Rezistența Ortodoxă

Autor: Andrei Mitocaru

  • Fărădelegile Patriarhului Miron Cristea

    *extras din Borgii în Biserica Română. Fărădelegile Patriarhului Miron Cristea, scrisă de Ioachim Fuioagă.

    Patriarhul Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, s-a născut la 28 iulie 1868 la Topliţa, în judeţul Harghita, într-o familie de ţărani români, mama fiind de religie greco-catolică, şi a decedat la 6 martie 1939 la Cannes, Franţa. În perioada 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 a fost membru al Regenţei, iar între 1 februarie 1938 şi 6 martie 1939 a fost Prim Ministrul al României, conducând primul guvern de după instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea. La 7 iunie 1919 a fost ales membru al Academiei Române.

    Între 1879 – 1883 Elie Cristea a studiat la Gimnaziul săsesc din Bistriţa, apoi, între 1883 – 1887, la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, unde şi-a luat bacalaureatul, după care a fost student al Institutului Teologic din Sibiu, între 1887 – 1890. În anul şcolar 1886 – 1887, fiind elev la Năsăud, Elie Cristea a fost ales preşedinte al societăţii culturale Virtus Romana Rediviva, succedându-i, după trei ani, lui George Coşbuc. În anul 1890 a fost numit învăţător şi director la Şcoala confesională românească din Orăştie. În această perioadă a început să colaboreze la Telegraful Român. În anul următor a fost trimis de Mitropolia din Sibiu cu bursă să studieze la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, unde rămâne până în 1895, când obţine titlul de doctor în filologie cu teza întitulată Viaţa şi opera lui Eminescu. În toată perioada a colaborat la ziarele Tribuna, Dreptatea şi Gazeta Transilvaniei, iar în anii 1898 – 1900 a fost redactor la revista Telegraful Român.

    În timpul „procesului memorandiştilor”, împreună cu alţi 12 colegi, a redactat, în anul 1894, un manifest prin care îi chema pe ţăranii din Ardeal să participe în număr cât mai mare la proces. După absolvirea Facultăţii a revenit la Sibiu, devenind funcţionar la Centrul mitropolitan din oraş, mai întâi ca secretar eparhial la Arhiepiscopia Sibiului, între 1895 şi 1902, apoi ocupând funcţia de consilier mitropolitan, între 1902 şi 1909. Aici a desfăşurat o activitate meritorie, ocupându-se, între altele, de edificarea frumoasei catedrale ortodoxe din Sibiu.

    La 30 ianuarie 1900 a fost hirotonit diacon necăsătorit, la 8 septembrie 1901 a fost ridicat la rangul de arhidiacon, iar la 23 iunie 1902 este tuns în monahism la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, când primeşte numele de monah Miron. La 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah, iar la 1 iunie 1908 a fost ridicat la
    rangul de protosinghel. Preocupat de îmbunătăţirea vieţii românilor ardeleni, ieromonahul Miron Cristea a militat pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania, susţinând înfiinţarea Băncii Culturale Lumina, prin care urmărea să acorde burse elevilor şi studenţilor români şi ajutor financiar familiilor care doreau să înveţe meserii; a participat la reuniunile „Asociaţiei pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania” ASTRA, din 1905 fiind preşedintele Despărţământului Sibiu; a susţinut înfiinţarea Muzeului etnografic şi de artă din Sibiu, al cărui statut l-a scris; a militat pentru înfiinţarea Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român şi a Reuniunii române de muzică, al cărei preşedinte a fost; a sprijinit şcolile confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii române; împreună cu marele filantrop basarabean şi prieten apropiat, Vasile Stroescu, a ctitorit şi a salvat numeroase biserici şi şcoli româneşti din Transilvania.

    Ca urmare a acestei intense activităţi civice, la 21 noiembrie / 3 decembrie 1909 a fost ales episcop al Caransebeşului, fiind hirotonit arhiereu la 3 mai 1910 şi instalat în scaunul episcopal la 25 aprilie / 8 mai 1910. În noua calitate, s-a confruntat cu încercările guvernului ungar de la Budapesta de a desfiinţa şcolile confesionale româneşti din Banat, pe care le-a apărat cu succes. La 1 decembrie 1918, Miron Cristea, ca episcop al Caransebeşului, împreună cu episcopul uniat Iuliu Hossu, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, dând actului unirii binecuvântarea Bisericii strămoşeşti. După înfăptuirea Marii Uniri, Miron Cristea a fost la Bucureşti cu delegaţia românilor transilvăneni care a prezentat actul unirii.

    Ca recunoaştere a meritelor sale în înfăptuirea unirii de la 1 decembrie 1918, la 18 / 31 decembrie 1919 Miron Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral Mitropolit Primat al Bisericii din România întregită, post vacantat recent. Învestitura şi înscăunarea au avut loc a doua zi, pe 19 decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920.

    În calitate de Mitropolit Primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Mare, Miron Cristea a militat pentru unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocşi, în baza principiilor Statutului lui Şaguna, care a dat laicilor un rol sporit în administrarea chestiunilor bisericeşti, realizînd definitivarea unificării ecleziale prin întocmirea rânduielilor şi aşezămintelor fundamentale ale Bisericii româneşti unificate. A sprijinit înfiinţarea unor eparhii noi, între care Episcopia Armatei, cu sediul la Alba Iulia, precum şi cele de la Bălţi şi Ismail, în Basarabia, a reînfiinţat vechile centre episcopale de la Tomis – Constanţa, Oradea Mare şi Cluj, sprijinind alegerea de episcopi pentru fiecare. De asemenea, a acţionat pentru înfiinţarea Institutului Biblic, care continuă să existe şi astăzi, cu editură şi tipografie, dovedindu-şi utilitatea şi rosturile misionare.

    La 4 februarie 1925, Mitropolitul Primat Miron Cristea a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind învestit şi înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenind astfel primul Patriarh al creştinismului ortodox românesc. Ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea a desfăşurat o intensă activitate cultural-misionară,
    sprijinind revigorarea revistei Biserica Ortodoxă Română, înfiinţarea publicaţiei eparhiale Apostolul, a susţinut intensificarea învăţământului religios în şcolile secundare, a reînfiinţat seminarii şi a pus bazele altora noi pentru pregătirea clericilor, în raport cu cerinţele timpului, a creat Fondului Milelor, pentru ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate etc. Pentru strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, patriarhul Miron Cristea a trimis delegaţii la conferinţele interortodoxe de la Constantinopol, în 1923 şi de la Muntele Athos, în 1930, precum şi la întrunirile Mişcării Ecumenice, a călătorit în Orient până la Locurile Sfinte, în 1927, a contribuit la ridicarea a două biserici româneşti la Ierusalim şi la Iordan, la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române în Statele Unite şi Canada, în 1934, a militat pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze, a primit vizitele efectuate la Bucureşti de către ierarhi şi reprezentanţi ortodocşi şi neortodocşi, între care patriarhul Ierusalimului, care a ţinut să călătorească personal în România pentru a reînnoi vechile legături, uitate într-o vreme.

    În plan social, patriarhul Miron Cristea a fost numit senator, regent între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, iar în ultimii ani ai vieţii, în împrejurări deosebit de grele pentru ţară, a fost prim-ministru al României, între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939, dată la care a murit la datorie, decesul survenind la Cannes, Franţa, unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsufleţit al patriarhului a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

    Aceasta este, pe scurt, viaţa şi activitatea fostului patriarh Miron Cristea.

    Dar, un fost funcţionar al Patriarhiei, Ioachim Fuioagă, licenţiat în teologie, fost şef serviciu în Consiliul Central Bisericesc, a compus şi tipărit o broşurică intitulată BORGII ÎN BISERICA ROMÂNĂ. NELEGIUIRILE PATRIARHULUI MIRON şi ale camarilei sale, preoţii G. Negulescu, V. Reuţ, C. Dron, C. Moldoveanu, Eug. Bărbulescu şi intrusul mirean Ion Sanda Matei. Ilegalităţi, abuzuri, delapidări, imoralităţi, profanări de icoane, furt de obiecte sacre, crime, cinism, fariseism. Altarele pe mâna nelegiuiţilor şi ale ignoranţilor, 48 pagini, apărută la Tipografia D. M. Ionescu, Bucureşti, martie 1932.

    Aşadar, încă din titlu I. Fuioagă ţine să ne spună clar care sunt coordonatele pe care a fost concepută broşura sa. De conţinutul acesteia, cei interesaţi pot lua cunoştinţă după ce şi dacă vor fi avut răbdare să citească aceste rânduri.

    Pentru mine a fost interesant să aflu ce motive l-au determinat pe I. Fuioagă să scrie această broşură. Urmărind acest fir, aflăm că (p. 24) licenţiatul în teologie a desfăşurat doi ani activitate cultural – naţională (?) în Basarabia, apoi a lucrat alţi doi ani ca funcţionar la Ministerul Domeniilor, după care, în urma recomandaţiei unui om de bine a fost numit arhivar-registrator şi bibliotecar la Sf. Sinod.

    După doi ani în acest post (obsedant intervalul de 2 ani în cariera autorului), în urma intervenţiilor personale combinate cu cele ale instituţiei la care lucra, primeşte niscaiva sporuri la salariu şi este numit şef de serviciu cl. I. Ulterior, cerându-i-se, nu precizează de către cine (!), se transferă la Consiliul Central Bisericesc, care tocmai atunci lua fiinţă [1927](p. 25). Dintru început aici intră în conflict cu preotul G. Negulescu, consilier la C. C. B., cu care avusese deja o câlce pentru un post de cântăreţ la parohia acestuia.

    Urmează o “hărţuială de luni de zile şi … continui neadevăruri spuse Patriarhului” şi pentru că nu reuşeşte să scape de el, pr. C. Negulescu adresează Capului Bisericii un referat în urma căruia I. Fuiaogă este retrogradat cu 8 grade şi clase deodată şi din postul de şef serviciu este “trântit” într-un post de subșef de birou cl. II. După o audienţă la Patriarh obţine o reparaţie – este numit şef serviciu cl. III, “ … tot retrogradat prin urmare cu 4 clase” (p. 25) şi, deşi i se promisese o reparaţie, a rămas neavansat 7 ani. În tot acest timp este supus unor grele privaţiuni, reproşuri, uneltiri, umiliri şi ameninţări din partea superiorului său, pr. C. Negulescu, până în toamna anului 1931, când a trebuit să renunţe la serviciu şi să plece, bolnav fiind.

    Între timp a refuzat o propunere voalată de împăcare venită din partea superiorului, care îi sugerase o posibilă căsătorie cu fiica sa. Se îmbolnăveşte de ftizie, îşi ia un concediu de boală de 3 luni, după care pr. Reuţ, şeful lui direct, influienţat de minciunile unei “simpatizate” a lui şi sprijinit de alte “două caiafe Costescu şi Paraschiv, ambii neâncăpând de mine, întrucât unul îmi vâna locul, iar altul era eclipsat de activitatea mea” şi “asmuţit” de pr. Dron, alt şef cu care era în conflict, a început a-i face “cele mai mari mizerii, a mă brusca şi a striga la mine ca un haram” (p. 27). Acest rău tratament a durat până la plecarea definitivă a lui I. Fuioagă de la Consiliul Central Bisericesc, în toamna anului 1931. În timpul cât a funcţionat la Consiliul Central Bisericesc, autorul a propus înfiinţarea unei biblioteci a Consiliului “un fel de Academie a Bisericii” (p. 19 – 20) şi sub preşedinţia Mitropolitului Pimen, când Patriarhul Miron Cristea devenise Regent, a reuşit să impună o serie de norme pentru organizarea cancelariei (p. 19), iar în 1929, în timpul “marei zarve a discuţiilor pe chestia Paştelor” I. Fuioagă a publicat o broşurică în care apăra punctul de vedere al Sinodului, broşurică acceptată ca teză de licenţă la Facultatea de Teologie (p. 31), dar meritele sale nu au fost luate în consideraţie.

    Aceasta ar fi motivaţia din care s-a născut broşura de faţă. Unde era şi cu ce se ocupa autorul acesteia în martie 1932, nu aflăm cu niciun chip. Orice încercare de a afla mai multe despre Ioachim Fuioagă a fost sortită eşecului, datorită unei tăceri desăvârşite a surselor.

    Din informaţii pe care nu le-am putut controla prin coroborare cu alte surse, I. Fuioagă prezintă, chiar în debutul demersului său, o lungă şi detaliată listă a veniturilor P. F. Sale Patriarhul Miron Cristea, unde sunt cumulate salariul de Patriarh (840.000 lei), cu o rentă viageră de 1.800.000 lei, cu veniturile unei vii (500.000 lei), ale unui teren (400.000 lei), la care sunt adăugate reţineri din salariile servitorilor, ale şoferului sau ale unor călugări şi vlădici (!), fondul milelor, venituri din închirierea unor spaţii ale Mitropoliei, de la diverse aşezăminte, de la grădina de zarzavat, de la florărie, de la laptele a două vaci (!), venitul mânăstirilor, diurna de senator, cea de la şedinţele Congresului Naţional Bisericesc, cea de la şedinţele Consiliului Central Bisericesc, cea de la şedinţele Sf. Sinod, venituri din tipărituri, din vânzarea unor busturi ale “autoidolatrului”, “ţesături scumpe, covoare şi stofe, … alte produse şi fructe, bunătăţi negândite şi venituri nemuncite” pe care le primea. Nu ştiu câte din sumele înşirate erau folosite sau administrate de Patriarhul Miron Cristea, dar rezultă că Patriarhia Română dipunea de surse importante de venit, astfel că putea susţine, între altele, un important program social de ajutorare a unor săraci, a unor studenţi merituoşi, a unor spitale şi aşezăminte de binefacere. Patriarhul Miron Cristea este acuzat şi pentru ridicarea unui palat (?) al Patriarhiei în vremea când era Regent, pentru cumpărarea de către stat a unui automobil, pentru că dispune, ca senator şi membru al Regenţei, de gratuitate pe calea ferată, pentru că are la dispoziţie câteva categorii de personal etc., etc.

    Urmează apoi atacuri la adresa apropiaţilor şi colaboratorilor Patriarhului: preotul C. Moldovan, “nepotul său <> (zaraful) Eparhiei. Adus din Ardeal. Deputat liberal în ultimul Parlament”, acuzat de numeroase abuzuri, de protejarea unor funcţionari care au furat din banii statului şi au ajuns la puşcărie, de cumularea unor funcţii, poziţii şi venituri încasate fraudulos (p. 5 – 6); pr. Eug.
    Bărbulescu, consilier eparhial, acuzat de preacurvie cu “o virgină … o sărmană surioară de mânăstire”, cu care se judecă, faţă de care Patriarhul nu a luat nicio măsură (p. 6 – 7); avocatul Suciu “să zicem aşa feciorul de casă al Patriarhului şi care este şi avocat în C. C. B. [Consiliul Central Bisericesc] ochii şi urechile Patriarhului în această instituţie” (am păstrat întocmai exprimarea autorului), “ … în actul de naştere stă scris că este fiul unei femei de serviciu, această femeie se zice că este tocmai bucătăreasa Patriarhului, în fine încurcătură mare” (p. 8); mireanul Ion Sanda Matei “cu chip de scapeţ şi sisteme iezuite”, numit de Patriarh director al Internatului Teologic, cu încălcarea Regulamentului acelei instituţii; pr. C. Dron “sau Buricul Patriarhiei. Mare Consilier sau mai bine zis hoţilier patriarhal … câine care muşcă pe furiş … nu cunoaşte nicio limită în ilegalităţi şi abuzuri” (p. 10 – 16; 29 – 36); pr. G. Negulescu “sau Bivolul Ungro-Vlahiei. Acelaşi incorect în mânuire de bani publici ca şi Dron. … A comis apoi o serie de falşuri grave în acte publica la C. C. B. … “ (p. 16 – 19); pr. Vespasian Reuţ “sau Cotoiul Călugărit. … javră bătrână şi preot, s-a legat de o funcţionară a C. C. B. şi a dat naştere la un scandal, de s-a dus vestea … “, acesta fiind principalul duşman al autorului broşurii, aşa cum rezultă din analizarea faptelor preotului Reuţ (p. 20 – 24); pr. G. Negulescu, “călăul”, consilier la C. C. B. despre care am amintit mai sus, ale cărui fapte reprobabile şi
    persecuţiile la adresa autorului l-au dus pe acesta pe patul de spital (p. 24 – 30).

    “Toate acestea şi mai mult decât acestea, le-am adus la cunoştinţa Patriarhului, dar n-a luat nicio măsură, ba din contră a avansat încă anul acesta … pe funcţionarii incorecţi, … căutând intenţionat a se înconjura numai de astfel de
    oameni … “ (p. 36).

    Apoi autorul aduce Patriarhului Miron Cristea două din cele mai grave acuzaţii: “Sub influenţa părintelui X, M. Miron … începu să fie vizitat … în palatal Mitropolitan, de călugăriţele mai tinere şi mai distinse … să doarmă noaptea la mânăstirile de maici … Mitr. Primat al ţării este stăpânit de slăbiciuni şi de dorinţe … “ (p. 37 – 38); “Acest domn dr. Miron E. Cristea, ca Episcop al Caransebeşului, ca să placă stăpânitorilor unguri, … înainte de a începe războiul nostru în 1916, … îndeamnă în chipul cel mai viclean pe soldaţii români din Ungaria, ca să ucidă pe fraţii lor din armata română, cari se jertfeau pentru libertatea Ardealului.” (p. 38 – 39). Urmează o sistematizare a vinilor Patriarhului Miron Cristea, încheiată cu concluzia “Aruncând o privire retrospectivă asupra vieţii Patriarhului Miron , vedem prin urmare că ea întruneşte toate elementele caracteristice epocii Borgilor, combinată cu fapte rasputiniste … “. Capitolul CONCLUZIE al autorului prezintă propunerile sale pentru îndreptarea lucrurilor : plecarea Patriarhului Miron Cristea şi a camarilei sale, desfiinţarea Consiliului Central Bisericesc, sporirea puterii şi atribuţiilor Sf. Sinod, desfiinţarea posturilor unor funcţionari, mutarea birourilor C. C. B. la Sf. Sinod, sesizarea tuturor forurilor, realizarea unui front comun al preoţilor, al celor interesaţi în asasinarea vieţii bisericeşti din România.

    Autorul începe broșura cu: „În fruntea conducerii bisericeşti din Ţara noastră, se găseşte astăzi o stare de lucruri, cum nici în trecutul istoriei universale bisericeşti nu s’a mai pomenit, decât doar la Roma, în vremea sinistrului Papă Borgia. Se ştie de către orice intelectual că acest Papă, cu fiii şi fiicele lui, au îngrozit pământul, cu orgiile, şarlataniile şi crimele lor, care întrec orice închipuire. Şi cum cele ce se petrec astăzi în Biserica noastră, numai cu faptele Borgilor pot avea asemănare, am dat numele de Borgii în Biserica Română acestei mici broşurele, care nu este de altfel, decât o simplă filă, dintr’o carte întreagă, pe care o voi scrie mai târziu şi care va cuprinde cel puţin, pe cele mai multe din blestemăţiile vieţii Patriarhului Miron.”

    Broşura se încheie cu o Nota Bene: “Ţin să se ştie de către toţi pescuitorii în ape tulburi, că scriind cele cuprinse în broşura de faţă, n-am înţeles câtuşi de puţin să atac Biserica, ci numai pe conducătorii ei nevrednici, care prin purtarea pe care o au, nu numai că o compromit, dar o reneagă chiar.”

  • Primirea Episcopilor iconoclaști la Sinodul VII Ecumenic – Vasilie I. Touloumtzis

    Biserica, ca Trup tainic al lui Hristos, are o viață dată, nedespărțită și neschimbată, care, fiind adevăr veșnic, se transmite neschimbat prin curgerea timpului convențional și trecător. Temelia neclintită a unității Bisericii o constituie credința predanisită, a cărei expresie dogmatică delimitează autenticitatea experienței duhovnicești a cunoașterii lui Dumnezeu prin împărtășire. Aceasta înseamnă că orice abatere de la unitatea de nedespărțit a credinței semnalează o altă experiență, care nu aparține Bisericii, ci lumii. Într-un astfel de caz, teologia Bisericii se transformă într-un ansamblu de opinii despre Dumnezeu, care însă, în esență, nu-L descriu pe Dumnezeu, ci mai degrabă diferiții idoli, pe care omul întunecat i-a alcătuit după chipul și asemănarea propriei sale întunecări. Tocmai de aceea, orice erezie constituie, în ultimă instanță, o idolatrie consecventă. Acesta este motivul care explică modul în care Trupul Bisericii, în continuitatea sa, prin simțurile sale dogmatice, percepe și, ulterior, înfruntă fiecare astfel de deviere.

    Un astfel de exemplu este Sinodul VII Ecumenic (787), care a fost chemat să înfrunte în mod eclesial erezia iconoclastă și multiplele sale consecințe. Însă, înainte de a trece la argumentarea teologică a reprezentării prin icoană a Persoanei lui Hristos și a sfinților Săi, a procedat la cercetarea problemei restabilirii sau nu a arhieriei foștilor episcopi iconoclaști care se pocăiseră – problemă analizată pe baza acordului acestora cu credința și Tradiția Bisericii.

    Cel care studiază Actele Sinodului VII Ecumenic înțelege imediat seriozitatea teologică cu care Biserica a abordat provocarea iconoclastă. Ea nu a încercat să împace situațiile prin metode de reconciliere socială, ci a acționat în mod terapeutic, pe baza unor criterii strict ecleziologice. Caracterul pur eclesial al hotărârilor Sinodului l-a făcut, de atunci, un punct de referință în modul de primire a clericilor eretici și schismatici1.

    Este important de subliniat că, de la bun început, nu s-a urmărit integrarea necondiționată – pur numerică – a episcopilor iconoclaști, pentru ca apoi, la un al doilea nivel, să se caute, într-un mod improvizat, găsirea unei argumentații convenabile și cât mai convingătoare. Dimpotrivă, drumul a fost exact opus. Episcopii care s-au pocăit de rătăcirea lor dogmatică, având deja hirotonia validă în Biserică (și nu în grupări harismatic nelegitime – condamnate sinodal), au fost cercetați cu privire la cugetul lor, a fost verificată sinceritatea intențiilor lor și apoi au citit o mărturisire de lepădare a ereziei, prin care, între altele, se angajau să nu mai tulbure din nou Biserica prin mișcări schismatice și învățături eretice.

    În aceste condiții, Sinodul VII Ecumenic, în întregime și într-un cuget, a hotărât în sens pozitiv primirea foștilor episcopi eretici care s-au pocăit. În continuare, corpul sinodal a primit pe acești arhierei, dar într-o altă formulare: «Dumnezeu i-a primit cu bine pe ortodocși»2, astfel încât toți împreună să poată asculta scrisorile de credință ale celorlalte scaune patriarhale și apoi să treacă la restul lucrării Sinodului, adică la clarificarea teologiei icoanei și la condamnarea iconoclasmului – confirmarea și evidențierea, așadar, a Tradiției unitare, pe care ereticii încercaseră să o marginalizeze.

    Respectivii episcopi au fost, în cele din urmă, primiți fără rehirotonire, pe baza hirotoniei pe care o primiseră în sânul Bisericii Sobornicești și, prin urmare, a realității și validității arhieriei lor. Dacă această condiție fundamentală ar fi lipsit în mod teoretic, atunci, în mod evident, Sinodul nu ar fi avut niciun motiv și nici o bază ecleziologică să treacă la etapa următoare, aceea a examinării cugetului, întrucât cei ce solicitau primirea s-ar fi aflat în rândul mirenilor.

    Sursa:https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/10/1438-1439-787.html

    1. Vezi studiul corespunzător: Vasile I. Touloumtzis, Cadrul ecleziologic și condițiile primirii ereticilor conform Actelor Sinodului VII Ecumenic, în vol. Credința ca temei al unității Bisericii, Atena, 2022. ↩︎
    2. Praxis γ΄, E. Lamberz, Acta conciliorum oecumenicorum, Series secunda, vol. III: Concilium universale Nicaenum secundum, Pars Prima, Concilii actiones I-III, Berlin – Boston: De Gruyter, 2008, p. 232. ↩︎

  • Calea pastorală a Sfântului Mitropolit de Florina

    Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la adormirea „Sfântului Conducător” – așa cum îl numeau evlavioșii săi ucenici –, Mitropolitul de Florina, Hrisostom Kavouridis (+1955). Un Sfânt care încă nu a fost pe deplin recunoscut…

    Drumul său pastoral a început atunci când, cu un curaj nemaipomenit, ca un nou Stâlp al Bisericii, a hotărât să își asume povara păstoririi grecilor ortodocși care nu au acceptat inovația calendaristică din 1924, cunoscuți ca „Păstrători ai Vechiului Calendar”. Aceștia începuseră să alunece în excese și riscau să se transforme într-o schismă condamnabilă – fapt care, din păcate, nu a fost evitat pentru o parte dintre ei (matheiții și alții).

    Pe acest drum, Mitropolitul a fost luptat cu înverșunare nu doar de inovatori (care l-au exilat de două ori), ci și de auto-intitulații „Adevărați Ortodocși” (G.O.C.), care l-au defăimat drept „trădător”, „uniat” și „eretic”, pentru că nu voia să răpească judecata unui Sinod Ecumenic (Pan-Ortodox) și să proclame ca fiind „în afara Bisericii” pe inovatori și – cu atât mai mult – pe credincioșii lor, care îi urmau cu bună credință.

    Și astăzi, calea arătată de Sfântul Mitropolit Hrisostom al Florinei rămâne una solitară, deoarece foarte puțini dintre urmașii săi i-au împărtășit pozițiile; cei mai mulți s-au alăturat calomniatorilor săi.

    Când, acum câteva decenii, răposatul Mitropolit de Oropos și Filli, Kiprian, a alcătuit (cu prețioasa contribuție a lui Aristotel Delimbasis, considerat de părintele nostru Hrisostom Spiru din Spetses drept unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX) faimosul document dogmatic „Poziții Eclesiologice” (1984) – care reprezintă învățătura transmisă de Sfântul Mitropolit Hrisostom –, niciunul dintre potrivnicii săi nu a reușit vreodată să combată acest text. Ei au recurs doar la armele lor obișnuite: denaturarea, defăimarea și „caterisirea” (pusă în scenă de bine-cunoscuta pereche de anchetatori/judecători/caterisitori, Kalliopios–Kallinikos).

    Astăzi, se observă fenomenul tragicomic al unor oameni care îl cinstesc pe Mitropolitul Hrisostom al Florinei ca pe un Sfânt, dar vorbesc despre „erezia kiprianismului”. Și totuși, așa cum au remarcat pe bună dreptate unii matheiți sârbi: „Kiprian Koutsoumbas, care (pe bună dreptate) susține că este singurul continuator autentic al lui Hrisostom al Florinei, nu a făcut altceva decât să adopte și să dezvolte învățătura formulată și predicată mai întâi de Mitropolitul Hrisostom” (https://gnisios.narod.ru/florina.html). Acești matheiți însă îi denaturează învățătura, afirmând în mod fals că ar fi propovăduit că „Biserica neocalendaristă este Biserica-Mamă” – învățătură pe care nu o acceptau nici Sfântul Hrisostom al Florinei, nici Mitropolitul Kiprian. Amândoi considerau ca Biserică-Mamă Biserica Autocefală a Greciei, în înțelesul și instituția ei, și nu ierarhia conducătoare inovatoare.

    Astfel, orice Arhiereu de astăzi care dorește să fie considerat adevărat urmaș al Sfântului Mitropolit Hrisostom al Florinei trebuie să fie însuflețit de aceeași viziune: concentrarea pe scopul principal al Sfintei Lupte – și anume convocarea unui Sinod Ecumenic sau Pan-Ortodox (singura autoritate competentă să rezolve în mod legal și definitiv problemele bisericești) sau, cum s-a exprimat și altfel, „trezirea conștiinței sinodale a Bisericii, pentru a înfrunta inovația ecumenismului și pentru a reuni Biserica dezbinată în Ortodoxia Credinței” (https://www.imoph.org/Theology_el/3a3007Themata.pdf).

    Celor care își clatină ironic capul în fața unei asemenea constatări (cu întrebarea bine-cunoscută: „și cine va convoca un astfel de Sinod?”), să le amintim că Sfântul Maxim Mărturisitorul a adormit în anul 662, nefiind în comuniune cu niciun episcop de la acea vreme, în timp ce toate Bisericile Locale căzuseră în erezie, și abia în 680 a fost convocat Sinodul al VI-lea Ecumenic, care l-a îndreptățit, condamnând erezia și pe susținătorii ei. Și cine a convocat acest Sinod? Chiar urmașii acelorași eretici care îl condamnaseră pe Sfântul Maxim… Așadar, „cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”!

    În concluzie, se constată că adevărata cinstire a Sfântului Mitropolit Hrisostom al Florinei nu constă în fastul anual al sărbătorilor arhierești, ci în acțiunile care trebuie să se desfășoare pe temelia propriei lui neliniști, dorințe și așteptări. Cu alte cuvinte, doar acei membri ai Bisericii – și mai ales cei de seamă (Arhierei, Arhimandriți ș.a.) – care luptă pentru convocarea unui Sinod Pan-Ortodox îl cinstesc cu adevărat și în mod real pe Sfânt (chiar dacă sunt nou-calendariști), mai mult decât aceia care, deși îl „cinstesc” formal, în fapt stau de partea dușmanilor lui.

  • Scurtă cronologie a evenimentelor din viața Sf. Ierarh Hrisostom cel Nou

    Întrucât mâine îl prăznuim pe Ierarhul Mărturisitor, Hrisostom cel Nou, puteți accesa o scurtă cronologie a evenimentelor din viața sfinției sale postată de către Biserica Ortodoxă de Stil Vechi a Greciei, sub omoforului Arhiepiscopului Kallinik aici.

  • Sf. Maxim Mărturisitorul – Fragmente despre eretici

    „Cărei Biserici aparții? Celei din Bizanț, din Roma, din Antiohia, din Alexandria sau din Ierusalim? Căci toate aceste Biserici, împreună cu provinciile aflate sub ascultarea lor, sunt unite. Așadar, dacă și tu aparții Bisericii Sobornicești, intră numaidecât în comuniune cu noi, ca nu cumva, croindu-ți o cale nouă și străină, să cazi în ceea ce nici măcar nu te aștepți!”

    „La aceasta, dreptul a răspuns cu înțelepciune: ‘Hristos Domnul a numit Biserica aceea soborniceacă, care păstrează adevărata și mântuitoarea mărturisire a credinței. Pentru această mărturisire l-a numit pe Petru fericit și a declarat că pe această mărturisire Își va întemeia Biserica. Însă doresc să știu conținutul mărturisirii voastre, pe temeiul căreia toate Bisericile, după cum spuneți, au intrat în comuniune. Dacă ea nu este împotriva adevărului, atunci nici eu nu mă voi despărți de ea.’”

    „De ce, așadar, tu și cei împreună cu tine ați atins Sfânta Evanghelie, când nu aveați nici cea mai mică intenție de a împlini ceea ce ați făgăduit? Adevărat, toate puterile Cerului nu m-ar putea convinge să fac ceea ce îmi propuneți. Căci ce răspuns voi da – nu zic lui Dumnezeu, ci conștiinței mele – dacă voi lepăda credința adevărată, care îi mântuiește pe cei ce o iubesc, pentru slavă deșartă și opinia mulțimii, care nu prețuiesc nimic?”

    „După ce Sfântul a rostit acestea, toți s-au ridicat îndată, plini de mânie și furie, s-au năpustit asupra lui și au început nu numai să-l ocărască cu vorbe josnice, ci și să-l lovească cu pumnii. L-au apucat, l-au bătut cu pumnii, l-au sfâșiat, l-au târât încoace și încolo pe podea, l-au lovit și l-au călcat în picioare… Când au încetat a-l bate și a-l sfâșia, au început să scuipe asupra lui, și l-au acoperit cu scuipături de la cap până la picioare. Un miros respingător se ridica din murdăria scuipatului care îi pângărise toate hainele… Atunci patricianul Epifanie, răsuflând furie, s-a întors mânios către sfânt: „Spune-ne, bătrân răuvoitor, stăpânit de duh necurat! De ce rostești asemenea cuvinte? Ne socotești pe toți eretici, și cetatea noastră, și pe Împăratul? Să știi că noi suntem mai creștini și mai ortodocși decât tine…”

    „…Pe lângă faptul că s-au excomunicat singuri din Biserică, au fost caterisiți și lipsiți de preoție la sinodul local, care a avut loc de curând la Roma. Ce Taine pot săvârși, așadar? Sau ce duh va pogorî peste cei hirotoniți de ei? ‘Atunci numai tu vei fi mântuit, iar ceilalți toți se vor pierde?’, au obiectat reprezentanții Patriarhiei Ecumenice. La aceasta, Sfântul a răspuns: ‘Când tot poporul din Babilon se închina idolului de aur, cei trei tineri sfinți nu au osândit pe nimeni la pierzare. Nu s-au îngrijit de faptele altora, ci numai de ei înșiși, ca nu cumva să cadă din credința adevărată. Tot așa, când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei, nu i-a osândit pe cei care, împlinind legea lui Darius, nu voiau să se roage lui Dumnezeu, ci a avut în minte numai datoria sa, dorind mai degrabă să moară decât să păcătuiască împotriva conștiinței sale prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Să nu îngăduie Dumnezeu să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă mântuiesc! Însă mai degrabă voiesc să mor decât să mă lepăd în vreun fel de credința adevărată și să îndur astfel chinurile conștiinței.’”

    „Chiar dacă întreg universul ar avea comuniune cu Patriarhul, eu nu voi intra în comuniune cu el. Căci știu din scrierile Sfântului Apostol Pavel: Duhul Sfânt spune că până și îngerii ar fi anatema dacă ar începe să propovăduiască o altă Evanghelie, introducând o nouă învățătură.”

    „Să fie înlăturate acele nelegiuiri introduse în Biserică de Patriarhii Ecumenici Sergie, Pir și Pavel; să fie depuși cei care le-au introdus; și atunci calea mântuirii va fi curățată de toate piedicile, iar voi veți merge pe drumul lin al Evangheliei, lipsit de toată erezia! Când voi vedea Biserica Constantinopolului așa cum era odinioară, atunci voi intra în comuniune cu ea fără niciun îndemn din partea oamenilor. Dar cât timp în ea sunt ispite eretice și cât timp episcopii ei sunt eretici, niciun cuvânt sau faptă nu mă vor convinge vreodată să intru în comuniune cu ea.”

    „Scriu acestea nu dorind să aduc întristare ereticilor sau să mă bucur de relele lor – ferească Dumnezeu! –, ci mai degrabă bucurându-mă și veselindu-mă la întoarcerea lor. Căci ce poate fi mai plăcut credincioșilor decât să vadă iarăși adunați laolaltă ca unul singur pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu? Nici nu vă îndemn să puneți asprimea mai presus de dragostea de oameni. Să nu fiu atât de smintit! Vă rog și vă îndemn să faceți bine tuturor oamenilor cu grijă și stăruință, făcându-vă toate pentru toți, după cum vi se arată trebuința fiecăruia; însă vă doresc și vă rog să fiți pe de-a-ntregul neînduplecați și aspri cu ereticii numai în privința colaborării cu ei sau a sprijinirii în vreun fel a credinței lor rătăcite. Căci socotesc ca fiind ură față de oameni(misantropie) îndepărtare de dragostea dumnezeiască a sprijini rătăcirea, dând valabilitate unei credințe false, prin care cei deja prinși în ea ar putea fi și mai mult corupți (ceea ce în cele din urmă îi va corupe și mai tare pe adepții ei).”

    „Orice lucrare și orice cuvânt care nu au fost rostite de Sfinții Părinți s-au dovedit a fi o inovație.”

    Surse: aici și aici.

  • Este opțională sau obligatorie întreruperea comuniunii cu „păstorii” eretici?

    de Dimitrios Hatzinicolaou, fost Profesor asociat al Universității din Ioannina

    1. Introducere

    De la întreruperea comuniunii de către ortodocșii care au rămas la calendarul patristic (adică în 1924) și până astăzi, se ridică adesea – în chip necuvenit – întrebarea dacă ἀποτείχισις (separarea de „păstorii” eretici) este opțională sau obligatorie.

    Din învățătura și practica Bisericii reiese limpede și fără putință de tăgadă că întreruperea comuniunii este obligatorie (vezi mai jos, Secțiunea 3), deoarece nu ne putem împărtăși în același timp și cu Hristos și cu diavolul, după cuvântul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6,24).

    Cei care susțin că ar fi, chipurile, o opțiune, propovăduiesc o erezie, cunoscută sub numele de „potențialism” (Δυνητισμός)1, iar adepții ei sunt numiți „potențialiști” (Δυνητισταί). Această erezie a fost propovăduită, în urmă cu câteva decenii, de către răposatul arhimandrit pr. Epifanie Theodoropoulos.

    Unii dintre „potențialiști” au ajuns să se abată atât de mult, încât îi acuză pe cei care s-au despărțit de eretici ca fiind, chipurile, „presbiterieni” (!)2, adică ar crede că nu mai există Biserică vizibilă după „sinodul” din Kolymbari (2016) și după participarea „Bisericii Greciei” la schisma ucraineană (2019), și că, în consecință, dacă ar găsi un singur preot nepomenitor, s-ar împărtăși doar cu el.

    Fiindcă asemenea denaturări nu trebuie lăsate fără răspuns, prezentul articol își propune să arate limpede că cei care se despart de eretici prin îngrădire nu fac altceva decât să împlinească datoria lor, în timp ce cei care, având cunoștință despre realitățile bisericești, nu se despart, întăresc planurile întunecate ale ecumenismului.

    2. Canonul al XV-lea al Sinodului I-II

    „Potențialiștii” își concentrează atenția asupra Canonului 15 al Sinodului I-II (861 d.Hr.), dar trec cu vederea, în mod scandalo­s, învățătura și practica Bisericii! (cf. Pidalion, ed. a 11-a, 1993, ed. „Astir”, p. 345).

    Canonul se ocupă de două categorii de clerici care întrerup comuniunea cu întâistătătorii lor înainte de o judecată sinodală:

    a) cei care se separă pe motivul unui presupus delict al ierarhului lor, fără ca acesta să fi propovăduit public o erezie;
    b) cei care se separă pentru că ierarhul lor a propovăduit public o erezie condamnată de Sinoade sau de Părinți.

    Canonul spune că cei dintâi fac schismă, iar cei din a doua categorie sunt vrednici de cinste. El nu se ocupă de cei care nu se despart; aceștia nu intră în aria de aplicare a canonului. Tema canonului nu este ce trebuie făcut atunci când se propovăduiește erezia.

    Cel care crede că aceasta este tema canonului și încearcă să-l caracterizeze drept opțional sau obligatoriu îl interpretează greșit. Cineva poate invoca acest canon pentru a se despărți de eretici, dar nu îl poate invoca pentru a justifica faptul că nu se desparte!

    În cartea sa cunoscută, Cele două extreme: Ecumenism și Zelotism3, ed. a II-a, 1997, Mănăstirea „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Keharitomeni”, Troizina (p. 75–76), pr. Epifanie scrie:

    „Canonul este opțional și nu obligatoriu. … Citiți canonul cu atenție și veți vedea că nu legiferează o obligație, ci doar oferă un drept. Nicăieri nu spune că preoții sunt datori să se despartă de un astfel de episcop înainte de condamnarea lui, nici nu vorbește despre vreo pedeapsă sau chiar măcar de vreo mustrare împotriva celor care nu se despart” (sublinierea este a pr. Epifanie).

    Mai întâi, să notăm că importanți canonologi consideră canonul ca fiind obligatoriu.

    De pildă, Balsamon scrie că dacă întâistătătorul eretic „șoptește” în ascuns și cu reținere cele ale ereziei sale, atunci „nu este dator cineva să se despartă de el înainte de condamnare” (cf. G.A. Rallis și M. Potlis, Syntagma ton Theion kai Hieron Kanonon, vol. II, p. 695 – sublinierea a fost adăugată de autor).

    Interpretată prin contrast, această frază înseamnă că atunci când întâistătătorul propovăduiește public și pe față erezia, atunci cel aflat sub ascultarea lui este dator să se despartă de ierarhul eretic.

    Un alt exemplu: în studiul său special despre acest canon, canonologul sârb, Episcopul Dalmatiei și Istriei și profesorul Nicodim Milaș (1845–1915), scrie:

    „Dacă Episcopul sau Mitropolitul sau Patriarhul începe să propovăduiască în public, în biserică, o oarecare învățătură eretică potrivnică Ortodoxiei, atunci cei care i se supun au dreptul și totodată datoria de a se despărți îndată de el” (cf. Ieromonahul Theodoret Aghioritul, Antidotul: Respingerea articolelor împotriva zelotismului din cartea „Cele două extreme” a arhim. Epifanie Theodoropoulos, 1990, p. 54 – sublinierea se află în original).

    3. Învățătura limpede a Bisericii asupra subiectului

    Așa cum am amintit, abordarea acestei teme ar fi de-a dreptul lipsită de seriozitate științifică dacă s-ar reduce doar la canonul menționat și ar trece sub tăcere mărturiile Scripturii și ale Sfinților Părinți, care nu lasă nici cea mai mică îndoială cu privire la obligativitatea întreruperii comuniunii (ἀποτείχισις), la fel ca și în cazul celorlalte porunci evanghelice. Iată doar câteva exemple:

    (i) „Ce însoțire are lumina cu întunericul? Ce învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?… Pentru aceasta: «Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de necurat să nu vă atingeți»” (II Corinteni 6, 14-18).

    (ii) „Cei care pretind că mărturisesc credința sănătoasă, dar se află în comuniune cu cei de alt cuget, dacă nu încetează după ce li se atrage atenția, pe aceștia nu numai că trebuie să-i socotim neîmpărtășiți, ci nici frați să nu-i numim” (Sfântul Vasile cel Mare, Patrologia Graeca 160, p. 101). Este important de observat că Sfântul nu vorbește despre eretici anume, ci despre „cei de alt cuget”!

    (iii) „Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei de alt cuget și să ne despărțim de comuniunea cu ei” (Sfântul Marcu al Efesului, P.G. 160, p. 101). Așadar, întreaga Sfântă Scriptură, toate Sinoadele și toți Părinții îndeamnă pe credincios să înceteze comuniunea chiar și cu cei „de alt cuget”!

    (iv) „Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit cu glas mare și puternic că vrăjmași ai lui Dumnezeu sunt nu doar ereticii, ci și cei care conștient se află în comuniune cu aceștia” (Sfântul Teodor Studitul, P.G. 99, p. 1049). Deci, potrivit Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, comuniunea voită cu ereticii face pe credincios „vrăjmaș al lui Dumnezeu”!

    (v) „Anatema asupra celor care, cu știință, sunt în comuniune cu cei ce batjocoresc și necinstesc sfintele Icoane” (Sinodul VII Ecumenic, Actele I și V).

    Este binecunoscut faptul că există multe alte zeci de texte asemănătoare, pe care le lăsăm acum deoparte pentru economie de spațiu. Există, de asemenea, multe exemple de sfinți care au pus în practică această învățătură. Este, așadar, de neînțeles cum pot unii teologi să susțină că întreruperea comuniunii este opțională și, mai grav, să-i acuze pe cei care se despart de erezie de „protestantism”, când, potrivit canonului menționat, ar trebui să-i laude ca pe unii care apără Biserica de dezbinările provocate de erezia propovăduită.

    4. Alte contradicții și neînțelegeri ale „potențialiștilor”

    Părintele Epifanie se contrazice pe sine însuși, deoarece, pe de o parte, recunoaște că al 15-lea Canon al Sinodului I-II acordă dreptul întreruperii comuniunii („Cele două extreme”, p. 75) și că acest canon afirmă limpede că cei ce întrerup comuniunea nu fac schismă, ci sunt vrednici de laudă; pe de altă parte însă, îi condamnă ca schismatici tocmai pe aceia care folosesc acest drept!

    Căci, după părintele Epifanie, întreruperea comuniunii trebuie decisă de „ofițeri”, nu de „soldați”! („Cele două extreme”, p. 59). Iar prin „ofițeri” el înțelege episcopii, care, folosindu-se de o „iconomie” fără sfârșit (!), rămân în comuniune zeci de ani cu erezia ecumenismului („Cele două extreme”, p. 111), în timp ce pe episcopii care s-au despărțit de erezie îi considera „în afara Bisericii”!

    Mai afirmă părintele Epifanie că, înainte ca un credincios să-i numească pe ecumeniști „pseudo-episcopi” (termenul canonului 15), trebuie mai întâi să răspundă afirmativ la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni a fost înghițită de rătăcire și că numai eu, împreună cu câțiva alții, am rămas păstrând adevărul?” (p. 58). Cu alte cuvinte, potrivit lui, nu este îngăduită lepădarea de „pseudo-episcopi” decât după ce aceștia vor fi reușit să distrugă Biserica!

    Dacă părintele Epifanie ar fi creat pur și simplu o nouă erezie și, asemenea tuturor ereziarhilor de până acum, ar fi câștigat adepți, rupându-i de Ortodoxie, răul nu ar fi fost atât de mare, chiar dacă numărul adepților ar fi fost ridicat. Căci, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, înainte ca masonii să urce pe tronurile episcopale și patriarhale, Biserica avea puterea să lupte și să biruiască ereziile.

    Din păcate însă, erezia părintelui Epifanie provoacă o vătămare mult mai mare decât celelalte, deoarece se ascunde sub chip ortodox și constă în a împiedica Biserica să lupte împotriva ereziilor cu „foc adevărat”, adică prin lepădarea de episcopii eretici. Ea îngăduie doar proteste verbale și scrise („Cele două extreme”, p. 73-74), adică un simplu „război de hârtii”, cum l-a numit pe bună dreptate profesorul Ioan Kornarakis.

    Astfel însă, chiar și adevărații ostași ai lui Hristos ajung să fie derutați, dezarmați și paralizați, slăbind și anulând lupta anti-erezie a Bisericii; biruie erezia și se pierd multe suflete alese! Căci unii acceptă ecumenismul, amăgindu-și conștiința cu false „iubiri” propovăduite de ecumeniști, iar alții, deși nu sunt de acord, rămân totuși în comuniune cu el „până la un timp” („Cele două extreme”, p. 59).

    Aceștia rămân „suspinând” („Cele două extreme”, p. 69), dar totuși supuși „până la un timp” unor „pseudo-episcopi”, potrivit ereziei „potențialismului”, care, prin urmare, rătăcește pe cei aleși – în timp ce celelalte erezii atrag de obicei oameni care oricum erau nepăsători față de Ortodoxie și de dreapta viețuire.

    În ziarul bisericesc Ortodoxos Typos din 20.10.2023, teologul P. Trakadas subliniază că trebuie să răspundem corect la întrebarea fundamentală: „Care este Biserica canonică?” De acord! Să luăm răspunsul Sfinților.

    Sfântul Teodor Studitul spune: „Să nu punem sminteală în Biserica lui Hristos, care este definită și prin trei ortodocși, potrivit Sfinților; ca nu cumva, prin hotărârea Domnului, să fim osândiți” (P.G. 99, 1049C). Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” (Răsp. contra scrisorii lui Ignatie al Antiohiei, E.P.E. 3).

    Prin urmare, Biserica se află acolo unde se află Ortodocșii, chiar dacă sunt doar trei! Însă domnul Trakadas, săvârșind binecunoscutul sofism al „petiției de principiu”, afirmă că Biserica canonică este cea „recunoscută și aflată în comuniune cu celelalte Biserici”. Însă întrebarea este alta: Cine sunt cu adevărat creștinii ortodocși?

    De ce domnia sa ia drept dat faptul că „bisericile” așa-zisei „ortodoxii mondiale” sunt într-adevăr ortodoxe, ignorând evidența că acestea propovăduiesc deschis, fără rușine și la scară mondială, prin fapte și cuvinte, erezia ecumenismului?

    5. Concluzie

    Motivul pentru care Biserica a biruit ereziile până și în secolul al XIX-lea este acela că are încorporat un „mecanism automat de corectare”, care provoacă o reacție eficace (și nu un simplu „război pe hârtie”!) din partea mădularelor sănătoase ale Ei.

    Singura reacție canonică și eficace astăzi este îngrădirea de cel puțin opt erezii propovăduite de „episcopii” „ortodoxiei mondiale”, și anume:

    1. Ecumenismul, care a fost anatematizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) în 1983, și prin urmare se aplică Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol;
    2. Serghianismul (cf. colaborării dintre „guvern” și „biserică” în toate relele pe care singuri le-au adus asupra țării);
    3. Uniația (din 7 decembrie 1965, când s-a făcut oficial „ridicarea excomunicării” cu „papa”, care de atunci este pomenit în dipticele Patriarhiei de Constantinopol, după cum a denunțat în 1969 Mitropolitul Filaret al Bisericii Ruse din Diaspora în scrisoarea sa deschisă către „arhiepiscopul Americii” Iacov, și care niciodată nu a fost dezmințită; cf. http://orthodoxinfo.com/ecumenism/philaret_iakovos.aspx);
    4. Neo-iconoclasmul (cf. interdicției împărtășaniei, a închinării la sfintele icoane ș.a. în timpul „pandemiei”);
    5. Neo-arianismul (cf. noii erezii potrivit căreia Patriarhul Constantinopolului ar fi chipurile „primus sine paribus”, „primul fără de egali”, după cum Tatăl ar fi chipurile „primul fără de egali” în Sfânta Treime – învățătură blasfemiatoare și anti-trinitară);
    6. Ereziei „moartea ta este viața mea”, cu „vaccinurile” care au fost produse prin linii celulare provenite din prunci uciși anume pentru acest scop;
    7. Ideii că „homosexualitatea este de la Dumnezeu” și, prin urmare, nu putem să o condamnăm (cf. declarației „Mitropolitului de Nea Ionia” Gavriil, care nu numai că nu a fost caterisit, dar continuă să fie în comuniune cu ceilalți);
    8. „Potențialismul” (Δυνητισμός), care a constituit obiectul prezentului articol.

    „Episcopii” „Ortodoxiei Mondiale” participă, de asemenea, la multe schisme, și anume:

    1. cea legată de calendar;
    2. cea australiană;
    3. cea ucraineană;
    4. cea „vaccinistă” (cf. strigătelor absurde ale unor „pseudo-episcopi”, că cei ce refuză „vaccinul” ar fi chipurile „în afara Bisericii”, „naziști” ș.a.); și altele.

    Comuniunea bisericească cu asemenea lupi îmbrăcați în piele de oaie este păcat de moarte, dar erezia „potențialismului” (Δυνητισμός) paralizează și anulează acest „mecanism automat de corectare”.

    Prin urmare, întorcând asupra lor greaua acuzație pe care dl. Trakadas o aduce celor ce se îngrădesc (în Orthodoxos Typos, 20-10-2023, nr. 2467, p. 1), concluzionăm că, neîngrădindu-ne de ereticii ecumeniști, slujim planurilor subversive ale ecumenismului.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2023/10/blog-post_28.html

    1. N. tr: A nu se confunda cu învățătura Bisericii despre modul de aplicare al pedepselor și despre „potențial” și „în fapt”. Vezi mai multe aici. Aici este vorba despre mentalitatea propovăduită la nivel ecumenic a pr. Epifanie Theodoropoulos cum că îngrădirea (ἀποτείχισις) nu ar fi obligatorie pentru toți credincioșii și clericii, ci doar o posibilitate și că nu există vină canonică asupra celor care rămân în comuniune cu episcopii ecumeniști, atâta vreme cât aceștia nu au fost condamnați sinodal. ↩︎
    2. N. tr: termenul grecesc este „Πρεσβυτεριανοί” și se referă la protestanții de tip Presbyterians (adică cei care practică „presbiterianismul”, o formă de organizare bisericească fără episcopi, unde conducerea este printr-un sinod de prezbiteri/„bătrâni”). Adversarii „apărătorilor îngrădirii” i-au acuzat ironic că, rupându-se de episcopii oficiali ecumeniști, ar ajunge să trăiască ca presbiterienii, adică fără ierarhie episcopală vizibilă, având doar preoți „singuratici” și o „pseudo-Biserică invizibilă”. ↩︎
    3. N. tr: Acesta este titlul cărții în Grecia, însă în România, această carte a fost distribuită sub titlul: Cele două extreme: Ecumenismul și Stilismul. ↩︎

  • 100 de ani de la reforma calendarului(2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/12/100-de-ani-de-la-reforma-calendarului1/

    Există și alții care susțin că nu contează ce calendar urmează cineva, care este cel corect și acceptabil, etc., ci că cel mai important lucru este problema comuniunii ecleziastice. Deoarece celelalte Biserici Locale care au păstrat vechiul calendar continuă să fie în comuniune cu cele care au acceptat noul calendar, totul este bine și nu există niciun motiv pentru divizare și discordie.

    Dar această perspectivă este doar o tactică de amânare pentru a evita esența problemei. Problema calendarului a fost controversată încă de la început și se aștepta să fie rezolvată de un Mare Sinod, fie înainte, fie după al Doilea Război Mondial. S-au făcut propuneri și s-au ridicat speranțe. Apoi, erezia ecumenismului s-a intensificat, iar până în 1965 a inclus toate Bisericile Ortodoxe Locale în structura sa principală: Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), fie că urmau noul sau vechiul calendar.

    Așadar, considerarea comuniunii ecleziastice ca fiind cel mai important lucru, indiferent de calendar, este o abordare simplistă și cu siguranță nu reprezintă modelul Ortodoxiei Tradiționale și Patristice. Adevărul nu depinde de comuniunea ecleziastică, ci exact invers: comuniunea ecleziastică depinde de Adevăr. Adevărații ortodocși se împărtășesc doar cu cei care sunt de acord în credință și în păstrarea vizibilă și exterioară a Tradiției și Credinței Bisericii, și nu cu cei care se abat de la acestea prin adoptarea unor inovații inacceptabile de dragul ecumenismului.

    Aceasta nu este o problemă minoră și ușor de iertat, ci una majoră și decisivă în alegerea comunității ecleziastice. Dacă principalele probleme de credință nu sunt rezolvate, este imposibil ca ortodocșii adevărați din zilele noastre să fie în comuniune ecleziastică cu cei care se află în eroare, chiar dacă aceștia păstrează calendarul patristic și exprimă o anumită critică față de ecumenism în general.

    În cele din urmă, este o chestiune de consecvență și de precizie în credință, și nu o aspirație către „legitimare” sau „normalizare” de către cei care păstrează doar forma exterioară, dar au pierdut esența. Cel care este canonic nu este cel care se bucură de recunoaștere seculară și instituțională, ci cel care rămâne în adevărul canonic, tradițional și atemporal al Bisericii lui Hristos.

    În legătură cu aceasta, se aduce acuzația că adepții Tradițiilor Patristice, prin delimitarea lor canonică de inovatori, s-au rupt de întreaga Biserică Ortodoxă și se află într-un vid, în afara Bisericii. Această afirmație este greșită din toate punctele de vedere, deoarece face ca participarea la Taina Bisericii și canonicitatea să depindă de recunoașterea unor organizații ecleziastice și nu de respectarea regulii de credință și evlavie în frica de Dumnezeu.

    Chiar și dintr-un punct de vedere istoric, au existat lideri ai așa-numitelor Biserici Ortodoxe oficiale, care până foarte recent, în diverse moduri, au sprijinit lupta dreaptă a adepților calendarului patristic din Grecia, atât clerici, cât și mireni. În acest sens, am publicat lucrări relevante despre relațiile, de exemplu, dintre Creștinii Ortodocși Adevărați ai Greciei și atât Patriarhia Alexandriei, cât și Patriarhia Ierusalimului.

    Acuzația conform căreia Creștinii Ortodocși Adevărați nu recunosc sfinții moderni este ceva ce ne provoacă uimire și surpriză. Atât pentru că avem Sfinți canonizați în țara noastră (Grecia), cât și în Bisericile aflate în comuniune cu noi, dar și pentru că unii dintre cei mai mari Ierarhi sfinți ai celei de-a doua jumătăți a secolului trecut au fost susținători și binefăcători ai noștri: Arhiepiscopul Sf. Ioan Maximovici († 1966) Făcătorul de Minuni și Mitropolitul Sf. Filaret Voznesensky († 1985) al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, ale căror sfinte moaște sunt nestricăcioase.

    Dacă această acuzație se referă și la anumiți părinți duhovnicești ai acelei perioade, care sunt bine cunoscuți în Grecia și în alte locuri, amintim doar faptul că, nefiind legați de acțiunile și deciziile Patriarhiei Ecumenice, de a cărei conducere ne-am separat de un secol, nu suntem obligați să acceptăm canonizările pe care aceasta le-a făcut în ultimii ani. Mai mult, în anumite ocazii, chiar primim critici din partea unor clerici și mireni aflați altminteri în comuniune cu inovatorii, deoarece Patriarhia Ecumenică a canonizat inclusiv persoane controversate și discutabile.

    Dacă noi, ca Ortodocși Adevărați, nu recunoaștem oficial unele figuri ca sfinți doar pentru că Patriarhia Ecumenică le-a proclamat astfel, înseamnă oare că suntem împotriva lor în mod absolut? Cine poate ști cu exactitate și nu într-un mod prematur și selectiv, care a fost atitudinea reală a acestor persoane față de clericii și mirenii Bisericii noastre? Cei care ne reproșează această poziție sunt siguri că au acces la toate mărturiile și faptele relevante în mod corect și obiectiv, sau s-au bazat doar pe pasaje unilaterale din anumite lucrări care adesea servesc un scop specific al autorului?

    Aici vom cita informații despre Sfântul Iustin Popovici, care este călăuza noastră în acest studiu. Ori de câte ori a scris în lucrările sale oficiale despre principalele probleme ale Ortodoxiei în timpurile moderne, a abordat și problema „Vechiului Calendar”, dar nu s-a limitat doar la aceasta.

    Este caracteristic faptul că, după publicarea celebrei „A Doua Epistolă Îndurerată” a Sfântului Mitropolit Filaret al ROCOR, Sfântul Iustin a trimis un student de-al său la New York în 1972 pentru a-i transmite personal felicitările sale pentru acest text monumental de Mărturisire Ortodoxă împotriva ecumenismului. De asemenea, a întreținut relații fraterne excelente cu adepți ai calendarului patristic, precum distinsul Monah Victor Matei († 1973), editor al Marilor Sinaxariști.

    Totodată, i-a oferit o binecuvântare scrisă unuia dintre studenții săi, un Ieromonah, în perioada studiilor postuniversitare din Grecia, la mijlocul anilor 1970, pentru a sluji ca preot duhovnic într-o mănăstire din Attica, unde era pomenit Arhiepiscopul Bisericii noastre a Ortodocșilor Adevărați ai Greciei. Se poate concepe că un gigant duhovnicesc de talia Sfântului Iustin Popovici, cu o sensibilitate și conștiință dogmatică ortodoxă intactă și pură, ar fi putut să-și îndrume ucenicul într-o schismă și într-o stare extra-bisericească? Este un absurd flagrant și o blasfemie inacceptabilă.

    Prin urmare, nu este corect ca acuzatorii noștri să tragă concluzii pripite și judecăți greșite asupra acestui subiect, deoarece nu cunosc toate faptele relevante. Dacă este necesar, putem oferi o explicație mai detaliată. Deocamdată, amintim cuvântul Domnului, care se aplică și în această situație: „Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” (Luca 9:50).

    Chiar și criticile unor figuri relativ moderne asupra anumitor probleme din rândul adepților Tradițiilor Patristice nu afectează în niciun fel esența sfintei noastre lupte. Noi, cei care urmăm Tradițiile Patristice, nu ne preocupăm de lucruri care constituie abateri, atâta timp cât păstrăm duhul discernământului ce trebuie să caracterizeze pe cei care duc lupta pentru credință, pentru ca aceasta să fie legitimă și plăcută lui Dumnezeu. Aceasta este voința conștiinței noastre insuflate de Dumnezeu și ceea ce sfinții ne-au transmis prin învățătura și exemplul lor.

    În concluzie, cităm pe larg dintr-o lucrare a noastră relativ recentă, care ajută la o mai bună înțelegere a subiectului, precum și a temelor discutate în acest capitol și în întregul nostru studiu:
    Dacă riturile ecumeniste, atât de intens promovate, continuă să crească, și dacă se vor înmulți comuniunile, binecuvântările comune și „scuzele” ce nu sunt conforme cu Sfintele Canoane, lumea nu-și va reveni. Dimpotrivă, acestea nu vor face decât să accelereze calea spre marile încercări ale vremurilor din urmă, pe măsură ce apostazia se intensifică și se extinde.

    Acei frați „tradiționali” care ne reproșează nouă, creștinilor ortodocși ai Tradițiilor Patristice, că am fi necanonici, schismatici, agitatori și problematici, ar trebui să înțeleagă bine că nu doar că nu ne tulbură și nu ne informează că toate aceste lucruri nefondate, greșite și inacceptabile ar fi în vigoare, ci pur și simplu ne întristează prin amploarea neînțelegerii lor, astfel încât pierd esențialul și rămân atașați chiar și acum de aparențele exterioare.
    Cei dintre noi care, prin harul lui Dumnezeu, nu participă direct sau indirect la o pan-erezie, precum acest ecumenism malign, nu sunt vrednici de milă în acest sens, ci de laudă, în ciuda altor neajunsuri personale. Dimpotrivă, cei implicați în această situație tragică, care nu s-a mai văzut în istoria Bisericii de la început până acum, sunt cei care sunt vrednici de milă. Exact aici se concentrează esența problemei: dacă este acceptabil și justificat sau total interzis să considerăm drept co-liturghisitori fie pe cei care săvârșesc oribile abateri ecumeniste, fie micile insule de rezistență ortodoxă din oceanul confuziei, dacă și în ce măsură aceștia îndeplinesc condițiile canonice pentru a „respira liber oxigenul autentic al Ortodoxiei”, parafrazându-l pe legendarul Augustin Kantiotis (1907-2010) (există o înregistrare audio a predicii sale la sărbătoarea Ortodocșilor Adevărați de Duminica Ortodoxiei la Atena, în 1967) și dacă și în ce măsură poziția lor corespunde practicii stabilite a Bisericii.

    Avem nevoie de o permisiune specială pentru aceasta? Nu este o chestiune de supraviețuire spirituală? Este mai sigur să ne dezvoltăm și să ne desăvârșim creșterea spirituală în cumplitele fumuri ale răului ecumenismului? Acești frați se simt oare în siguranță spirituală atunci când Păstorii lor fac declarații și acțiuni de manipulare ecumenistă pluralistă? Ce lucruri mai rele trebuie să se întâmple pentru a-i alarma și a-i scoate din această complicitate condamnabilă? Oricum, „Paștile comun” vine curând, astfel încât rețeta ecumenistă să se îmbine și mai bine în gustul său otrăvitor.

    Fie ca acuzatorii noștri să fie eliberați de legăturile lor imaginare, pentru că în prezent sunt asemenea celor care strecoară țânțarul și înghit cămila (cf. Matei 23,24), astfel încât să nu fie condamnați ca povățuitori orbi și ipocriți.

    Părinții noștri în credință, mișcați de un zel ortodox autentic, au păstrat cu sacrificiu „cele mai mici” (Matei 16,10), respingând reforma calendarului, și astfel s-au izbăvit de „cele mai mari”, adică de cel mai mare rău al ereziei ecumeniste. Ce dacă unii dintre ei, în zelul lor excesiv, au fost chiar împinși la extreme? Oare acest lucru le întinează sau le anulează buna mărturisire și credința lor confirmată prin semne dumnezeiești? Întrebăm și noi, așa cum face Sfântul Apostol: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Rom. 9,20). Noi, prin Mila lui Dumnezeu, nu am fost, nu suntem și nu vom fi parte a Apostaziei Credinței, și îi mulțumim nesfârșit Domnului și Dumnezeului nostru pentru bunăvoința Sa și grija Sa față de noi, nevrednicii.

    Ne rugăm doar pentru acei frați ai noștri, care par să nu fie conștienți de dimensiunea „bârnei” (Matei 7,3) care le întunecă vederea spirituală și ne hulesc invocând paiul din ochii noștri, pe care nu negăm că îl avem. Dar vrem să explicăm că, dacă unii clerici sau bătrâni binecunoscuți care au trăit cu câteva decenii înaintea noastră sunt luați drept exemplu pentru presupusa lor atitudine de discernământ față de inovatori și ecumeniști, atunci aceștia se află într-o situație dificilă și precară.

    Mesajul acelor figuri anterioare este clar anti-ecumenist. Dar conducătorii bisericești ecumeniști de astăzi nu doar că nu s-au luminat prin mesajul și poziția acelor bătrâni, deși, din multe și variate motive, chiar s-au grăbit să-i canonizeze, ci sunt primii care disprețuiesc și calcă în picioare mesajul lor în ceea ce privește chestiunile de credință. Dacă acest lucru paradoxal și absurd constituie un „criteriu de discernământ” și astăzi, atunci ne aflăm într-o stare jalnică în ceea ce privește înțelegerea chiar și a celor mai evidente lucruri.

    Pentru cei care se simt spiritual protejați de această tragedie și care consideră această situație profund afectată ca fiind exemplară, ne pare rău, dar nu putem decât să le dorim o trezire grabnică.

    Cunoaștem și alți bătrâni sfinți, îmbogățiți cu daruri evidente ale Duhului Sfânt, care au fost luptători de seamă ai poziției și atitudinii noastre. Cu toate acestea, ceea ce este cel mai important pentru noi este că duhul și cuvântul haghiografic și patristic al Bisericii noastre este de nezdruncinat, absolut obligatoriu și mult superior oricărui bătrân sau părinte duhovnicesc. Acesta proclamă că noi avem comuniune în siguranță doar cu cei care păstrează mărturisirea credinței nealterate. Nimeni nu poate schimba acest principiu și această asigurare pentru noi, chiar dacă ar fi un înger din cer. (vezi Gal. 1,8). Noi păzim și păstrăm ceea ce Sfânta Biserică Ortodoxă a păzit și păstrat dintotdeauna și, în consecință, respingem și condamnăm ceea ce Ea a respins și condamnat dintotdeauna, precum și pan-erezia neo-păgână a ecumenismului. Aceasta este poziția noastră smerită, dar fermă și de neclintit până la ultima suflare, pentru ca să dobândim mila lui Dumnezeu și viața veșnică.

    În cele din urmă, referitor la atitudinea potrivită pe care trebuie să o avem în urma celor spuse mai sus, îndrăznim să sugerăm că este nevoie de prudență, rugăciune și chemare la pocăință împotriva ecumeniștilor demoralizați. Putem fi oameni sociabili, politicoși și pașnici, dorind pacea, relațiile bune și înțelegerea, evitând extremele și tensiunile, dar acest lucru nu anulează punctul esențial. Domnul ne îndeamnă la o atenție sporită: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7,15). Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne separăm de cei care nu sunt sănătoși la minte: „De aceea ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul.” (II Cor. 6:17). Tradiția canonică a Ortodoxiei îi onorează pe cei care se separă de învățătorii falși și de doctrinele false (Canonul 15 al Sinodului I-II), chiar dacă aceștia nu au fost expulzați oficial de pe tronurile lor, deoarece sunt deja condamnați din punct de vedere spiritual și ecleziastic.

    Sfânta Luptă a credinței arată iubirea pentru Hristos și Biserica Sa, precum și pentru sine și aproapele. Este necesară o opoziție neclintită și necompromisă „până la moarte” (Apoc. 2,10) împotriva pan-ereziei ecumenismului și a tuturor relelor care au venit, vin și vor veni din el. Nu există nicio justificare pentru a nu acționa, ci trebuie să susținem pe cei care luptă și sunt persecutați pentru Credință.

    Domnul nostru va da cununa biruinței celor care vor stărui și vor răbda până la sfârșit. El ne-a asigurat: „Nu te teme, turmă mică” (Luca 12,32). Putem fi puțini, putem rămâne și mai puțini și putem fi disprețuiți și mai mult. Trebuie să rămânem statornici în ceea ce sufletele noastre știu că este adevărat, indiferent de cantitatea și de rezultatele vizibile, demonstrând fidelitate smerită față de porunca dumnezeiască. Ne opunem ereziei ecumenismului și secularismului, fără vreun triumfalism sau aroganță, fără a ne bate joc de nimeni.

    Nu căutăm scopuri egoiste, nu luptăm în numele vreunui om, iubim unitatea, dar în adevăr. Puțini sunt cei care se mântuiesc din potopul apostaziei; puțini reacționează la înșelăciuni, impuneri, presiuni, amenințări, persecuții și asuprire. Întotdeauna puțini au fost drojdia trezirii celor aflați la putere pentru întărirea Adevărului, precum și pentru dorita expulzare și condamnare a oricărei abateri, atât sinodal, cât și definitiv.

    Să rămânem neclintiți și ne-inovatori, cu un zel sfânt după cunoștință, în turma mică a lui Hristos, în Biserica Sa Adevărată, cu o răbdare și o dragoste infinite, chiar și pentru vrăjmașii noștri, pentru a dobândi mila dumnezeiască. Amin.

  • 100 de ani de la reforma calendarului(1)

    Anul trecut, Mitropolitul Clement de Larissa și Platamon a publicat cartea „100 de ani de la reforma calendarului”, în care a analizat atât din punct de vedere patristic, cât și din punct de vedere politico-social schimbarea calendarului. Am considerat util să traduc ultimul capitol al cărții sale(deși toate sunt excelente) și să postez aici fragmente din acesta. Cartea, tradusă în limba engleză, poate fi achiziționată de aici. Spor la studiat!

    O analiză atentă a întregului material prezentat în lucrarea noastră este, desigur, o condiție necesară pentru ca ceea ce am expus aici să fie înțeles în contextul său adecvat. Fără aceasta, nu este posibilă o înțelegere obiectivă și imparțială a acestor fapte. Ceea ce scriem aici nu considerăm că este o scuză, ci mai degrabă o informare de bună-credință, menită să înlăture prejudecățile. Astfel, mica turmă a adevăraților ortodocși, precum și orice oponent general al apostaziei continue din zilele noastre, pot primi sprijin și consolare.

    Ca observație generală, spunem că, de obicei, acuzatorii noștri, atunci când nu fac parte dintre cei deja corupți de ecumenism sau care sunt complet părtinitori împotriva noastră, în loc să se aplece asupra esenței problemelor prezentate aici, preferă să amâne și să evite confruntarea directă cu realitatea teribilă, precum și cu vocea conștiinței care îi îndeamnă asupra a ceea ce trebuie făcut. Aceasta necesită tărie de suflet, eroism și curaj.

    Prin urmare, din moment ce nu există o dorință sinceră de a prezenta adevărul și de a înțelege calea mărturisitoare a rămășițelor credinței, este ușor să îi acuze pe adevărații ortodocși disprețuiți că ar fi împovărați cu erori și lipsă de canonicitate. Dar este oare așa? Cei care participă direct sau indirect la calea apostaziei descrisă mai sus pot, prin urmare, trece de la a fi acuzați la a deveni acuzatori și, datorită superiorității lor cantitative și a altor avantaje, să se simtă superiori și să îi atace cu ușurință pe cei care, cu conștiință și sacrificiu, păstrează Tezaurul Credinței intact și neprihănit?

    Dorim să subliniem mai întâi că separarea strămoșilor noștri de moderniști din cauza inovației calendaristice din 1924 nu a constituit o schismă, așa cum am menționat deja, și nu a provocat în niciun fel o divizare din motive personale și egoiste, așa cum, din păcate, diferiți acuzatori îi învinuiesc pe nedrept1. Cei care au reacționat la inovația calendaristică printr-o inspirație și un impuls divin, fiind întăriți chiar și prin binecuvântări miraculoase2, în ciuda furiei persecuției inițiale îndreptate împotriva lor, au luptat cu vrednicie, nu pentru instaurarea și perpetuarea diviziunii, ci pentru restaurarea ordinii bisericești.

    Separarea canonică pe care au făcut-o (în conformitate cu Canonul 15 al Sinodului I-II) și care a fost formalizată la aproximativ doi ani după începutul inovației, a fost o despărțire de făptuitorii de rău permisă și corectă, din motive de „credință și dreptate” (Canonul 31 Apostolic). „Dreptatea” aici înseamnă, conform lui Ioan Zonaras (1074-1145 d.Hr.), „potrivit datoriei și legii.” Încălcarea „dreptății” reprezintă disprețul public și neglijarea Tradiției scrise sau nescrise.

    Orice încălcare a modelului credinței și al cultului, a ordinii bisericești și a instituțiilor sale, constituie un motiv justificat de întrerupere a comuniunii bisericești. Acțiunea atemporală a Bisericii dovedește că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru doctrine, pentru chestiuni de credință atunci când a fost nevoie, ci și pentru Tradițiile Bisericii atunci când acestea au fost disprețuite de diferiți oameni răuvoitori de-a lungul veacurilor.

    De aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă: „Timpul nu-mi permite să înșir nesfârșitele exemple ale atâtor sfinți care au fost răpuși și au murit pentru instituțiile și canoanele bisericești” (vezi „Despre Deasa Cuminecare cu Sfintele Taine”).

    Am explicat suficient faptul că inovația calendaristică nu a fost un act minor și indiferent, ci unul înrădăcinat într-un nivel mult mai larg al ecumenismului, fiind legat de o schimbare a Pascaliei, în slujba unei apropieri de unificare cu heterodocșii, dar nu în acord cu credința și Tradiția Bisericii Ortodoxe. Subliniem că ascultarea nu este datorată poruncilor și deciziilor arbitrare împotriva instituțiilor străvechi, cum este calendarul bisericesc.

    În plus, sentințele, condamnările, pedepsele, depunerile din treaptă etc. aplicate de inovatori și de cei care nesocotesc Tradiția împotriva celor care, în mod drept și evlavios, aderă la cele Părintești, nu au nicio valabilitate, ci dimpotrivă, reprezintă o coroană de slavă și cinste. Ele constituie chiar o persecuție a credinței, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul referitoare la excomunicarea Sfântului Martin al Romei de către cei nelegiuiți: „El nu a fost excomunicat, ci persecutat” (vezi PG vol. 90, coloana 128).

    Legată de cele de mai sus este și acuzația conform căreia hirotoniile clerului nostru, în special ale ierarhilor noștri, ar fi necanonice și nelucrătoare, deoarece provin fie de la ierarhi depuși după ce s-au alăturat mișcării vechi calendariste în 1935 (Gherman al Demetriadei și Hrisostom al Florinei), fie pentru că au fost săvârșite „dincolo de granițe” de către ierarhi cu statut îndoielnic în America. Sfântul Teodor Studitul afirmă că, în vremuri în care credința este pusă la încercare, hirotoniile săvârșite „dincolo de granițe” sunt acceptabile (vezi PG vol. 99, pp. 1645, 1648).

    Faptul că avem hirotonii reale, valide și lucrătoare a fost înțeles în detaliu și demonstrat temeinic prin studii speciale, cu precădere în ultimii ani. Dovezile sunt convingătoare și disponibile tuturor celor interesați. Unii ne reproșează că nu ar trebui să avem Ierarhi, deoarece nu există un precedent istoric de acest fel, întrucât Inovatorii nu au fost judecați definitiv și irevocabil de un Mare Sinod, astfel încât să fie expulzați de pe tronurile pe care le ocupă.

    Există precedente istorice din perioada dominației uniate, așa cum s-a întâmplat cu acțiunea Patriarhului Teofan III al Ierusalimului în actuala Ucraină în 1620, după falsa unire de la Brest-Litovsk din 1596, când acesta a restabilit ierarhia ortodoxă în acea regiune. În vremurile noastre, problema este pur și simplu una de supraviețuire spirituală, existență și continuitate. Dacă nu am avea conducători, pur și simplu nu ne-am putea asigura continuitatea. Acest lucru a fost exemplificat în perioada de cinci ani de ”orfanaj” (1955-1960), între adormirea Sfântului Hrisostom al Florinei și hirotonia ierarhilor noștri de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR), o Biserică recunoscută de toți.

    Dacă nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat în acea perioadă crucială de cinci ani, ce eforturi am făcut pentru a rezolva problema noastră și cu ce obstacole ne-am confruntat, este imposibil să se înțeleagă continuitatea, forma și misiunea noastră după 1960. În același timp, niciodată în istorie nu am avut un precedent similar de cădere — directă sau indirectă — într-o cacodoxie ecleziologică și o erezie nouă, precum cea a ecumenismului.

    Începând cu anii 1960, toate Bisericile Locale au devenit membri organici ai Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). În anul 1965 a avut loc și așa-numita ridicare a anatemelor împotriva papistașilor, fără ca vreo Biserică Locală să se diferențieze de acest act neautorizat, de o importanță decisivă. Ce Sinod condamnator ar trebui să așteptăm? Totul are o limită.

    Cei „raționali”care ridică astfel de întrebări utopice și crează false dileme dovedesc că sunt în afara timpului și a contextului. Nu ne impunem existența nimănui. Fiecare este liber să ne accepte sau să ne respingă. Însă acest lucru nu afectează în niciun fel realitatea existenței noastre, care poartă o pecete divină de binecuvântare și aprobare, în ciuda greșelilor și imperfecțiunilor omenești dintre noi.

    Nou-calendariștii susțin că turma Creștinilor Ortodocși Autentici este doar un grup izolat, nefiind oficial judecat ca schismatic. Sentințele de condamnare au fost impuse doar asupra unor membri conducători, considerați separatiști.

    În ceea ce privește clerul nostru, am explicat mai sus care este adevărul. În ceea ce privește turma noastră, cu siguranță nu ne preocupă verdictul inovatorilor, care doresc să pară că încă au legătură cu aceasta, în ceea ce privește definiția sa, dar pe care turma i-a dezavuat și nu îi recunoaște. Până la urmă, persecuția credincioșilor Domnului, declanșată ocazional ca mijloc de a-i forța să „se întoarcă”, dovedește clar tactica lor greșită.

    Un alt motiv important pentru care ei nu au condamnat Creștinii Ortodocși Autentici este acela de a exclude orice altă caracterizare a identității lor ecleziastice de către organismele instituționale ale statului, deoarece, potrivit lor, acest lucru ar introduce neconstituțional două ierarhii paralele și rivale ale Bisericii Ortodoxe. Această observație este foarte importantă pentru a înțelege cine perpetuează ambiguitatea dintre noi, nevrând să rezolve problema, pentru a ne acuza de „diviziuni” și „facțiuni”, precum și de acțiuni arbitrare și dezordine.

    Această situație convine de minune inovatorilor din toate punctele de vedere: ecleziastic, spiritual și instituțional. Direct legate de cele de mai sus sunt și acuzațiile conform cărora multiplele diviziuni dintre „Vechii Calendariști” ar indica lipsa binecuvântării și bunăvoinței dumnezeiești. Cei care susțin acest lucru exagerează de obicei numărul așa-numitelor facțiuni, ajungând să numere zeci de ramuri, incluzând orice grup marginal de câțiva oameni neafiliați sau indivizi care poartă rasa și care, în diverse forme și variații, apar ca presupusi adepți ai calendarului patristic.

    Aceste grupuri își schimbă frecvent opiniile și componența, au o istorie tulburată, cu lacune neclare, uneori ajung în obscuritate sau dispar, dar rămân în memoria celor care sunt preocupați de astfel de subiecte. Un exemplu tipic al unei astfel de preocupări recente este o broșură scrisă de un cleric al Bisericii de Stat, care ignoră toate problemele serioase ale chestiunii calendarului și se ocupă mai degrabă cu cercetarea pentru a compila tabele despre grupuri și subgrupuri ale presupuselor facțiuni multiple ale „Vechilor Calendariști.”

    Totuși, trebuie să ne amintim că s-a dovedit, cu argumente doveditoare, că un cleric al nou calendarist, Evghenie Tombros (1905-1982) din Corfu, înainte de Al Doilea Război Mondial, a fost inițiat în mediul extrem al Episcopului Mathei (Karpathakis) de Vresthina (1861-1950) în Keratea, Attica, și a devenit o figură de frunte în formarea acestui grup, separat de Sfântul Sinod canonic al Bisericii Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.C.) din Grecia. El a menținut și a întărit separarea inițială dintre cei care respectă calendarul patristic (1937), împingând spre executarea unor hirotonii de episcopi necanonice și ilicite de către Mathei de Vresthina de unul singur, în 1948.

    Deoarece începutul răului din mijlocul nostru a fost făcut cu implicarea inovatorilor, care, din cauza Reformei lor, au fost autorii morali ai celor ce au urmat printre noi, iar persecuțiile lor au condus la reacții extreme din partea unora, este prea mult să li se atribuie vina celor care au rămas ne-inovatori doar pentru infiltrarea unor elemente problematice. Așa se întâmplă în orice astfel de caz. Au existat și încă există neghine în ogorul Domnului, care profită de circumstanțe și se infiltrează pretutindeni, dar prin roadele lor, prin evoluția și rezultatul fiecăruia, lucrarea fiecăruia poate fi evaluată și înțeleasă.

    Cu toate acestea, dificultățile chiar și în relațiile dintre mărturisitorii și luptătorii pentru Credință nu sunt o noutate. Există mărturii că acest lucru s-a întâmplat și în alte vremuri de luptă anti-eretice, fapt care a provocat regret, dar nu a subminat deloc stindardul Ortodoxiei. De exemplu, Sfântul Teodor Studitul, deși dădea slavă lui Dumnezeu „care ne-a chemat la mărturisirea adevărului Său” (vezi Epistola 34), nu a rămas tăcut în privința diviziunilor dintre ortodocșii din acea vreme: „Căci s-a întâmplat ca și printre cei care luptă pentru credință să se strecoare iubirea de întâietate și dorința de rivalitate” (vezi Epistola 11), și „Cei care sunt înșelați în taină de diavol tind să divizeze chiar și partea sănătoasă a Ortodoxiei” (vezi Epistola 65).

    Așadar, nu este deloc surprinzător că există și diferențe între acești ortodocși, în ciuda regretului și dezamăgirii pe care le provoacă, și a efortului care trebuie depus pentru a le vindeca. Dar nu au și cei care îi acuză pe nedrept pe adepții Tradițiilor Patristice astfel de diviziuni între ei? Este groaznica diviziune problema ucraineană, care i-a zguduit recent, o separare minoră?

    1. N. tr: Trebuie menționat și faptul că în România, Sfântul Ierarh Glicherie, aproape de momentul nașterii în veșnicie, a lăsat ca predanie ucenicilor săi ca dacă noii calendariști vor adopta din nou vechiul calendar, cu sinceritate și fără urme de ecumenism, să se reia comuniunea cu aceștia. ↩︎
    2. N. tr: Precum în 1925, în ajunul prăznuirii Înălţării Preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului nostru, la 14 septembrie potrivit vechiului calendar, arătarea Acesteia pe cer, în timpul privegherii. ↩︎

  • Teologi eretici (Sf. Nicolae Velimirovici)

    Vă las spre studiu un fragment din scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici cu privire la ereticii ecumeniști, cu precădere la teologii acestora, un text cu adevărat în duhul Sfinților Părinți și a Predaniei acestora.

    „Acolo unde Hristos lipsește cel mai mult, acolo prisosește stricăciunea și neomenia…”

    În vremea noastră, toate bisericile eretice au ridicat ziduri de apărare în jurul Evangheliei folosind teorii științifice și adoptând multe dintre acestea ca și cum ar fi autentice. Și aceasta, deși cei mai mari oameni de știință ai timpului nostru au încetat să mai socotească drept autentice chiar și științele exacte – ca să nu mai vorbim de teorii.

    Așa cum ostașii lui Pilat L-au îmbrăcat pe Domnul Iisus cu o porfiră ieftină și Irod cu o haină albă, tot așa și teologii ereticilor L-au acoperit pe Mântuitorul cu haina ieftină a filosofiei păgâne și a pseudo-științei, ca să-L „îmbrace” și să-L „înfrumusețeze” chipurile mai bine. Dar și într-un caz, și în celălalt, Hristos este batjocorit și umilit la fel.

    Biserica Ortodoxă este singura din lume care a păstrat credința în Evanghelie ca singura adevărată și absolută, care nu are nevoie de apărare și nici de sprijin din partea vreunei filosofii sau științe lumești. De aceea, atunci când citim articolul al nouălea din Simbolul Credinței: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”, prin această „Una” înțelegem Biserica Ortodoxă.

    Teologii eretici au numit cu dispreț Biserica Ortodoxă „biserică împietrită” (Harnack: Das Wesen des Christenthums). Și pentru ce? Pentru că, spun ei, „nu merge după epoca sa” sau „nu se adaptează vremurilor”. Însă tocmai aceasta este slava Ortodoxiei: că nu se conformează fiecărei epoci și nu se adaptează lumii, urmând porunca Apostolului Pavel: „Și să nu vă potriviți acestui veac” (Rom. 12, 2).

    Cum ar putea veșnicia să meargă la pas cu timpul? Cum ar putea absolutul să se adapteze la ceea ce este trecător? Cum să se împace Împărăția Cerurilor cu împărăția lumii, sau ceea ce este de mare preț cu ceea ce este ieftin? Dacă „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19), cum am putea restrânge binele veșnic și să-l sprijinim prin rău, cum să întărim lumina cerească prin fumegătoarele flăcări ale cărbunelui și ale petrolului?

    Există, desigur, și anumiți teologi în Biserica Ortodoxă care calcă pe urmele teologilor eretici, socotind că Evanghelia nu este suficient de puternică pentru a se susține și a se apăra singură în mijlocul furtunii lumești. Aceștia se hrănesc cu teorii și metode eretice. Cu toată inima lor sunt de partea ereticilor, deși pe dinafară rămân legați de Biserica Ortodoxă doar atât cât să se mențină. Ei sunt acei „balcanici autentici”1 pentru care tot ceea ce se află dincolo de gard pare mai bun și mai înțelept decât ceea ce este înăuntru – chiar și teologia compromisului și a amestecului (păgâno-hristologia).

    Biserica Ortodoxă, ca întreg, respinge astfel de teologi și nu îi recunoaște ca ai săi. Îi îngăduie însă din două motive: mai întâi, pentru că așteaptă să se pocăiască și să se îndrepte, și în al doilea rând, ca nu cumva, alungându-i, să facă răul și mai mare, adică să-i împingă în brațele fără fund ale ereticilor. Astfel, ar provoca nu doar creșterea numerică a ereticilor, ci și pierderea altor suflete.

    Acești teologi nu sunt purtători ai cugetului ortodox și ai conștiinței ortodoxe, ci mădulare bolnave ale Trupului Bisericii (I Cor. 12, 26). Purtători ai cugetului ortodox și ai conștiinței ortodoxe sunt poporul, monahismul și preoții de parohie.

    Domnul nostru Cel slăvit a spus: „Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41). Poziția ereticilor este tocmai opusă poziției Mântuitorului lumii. Ei caută slava oamenilor. Ei se tem de oameni. De aceea se agață de așa-zișii „oameni slăviți” din istoria omenirii, ca să sprijine Evanghelia și să devină mai plăcuți oamenilor acestei lumi. Iar ca să se dezvinovățească spun: „Facem asta ca să-i câștigăm!” O! Cât de amarnic s-au înșelat!

    Cu cât lingușesc mai mult lumea – ca să o aducă, chipurile, la Biserică – cu atât lumea lingușită se îndepărtează și mai mult de Biserică. Cu cât se dau mai mult drept „luminați”, „dematerializați” și „moderni”, cu atât mai mult lumea îi disprețuiește. Este, într-adevăr, cu neputință să placă cineva și lui Dumnezeu, și oamenilor. Orice creștin cu experiență știe că este posibil, într-o oarecare măsură, să placi lui Dumnezeu în adevăr și dreptate, dar lumii nu se poate plăcea nicidecum – nici prin adevăr sau minciună, nici prin dreptate sau nedreptate. Fiindcă Dumnezeu este veșnic și neschimbător, iar lumea este trecătoare și schimbătoare.

    Și a mai zis Domnul nostru Cel slăvit iudeilor: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții, iar slava care vine numai de la Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44). Acest cuvânt se potrivește deplin teologilor eretici și explică întru totul atitudinea lor ca o dreaptă judecată a lui Dumnezeu asupra lor. Dacă ar fi dorit slava de la Dumnezeu, atunci ar fi crezut și în Evanghelia lui Dumnezeu și nu s-ar fi abătut nici la dreapta, nici la stânga. Însă aceștia râvnesc la slava și la lauda oamenilor și de aceea se străduiesc să întărească mărturia lui Dumnezeu prin mărturii omenești. Aceasta este atât păcătos, cât și greșit. Și ar fi fost la fel chiar și dacă n-ar fi căutat slava pentru ei înșiși, ci pentru „biserica” lor. Fiindcă este o hulă împotriva Celui Preaînalt să întemeiem mărturia Lui pe mărturii omenești, adică oamenii să „demonstreze” ceea ce spune Dumnezeu!

    Care sunt consecințele unei asemenea abordări eretice față de lume? Catastrofale! Într-adevăr, catastrofale pentru Evanghelie, catastrofale pentru lumea întreagă, atât la nivel personal, cât și social, în popoarele care au devenit eretice. Catastrofale pentru credință, cultură, economie, politică, căsătorie, pentru toate și în toate. Fiindcă relația noastră cu Hristos determină, cu exactitate matematică, toate celelalte relații ale noastre, cu toți și cu toate.

    În timp ce Hristos spune: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), lumea eretică exprimă în mii de feluri gândul: „Fără Hristos putem face orice”. Întreaga civilizație modernă este îndreptată împotriva lui Hristos. Toate științele moderne se întrec între ele care să dea lovitura cea mai puternică învățăturii lui Hristos. Este răscoala unor slugi de jos împotriva Stăpânului lor; este revolta științei lumești împotriva științei cerești a lui Hristos. Dar toată această răscoală ajunge astăzi la ceea ce este scris cu atâta claritate: „Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni” (Rom. 1, 22).

    Într-adevăr, nu știe cineva unde este mai mare nebunia lumii moderne, căzute din Hristos: în viața personală a fiecăruia sau în căsătorie? în școală sau în politică? în structurile economice sau în legi? în război sau în pace? Pretutindeni vezi ceea ce numim josnic și neomenesc. Acolo unde Hristos este cel mai absent, acolo prisosește ceea ce este josnic și neomenesc. Minciuna și violența triumfă.

    Să se rușineze teologii eretici și conducătorii bisericilor eretice, care, cu ajutorul lui Hristos, au ajuns stăpâni și conducători peste toate popoarele lumii. Au toate motivele să se rușineze. Fiindcă, asemenea unor nepricepuți galateni, deși au început în duh, sfârșesc în trup – „O, galateni fără minte… așa de nepricepuți sunteți? Începând cu Duhul, acum sfârșiți în trup?” (Gal. 3, 1.3). Ei sunt principalii vinovați pentru că popoarele lor au părăsit calea cea dreaptă și au început să șchiopăteze de ambele picioare, închinându-se când lui Dumnezeu la Ierusalim, când vițeilor de aur din Samaria.

    Așa cum odinioară evreii necredincioși călcau poruncile lui Dumnezeu una după alta și umblau după poftele lumii și ale inimilor lor, tot așa fac și aceștia astăzi cu învățătura lui Hristos, Învățătorul tuturor învățăturilor. Au subminat și au desființat dogmă după dogmă, au șters toate poruncile Evangheliei, au lepădat rânduielile apostolice și patristice, au batjocorit toate cuvintele Sfinților, iar exemplele ascetice le-au prefăcut în simple basme.

    Cea mai puternică lovitură pe care au adus-o Evangheliei teologii eretici este faptul că au pus la îndoială dumnezeirea lui Mesia, Mântuitorul lumii – unii doar șovăind, iar alții lepădând-o cu totul. A urmat apoi un întreg șir de tăgăduiri ale adevărurilor duhovnicești, precum existența îngerilor și a demonilor, a Raiului și a Iadului, a slavei veșnice a sfinților și a drepților, a postului, a puterii Crucii și a valorii rugăciunii, și așa mai departe.

    Pe scurt, teologii eretici s-au preocupat de adaptări și de „armonizări” încă din vremea schismei Apusului de Răsărit, dar cu mult mai intens în ultimii 150 de ani. Au „adaptat” cerul la pământ, pe Hristos la ceilalți „întemeietori de religii” și Vestea cea Bună la celelalte credințe: iudaică, mahomedană și păgână. Și toate acestea chipurile în numele „toleranței” și „pentru binele păcii” între oameni și popoare. Însă tocmai aici se află începutul și izvorul unor războaie și revoluții nemaiauzite în istoria lumii. Fiindcă adevărul nu poate nicidecum să se unească cu jumătatea de adevăr și cu minciuna.

    Părerea teosofică, potrivit căreia adevărul ar fi împrăștiat în toate religiile, filozofiile și misterele, a prins putere și la teologii eretici din lumea apuseană. Astfel, zic ei, ar trebui ca și în creștinism să fie doar o parte de adevăr, așa cum ar fi și în islam, în hinduism sau brahmanism, la Platon și Aristotel, în Zend-Avesta, în tantrisme și mantrele Tibetului. Dar dacă ar fi așa, atunci corabia omenirii ar pluti fără nădejde pe oceanul întunecat al vieții, fără busolă și fără cârmaci.

    (Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei, 1956 – „Texte inspirate ale spiritualității ortodoxe”, Ed. „Ortodoxos Kipseli”)
    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2023/03/blog-post_22.html

    1. N. tr: Expresia „balcanici autentici” folosită aici de Sf. Nicolae Velimirovici are o notă ironică și critică. Nu se referă la „balcanic” ca simplă apartenență geografică, ci la un tipar de mentalitate des întâlnit în zona Balcanilor, pe care el îl satirizează: tipul de oameni care disprețuiesc ceea ce este al lor și admiră tot ce vine din afară, convinși că „dincolo gardul e mai verde”. ↩︎

  • Rodul mateismului și sakarellismului în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România

    “Iar dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu.” (I Corinteni 14,28)

    Cu durere sufletească am citit rândurile celor ce se ridică împotriva vrednicului Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, hulind lucrarea sa pastorală și cuvintele și învățăturile sale, care de fapt provin din învățătura Bisericii și nu au nimic străin față de aceasta.

    Dacă până nu demult a fost o oarecare liniște în Biserică, iată că semințele diavolului încep să rodească și să ademenească tot mai mulți credincioși în această „ispită teologică”, după cum s-a întâmplat și cu protopărinții noștri care s-au făcut părtași „teologiei diavolului” și nu adevăratei teologii. Iată că rodul schismaticului Mathei Karpathakis și a teologului Athanasios Sakarellos începe să prindă rădăcini și în rândul nostru, de aceea trebuie să reacționăm și să tăiem aceste învățături greșite încă de când apar, pentru a nu lăsa să crească neghina împreună cu rodul cel bun.

    Despre Mathei Karpathakis și învățăturile sale am scris deja un articol aici. Despre teologia dl. Athanasios Sakarellos am scris o serie de articole care combat cu argumente patristice ideile propovăduite de acesta, primul articol din serie fiind acesta.

    Articolul de față nu va cuprinde foarte multe texte patristice întrucât, din experiența pe care am mai avut-o cu acești creștini, fără să aduc vreo jignire sau insultă, nu vor să le înțeleagă sensul profund, ci încearcă să aducă, precum sectarii, interpretări proprii ale acestora, scoțând din context anumite citate din Sfinții Părinți. „Teologul trebuie să-şi însuşească arta argumentării din Sfintele Scripturi, dar pentru aceasta este nevoie de introduceri ample în contextul istoric al Scripturii, de cunoaşterea principiilor de hermeneutică biblică, de cunoaşterea modului în care Biserica a trăit şi a interpretat Scriptura de-a lungul veacurilor, a modului în care a interpretat-o liturgic, dar şi de cunoaşterea principiilor retoricii şi ale omileticii.”1

    În acest sens, Sf. Vasilie cel Mare ne învață astfel: „Căci atât cel ce judecă valoarea unei cuvântări, cât și cel ce a compus-o, trebuie să dovedească într-un fel aceeași pregătire. Nu cumva găsește să-și dea părerea despre agricultură cineva care n-a fost deloc agricultor?[…]Oare va putea judeca orice prim venit o cuvântare, dacă nu va arata cine i-a fost dascăl și câți ani a învățat, într-un cuvânt, dacă n-a auzit cât de cât despre arta de a întocmi cuvântări? Dar nici în problemele duhovnicești nu-i îngăduit oricui să se prezinte la examinarea cuvintelor rostite, ci numai celui căruia i s-a dat duhul înțelegerii, după cum ne-a învățat Apostolul, când a vorbit despre împărțirea darurilor”.2 Iată așadar, de ce Mitr. Kiprian Koutsoumbas este acuzat de ambiguități, tocmai pentru că diferite persoane care i-au citit lucrările, neavând pregătirea teologică necesară, nu au avut capacitatea să înțeleagă atât de profund problemele argumentate de sfinția sa.

    „Noi, creștinii cei de pe urmă”, afirmă pr. Serafim Rose, „nu suntem vrednici nici măcar să privim de departe înalta lor teologie pe care ei au învățat-o și au trăit-o; îi cităm pe marii Părinți, fără a fi noi înșine în duhul lor. Duhul discreditării tuturor celor ce nu sunt de acord cu părerile tale ‘corecte’, fie că e vorba de teologie, iconografie, slujbele bisericești, viața duhovnicească, sau orice altceva, a devenit extrem de răspândit astăzi[…]Să fim deci ceva mai smeriți, mai iubitori și iertători în felul cum ne apropiem de Sfinții Părinți.” Mai mult, creștinului din ziua de azi îi lipsește capacitatea de „a grăi adevărul în iubire”3 pe care o aveau Sfinții Părinți, așadar să fim mai atenți la acest aspect. Din păcate, pe lângă faptul că nici eu nu am această capacitate, se observă și la acești creștini același lucru: „Vă tulbură apele cumva?”, „Dacă la început am sperat că sunteți sincer, acum viclenia dvs imi este clară. Am crezut că sunteți doar înșelat, dar acum am observat că sunteți și înșelător. Și nu unul înșelat de el însuși sau numai de diavol, ci unul cu un program bine stabilit, probabil chiar din afara BOSVR”, în timp ce tot ei, „fac apel la bunul dvs simț”. Iar când am făcut eu apel la bunul simț, aceștia mi-au sugerat să nu mă mai „auto-victimizez”.

    Învinuirile aduse în general de către acești frați în Hristos, cu iertare să-mi fie, se vădesc a fi roade ale încăpățânării și ale duhului de dezbinare, iar dacă am fi sinceri și am judeca acest lucru dintr-o perspectivă obiectivă, am putea remarca din istoria vechilor calendariști din Grecia și din ROCOR la ce au dus aceste idei greșite și aceste înțelegeri precare a Predaniei Părinților – și anume, la nenumărate schisme, fiecare biserică nou-înființată asumându-și, necanonic, dreptul de „Adevărata Biserică Ortodoxă”, anatematizându-se una pe alta, arogându-și, pe nedrept, atribuțiile unui Sinod Ecumenic. Mai mult, aceste dezbinări, nu numai că nu ajută deloc lupta sfântă dusă de înaintașii noștri contra schimbării calendarului și mai apoi, a ereziei ecumenismului, ci îi ajută pe nou-calendariști să devină tot mai puternici și mai înrădăcinați în greșelile lor.

    Un alt aspect pe care vreau să-l aduc în discuție este înclinația acestor creștini de a prelua argumente și idei de la diferiți autori, cu precădere de la cei schismatici. Însă, un lucru și mai alarmant este lipsa de respect față de episcopii din sinodul nostru: „Nu mă surprinde, cu așa episcopi în sinodul BOSVR”. De asemenea, au pretenția de a salva BOSVR, în timp ce afirmă că BOSVR este căzută în erezia ecumenismului(vezi aici). Nu mai înțeleg. Faceți, iubiților, parte din BOSVR sau nu? Și dacă da, atunci de ce stați într-o biserică eretică, făcându-vă părtași ereziei prin comuniune?? Nu cumva ajungeți ușor să afirmați și că Sfântul Glicherie nu e sfânt deoarece BOR a fost în comuniune cu Biserica Finlandei încă de când aceasta a schimbat Pascalia, înainte de 1924? Cuvintele sunt de prisos…

    Pe lângă Mathei Karpathakis și Athanasios Sakarellos, pe care deja i-am menționat, multe argumente folosite de aceștia sunt preluate și de la dl. Vladimir Moss(mai multe aici).

    De asemenea, într-un alt articol publicat pe același site, citează documentul scris de Episcopul Gregory Grabbe(document citat și postat și pe site-ul așa-zisului „Arhiepiscop Gregory de Denver”, aici), cu privire la teologia Mitr. Kiprian. Să fie oare o coincidență că articolul postat pe site-ul fraților noștri români are exact aceeași structură cu cea de pe site-ul Arh. Gregory?

    În altă ordine de idei, Episcopul Gregory Grabbe, autorul documentului menționat, fiind secretarul Sinodului ROCOR, a publicat anatema acestuia asupra ecumenismului, fără ca totuși să fie un consens între membrii Sinodului(căci unii au semnat-o, iar alții nu, iar în urma ședinței a rămas stabilit că nu se va publica), deci implicit fără binecuvântarea acestuia(detalii aici). Deși Sfântul Filaret a semnat acea anatemă, el își argumentează mai târziu poziția sa și ce credea de fapt despre noii calendariști(vezi aici). Mai mult, despre acea anatemă, vă rog să citiți de asemenea următoarele articole pentru a înțelege întregul context:

    Un alt personaj ale cărui argumente sunt citate de către frații noștri este Episcopul Filaret de Pallini, aparținând facțiunii tihonite(ruptă din ROCOR). Aceștia susțin că s-au rupt de ROCOR din cauza ereziei kyprianite propovăduite de aceștia, dar ce să vezi, în data de 23 decembrie 2005 (SV)/3 ianuarie 2006 (SN), episcopul Tihon trimite o scrisoare Sinodului în Rezistență prin care cere comuniunea cu acesta, dar răspunsul Mitropolitului Kiprian a fost unul negativ. Mai multe vezi aici.

    Așadar, care este agenda din spatele acestor personaje? Evident, lupta pentru putere și pentru a câștiga oameni simpli și nu urmarea „procedurii” și „protocolului” Bisericii. Dar noi, „urmând calea împărătească, învăţăturilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniei Bisericii universale, în care sălăşluieşte Sfântul Duh”4, nu ne vom lăsa pradă acestor teologii și interpretări demonice care se năpustesc asupra noastră.

    Nu în ultimul rând, aș vrea să scot la lumină câteva teme din istoria Bisericii noastre și din viața Sfântului Ierarh Glicherie.

    1. Mitropolitul Vlasie Mogârzan a mărturisit că, pe vremea când ucenicea pe lângă Sfântul Glicherie, acesta i-a spus despre greci următoarele: „Ce să-i învățăm noi pe greci despre ortodoxie? Aceștia au primit totul printre primii[referindu-se la momentul încreștinării]. Au toate scrierile Sfinților Părinți în limba lor veche, păstrând așadar sensul lor original. Au Tradiția și toate obiceiurile, pe care noi de la ei le moștenim.”(text parafrazat). Persoanele apropiate Mitr. Vlasie pot confirma cele scrise aici.
    2. Mitropolitul Demosten Ioniță(știm cât de mult a ținut sfântul la el și viceversa), nu o singură dată, mi-a spus atât mie, cât și altor persoane apropiate IPS sale: „Bă copile, de la greci avem totul, de la greci am primit totul. Ce să le spunem noi lor?”. Și după aceasta, tot timpul amintea de Sfântul Ierarh Glicherie, de relația sfinției sale cu Mitr. Kiprian și că întreruperea comuniunii cu frații noștri vechi calendariști din Grecia este o greșeală. Dar acești creștini, cu nerușinare, îi pun între ghilimile titulatura de mitropolit vrednicului de pomenire, Arhiepiscop și Mitropolit Demosten Ioniță, de parcă acesta nu ar fi fost vrednic de această treaptă…Când o să stați măcar o noapte într-o celulă, alături de alți zeci de deținuți, celulă în care aceștia au dormit peste un canal prin care curgea frecvent apă, fiind nevoiți să doarmă îmbrățișați pentru a suferi frigul aceluia, atunci să vă gândiți să puneți la încercare vrednicia Mitropolitului Demosten!(și nici măcar atunci!)
    3. Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că insistențele Mitr. Kiprian Koutsoumbas l-au convins pe Mitr. Vlasie Mogârzan să dezgroape osemintele Sfântului Ierarh Glicherie. Fără persoana Mitr. Kiprian, aflarea moaștelor sfântului probabil s-ar fi făcut mai târziu, dar iată cum lucreaza Dumnezeu!

    Ce observăm așadar din cele menționate anterior? Cu siguranță virtutea cea mai de preț a Sfântului Ierarh Glicherie, smerenia. De asemenea, dragostea inestimabilă față de adevăr și față de credința strămoșească. Din acest respect pentru adevăr și tradiție, Sfântul Ierarh Glicherie vedea în Mitr. Kiprian un urmaș vrednic al Părinților Bisericii, iar relația lor a fost un exemplu de smerenie și de dragoste pastorală, prețuindu-l ca pe un păstor ce apără Tradiția și unitatea Bisericii.

    În încheiere, mă voi rezuma la cuvintele Sf. Ciprian al Cartaginei:„Diavolul, pe cei pe care îi poate ţine în orbirea drumului vechi5, îi ademeneşte şi îi înşală; rătăcindu-i pe un drum nou, răpeşte oameni chiar din Biserică6 şi, în timp ce [acestora] li se pare că s-au apropiat de lumină şi au scăpat de noaptea lumii, fără de ştirea lor revarsă din nou întunericul asupră-le. Şi, cu toate că ei nu stăruie în Evanghelia lui Hristos şi în legea Lui, se numesc pe sine creştini şi, umblând în întuneric, socotesc că au lumina.”7

    1. Pr. Dr. Daniel Benga, Metodologia studiului și cercetării științifice în Teologie, Editura Sofia, 2003
      pp. 48,49. ↩︎
    2. Sf. Vasilie Cel Mare, Epistola 204, PSB 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1988, p. 419. ↩︎
    3. Efeseni 4, 15. ↩︎
    4. Horosul dogmatic al Sinodului VII Ecumenic. ↩︎
    5. Nota sfântului: Al neascultării protopărinţilor, înşelaţi de diavol încă din Rai. ↩︎
    6. Nota sfântului: Diavolul nu ţine seama de sfinţenia Bisericii: cu dibăcie şi prin înşelare, îi scoate pe unii creştini chiar din Biserică, umplându-i de vrajbă, lăsându-le falsa impresie că ei deţin adevărul şi că au dreptate. ↩︎
    7. Sf. Ciprian de Cartagina, Despre Unitatea Bisericii Universale, Editura Institutului Biblic, 2003, p. 46. ↩︎