Rezistența Ortodoxă

Autor: Andrei Mitocaru

  • Mitropolitul Vitalie despre judecarea „Ortodoxiei oficiale”

    „…Vedem acum că toți patriarhii, absolut toți patriarhii — voi folosi un cuvânt blând — au ‘alunecat’. Dar, desigur, cine îi va judeca? Să nu fie — cu siguranță nu noi! Să lepădăm acest gând o dată pentru totdeauna! Nu noi și nici, așa cum unii ne sugerează… niște… mici… subdiviziuni ale Bisericii Grecești, ale Bisericii Române, ale Bisericii Bulgare, spunând că ar trebui să ne adunăm… și apoi să facem…

    „Să nu fie niciodată! Nu vom merge niciodată pe calea unei asemenea batjocuri — niciodată! Biserica Rusă din Afara Granițelor va rămâne așa cum a stat întotdeauna, cu totul singură într-o singurătate incredibilă, dar nu noi suntem vinovați de această singurătate. Nu am făcut nici măcar un pas ca să rămânem singuri! Suntem singuri doar pentru că toți ceilalți s-au abătut de la calea Bisericii lui Hristos. Ei s-au abătut — și acesta este un fapt.

    „Dar grecii sunt întotdeauna nechibzuiți, mereu exagerează, mereu merg în extreme… Însă noi nici măcar nu ne gândim să întemeiem vreun fel de tribunal. Să ne păzească Dumnezeu — am deveni de râsul lumii întregi dacă am îndrăzni să facem una ca aceasta! Pur și simplu nu putem face așa ceva!”

    — Mitropolitul Vitalie al New York-ului, dintr-o cuvântare către clerul Eparhiei Europei Occidentale, la Mănăstirea Lesna, 24 iunie 1997.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/metropolitan-vitaly-on-judging-official.html

  • Combaterea amăgirilor mateite(2)

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Despre termenii „potențial” (δυνάμει) și „actual” (ἐνεργείᾳ)

    Analizând numeroase trimiteri făcute de autori bisericești la termenii „potențial” și „actual”, am observat în multe cazuri o confuzie născută din felul în care sunt înțeleși acești termeni, astfel:

    a. Că termenii nu au aplicare în cele ce țin de cele dumnezeiești.

    b. Că un „potențial eretic” este cel care păstrează erezia doar în mintea sa, iar unul „actual” este cel care o propovăduiește în mod public.

    În primul caz, afirmația este adevărată atunci când cineva încearcă să tâlcuiască dogma trinitară sau hristologică, lucru prin fire imposibil și nu lipsit de primejdie.

    În al doilea caz, este adevărat doar ca mărturisire lăuntrică a celui rătăcit, în raport cu activitatea lui de a răspândi erezia către alți credincioși.

    Aceste situații nu ne privesc aici, deoarece în discuția de față este vorba despre evaluarea celui înclinat spre erezie (cleric sau mirean) în raport cu Dreptul Canonic, care cere existența unui for competent ce să cerceteze dacă acuzația este adevărată sau nu și să-i aplice pedeapsa prevăzută. Acest for poate să existe, dar să nu aplice porunca – fie din iconomie, fie din neputință (de exemplu din pricina tulburărilor politice sau bisericești). Este posibil și ca un asemenea for să fie constituit, dar, fiind el însuși sub acuzație de erezie, să nu „împartă drept cuvântul adevărului”, lucru dovedit de istoria Bisericii de multe ori.

    Clericul care încalcă un anumit canon – fiecare canon prevăzând o pedeapsă concretă, precum caterisirea – până în clipa în care porunca canonului este aplicată asupra lui de autoritatea competentă, este considerat ca fiind sub acuzare înaintea acestui for, adică înaintea sinodului episcopilor vii. Expresia teologică pentru această stare este că acel cleric este considerat „potențial caterisit” [ἐν δυνάμει καθηρημένος].

    Dacă încălcarea privește un aspect dogmatic, adică avem erezie, atunci el este considerat „potențial eretic” (deoarece nu a fost încă deposedat de slujire de către sinod). Dacă este vorba de o abatere vindecabilă, este considerat „potențial schismatic”.

    Corespunzător, când un cleric este caterisit de sinod, el este „actualmente” caterisit, „actualmente” eretic sau „actualmente” schismatic.

    Dacă se acceptă cealaltă interpretare (cazul b), adică ereticii sau schismaticii sunt considerați direct „actual”, fără distincție, consecințele intră în conflict direct cu practica Bisericii și cu caracterul îndrumător al canoanelor, care poruncesc sinodului episcopilor vii să judece pe cel acuzat. Sfântul Nicodim spune limpede: „Canoanele poruncesc sinodului episcopilor vii să caterisească preoții sau să afurisească ori să anatematizeze pe mirenii care calcă Sfintele Canoane.” Ar fi desființată instituția sinodală însăși, ca organ judiciar al Bisericii, și în locul ei ar fi impusă ideea lipsită de temei a unei „pedepse ce se aplică singură” prin simpla existență a canonului.

    Dacă nu există caterisirea „potențială”, nu mai putem vorbi nici de starea de acuzare menită să grăbească judecata. El nu va mai fi caterisit deloc (deoarece nu mai este considerat acuzat), rămânând astfel liber în scaunul său, fără tulburare.

    La fel, dacă ierarhia unei Biserici locale care lunecă în erezie nu este considerată „potențial eretică”1, atunci acei episcopi nici măcar nu mai sunt considerați acuzați înaintea unui viitor sinod mai mare. Deci nu vor fi judecați și vor continua nestingheriți să vatăme turma Bisericii.

    Aceste consecințe absurde izvorăsc din contestarea acestor termeni. Totuși, contestatarii lor persistă, fără să vadă că teoria lor este incompatibilă cu practica sfintelor sinoade. Când vor înțelege că aceste slăbiciuni sunt „călcâiul lui Ahile” al contestatarilor stilului vechi și că adepții noului calendar, precum și athoniții pomenitori le-au folosit și continuă să le folosească2 pentru a-i deruta pe cei de bună-credință?

    O simplă citire a cărții inacceptabile a părintelui Epifanie Teodoropoulos, „Cele două extreme”, este suficientă pentru a vedea adevărul celor spuse. Acolo, el numește Ecumenismul pe drept „o extremă”, însă considerarea contestatarilor drept cealaltă extremă este greșită și de respins. El viza teoria nesănătoasă a automatismului (poena latae sententiae din dreptul papist). Însă ceea ce îi scapă părintelui Epifanie este că „potențialitatea” pe care o apăra și „automatismul” sunt cele două extreme opuse în interpretarea canonului 15 al Sinodului I-II. Dacă se acceptă prima, rămânem inerți în fața celor mai vădite trădări ale credinței ortodoxe. Dacă se acceptă a doua, nu doar că îi osândim pe clericii vinovați și pe cei care se împărtășesc conștient cu ei înainte de judecata sinodală, ci și pe mulți neștiutori care îi urmează cu bună credință. Iar, desigur, ne este luat dreptul de a invoca canonul 15 ca nepomenitori, deoarece teoria automatismului contrazice însăși ideea de „nepomenire”, care presupune așteptarea judecății sinodale și nu substituirea ei. În plus, uzurpăm competențe care aparțin exclusiv unui sinod mai mare al Bisericii, „judecătorul final al tuturor chestiunilor bisericești”.

    Mai mult, forul judiciar competent – sinodul episcopilor vii – poruncit de canoane să-i judece pe cei care încalcă legea lui Dumnezeu, își pierde autoritatea, iar convocarea lui devine lipsită de sens. Neputând ocoli totuși numeroasele sinoade locale și ecumenice ale Bisericii, cei care susțin această teorie au încercat să o justifice astfel: „Sinodul vine doar ca să numească erezia” și „hotărârea sinodului este doar o confirmare că cel condamnat este deja în afara Bisericii”.

    Întrebăm direct: dacă prin voia lui Dumnezeu s-ar convoca un sinod panortodox ca să judece ecumenismul contemporan, ar veni doar „să îl numească”? De ce s-ar teme ecumeniștii atunci? Cine îi va scoate din scaunele lor și din Biserica Ortodoxă? Iar dacă sinodul îi va caterisi sau excomunica, ar fi aceasta doar o „confirmare că erau deja în afara Bisericii”? Atunci de unde anume ar fi „caterisiți”?

    „Niciun eretic nu este în primejdie din pricina canoanelor consemnate în Pidalion dacă nu există un sinod viu de episcopi care să le aplice.”3 Canoanele se aplică membrilor Bisericii care s-au rătăcit, nu pentru a confirma că ei „erau deja în afara Bisericii”. Toate sinoadele, locale și ecumenice, mai întâi au identificat ereziile sau schismele, apoi le-au condamnat, iar în final i-au depus sau expulzat pe eretici; nu s-au mulțumit să îi „numească” într-un chip vag.

    Cine ar aștepta ca ucigașul fiului său să fie osândit de lege fără procuror, fără judecători și fără organele competente? Iar Sfânta Scriptură spune prin gura lui Nicodim: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om fără să-l audă mai întâi și să știe ce face?” (Ioan 7,51).

    Să cugete fiecare la cât de mare este răspunderea celor care susțin această rătăcire și acționează potrivit ei, chiar și pentru un singur suflet „pentru care a murit Hristos”. Un suflet convins că trebuie să se despartă de Biserica nou-calendaristă ecumenistă, dar care se teme să se apropie de cei cu stil vechi pentru că aude că va fi rebotezat sau re-miruns. Iar despre celelalte Taine, administrate „din iconomie”, nici nu mai discutăm. Coerența teoriei lor ar cere repetarea tuturor. Și multe alte absurdități decurg din această teorie.

    Despre Canonul I al Sinodului III Ecumenic

    „…Dacă vreun mitropolit de eparhie, apostatisindu-se sau despărțindu-se de Sfântul și Ecumenicul Sinod, va trece către adunarea apostasiei(revoltei), sau după aceasta s-ar adăuga(unii cu dânsa), sau cele ale lui Celestin au cugeta sau va cugeta. Aceasta nicidecum nu poate lucra împotriva episcopului eparhiei, fiindcă este nelucrător, și scos de către sinod, de acum înainte de la toată bisericeasca împărtășire. Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.”

    Asupra aceleiași chestiuni, canoanele 2, 3 și 4 ale aceluiași Sinod prevăd dispoziții suplimentare.

    Nu putem trece cu vederea denaturarea interpretativă a acestui canon de către cunoscutul autor al (Dez)Acordului, deoarece, fiind interpretat greșit, a fost privit ca vârful de lance al teoriei privitoare la pierderea harului în Tainele acelora care nu au fost încă judecați ca eretici.

    După ce Sinodul III Ecumenic l-a depus și anatematizat pe nelegiuitul Nestorie, „după trei zile a venit și acest Ioan al Antiohiei, împreună cu Teodoret, cu Iva și cu 30 de episcopi, care, ori că scârbindu-se, pentru că nu au îngăduit venirea lor sinodul,(ori și pentru că avut prieteșug cu Nestorie) au prihănit caterisirea lui Nestorie, ca pe o nebinecuvântată, și întâi pricinuitor ca cum a caterisirii acestei fără cuvânt au numit pe Dumnezeiescul Chiril și pe Memnon al Efesului ca când ei ar fi fost îndreptători în sinod.” 4Ruptura dintre ei a ajuns atât de mare, încât, prin hotărâri sinodale, „cei cu Chiril i-au caterisit pe cei cu Ioan”, iar „cei cu Ioan i-au caterisit pe cei cu Sfântul Chiril.”5

    Despre acest caz vorbește canonul, numind în mod specific sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, împreună cu episcopii din jurul lui, drept „sinod al răzvrătirii”. Canonul se adresează limpede episcopilor ortodocși ai provinciei – celor care nu erau prezenți la Sinodul III Ecumenic. Le spune astfel: „Oricare mitropolit al provinciei care s-a unit sau se va uni în viitor cu cei pe care Sinodul Ecumenic i-a osândit” – adică cu episcopii din jurul lui Ioan al sinodului răzvrătirii – „unul ca acesta nu are nicio aputere a face ceva rău asupra episcopilor, sau și asupra mirenilor, asupra celor drepslăvitori. Fiindcă s-au făcut lepădat de la sinodul acesta despre toată bisericeasca împărtășire, și sfințita lucrare, și fiindcă are a se face de aici înainte cu totul lepădat din treapa episcopiei, încă și dintre însuși dreptslăvitorii episcopi, și mitropoliții ce sunt prin prejur”.6

    Cu alte cuvinte, Sinodul III Ecumenic îi înștiințează pe episcopii ortodocși absenți la acel moment că trebuie să se îndepărteze de orice mitropolit care s-a unit sau se va uni cu sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, deoarece acel mitropolit, prin hotărârea Sinodului, a fost lipsit de dreptul la comuniune bisericească și la slujire, aflându-se sub caterisire. Și nu se referă, așa cum afirmă greșit autorul, la o expulzare definitivă și încheiată din Biserică „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod.”7 Întreaga frază reprezintă „accentul subliniat al sfântului canon, fără de care este imposibilă o interpretare corectă”8, și nu expresia izolată „de acum înainte”, așa cum susține autorul, care interpretează canonul cu exces de oportunism.

    Necesitatea caterisirii prin „hotărârea unui alt Sinod” este subliniată limpede în continuarea canonului: „Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.” Acțiunea verbului la viitor „se va supune” [ὑποκείσεται] este imposibilă și lipsită de sens dacă interpretăm expresia „de acum înainte” [ἐντεῦθεν ἢδη] în felul autorului. Ea nu poate fi identificată cu aceasta, deoarece ține de trecut, dacă ținem seama că acest canon a fost emis o dată pentru totdeauna de Sinodul III. Așadar, acțiunea lui „se va supune” se referă la cel indicat de canon drept „fiind deja scos din toată comuniunea bisericească și făcut fără putere”, adică un acuzat (persoană terță), după emiterea canonului, care urmează a fi în mod definitiv și deplin depus din „treapta episcopiei” de „episcopii eparhiei și mitropoliții învecinați”.

    În același fel, expresia „εἰς τό πάντῃ” se referă la „ὑποκείσεται” și este corect înțeleasă ca indicând modul9 – adică „se va supune” în toate chipurile, în toate modurile cu putință – și nicidecum Sfântul Nicodim nu este de acord cu autorul. Pentru că „faptul împlinit”10 al autorului înseamnă expulzarea „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod”, adică, în logica lui, caterisirea automată prin simpla existență a canonului. Dar, neputând să ocolească caterisirea prin „episcopii provinciei”, adică printr-un sinod viu, și fiind constrâns de precizia canonului, trebuia neapărat să găsească o ieșire. Și iată! Spune: „Se vor întruni pentru a confirma înlăturarea deplină și definitivă a mitropolitului de pe tronul său…”11 Adică, în loc să recunoască actul caterisirii – care, pentru cititorii lui, ar fi greu de evitat, întrucât încă nu a fost săvârșit ca act deplin12 – îl redenumește „înlăturare deplină și definitivă”.

    Această interpretare este cu totul greșită. Contrazice duhul sfântului canon, care acordă timp celui înclinat spre erezie sau celui care se împărtășește cu un astfel de episcop, pentru a se pocăi de căderea sa, înainte de a fi expulzat definitiv și irevocabil „din treapta episcopiei” – așa cum am spus deja, nu prin puterea canonului, care doar prescrie pedeapsa, ci prin sinodul episcopilor vii.

    Același duh de milă se vede în toate canoanele care au caracter imperativ și care prescriu pedepse concrete pentru cei ce le încalcă. În schimb, această interpretare greșită alungă duhul de milostivire al canoanelor – sau, mai bine spus, al Sfintelor Părinți care le-au alcătuit – desființează caracterul lor imperativ adresat sinodului episcopilor vii, fără de care, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, „legile sunt neputincioase dacă nu sunt puse în lucrare”, iar cei vinovați rămân neosândiți la nesfârșit.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Ori de câte ori ne referim la o Biserică locală ca fiind „potențial” schismatică sau eretică, ori doar înclinată spre erezie sau ecumenism, avem în vedere întotdeauna faptul că este vorba despre preoțimea ei care a căzut și despre cei care se împărtășesc împreună cu aceasta. În problema de față, ierarhia este cea răspunzătoare și aflată sub acuzare, iar această Biserică locală nu este calificată ca „pseudo-biserică eretică”, așa cum mulți comentatori bisericești de astăzi afirmă și hulesc fără discernământ. ↩︎
    2. „Fiindcă, neavând tărie în propriile lor învățături, caută să o dobândească din slăbiciunile noastre; și pentru aceasta, precum muștele se așază pe răni, tot așa se reped și ei asupra nenorocirilor noastre — sau mai bine zis, asupra păcatelor noastre.”
      (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică I către Eunomieni – Prolog) ↩︎
    3. Schisma calendarului: potențială sau actuală?, Ierom. Theodoret Mavros Aghioritul. https://rezistentaortodoxa.org/2025/06/19/o-evaluare-canonica-a-schismei-calendarului/ ↩︎
    4. Notă la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic, Pidalion, Editura AMD, București, 2015, p. 199. ↩︎
    5. Ibid. ↩︎
    6. Explicația Sfântului Nicodim la acest canon. ↩︎
    7. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, de Mitropolitul Makarios, pp. 62–63. ↩︎
    8. Ibid. ↩︎
    9. Lexicon de I. Stamatakos. ↩︎
    10. The Agreement… ibid. ↩︎
    11. Ibid. ↩︎
    12. Este clar că „faptul împlinit” al autorului și „va fi supus” din canon sunt incompatibile din punct de vedere cronologic. ↩︎

  • Combaterea amăgirilor mateite (1)

    Caracterul imperativ al canoanelor și condițiile aplicării lor

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Din cele optzeci și cinci de canoane ale Sfinților Apostoli, aproximativ șaptezeci au caracter imperativ. Pedepselor pe care le prescriu pentru toate încălcările canonice prevăzute le este atribuit verbul la viitor. Adică Apostolii înșiși, prin canoane, poruncesc ca aceste pedepse să fie aplicate de episcopii aflați în viață atunci, cei care trăiesc la momentul în care aceste încălcări canonice sunt comise de către făptuitorii responsabili. Sau, în situația în care sinodul episcopilor în viață nu poate fi convocat în perioada în care canoanele sunt încălcate, din diverse motive, atunci pedepsele trebuie aplicate de un sinod viitor, oricând ar fi acesta convocat.

    Sfântul Nicodim, referindu-se în general la toate canoanele ale căror pedepse au caracter imperativ – mai exact expresiile „să se caterisească”, „să fie anatema”, „să se afurisească”, „poruncim să fie caterisit” etc. – le interpretează cu mare simplitate și claritate. El nu lasă loc ideii că aceste canoane, prin propria lor putere și autoritate, îi judecă pe încălcători și mai ales într-un mod final și definitiv. Este, de altfel, absurd să se gândească cineva la așa ceva. În ceea ce privește modul în care pedepsele imperative trebuie aplicate, el însuși îi interpretează pe Sfinții Apostoli astfel:
    „Fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot[…], ci a se caterisi poruncind, adică a sta de față la judecată, și de se va dovedi că a făcut aceasta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoție, aceasta poruncim. ”1

    Unii disting între încălcările care constituie greșeli personale de conduită și cele care constituie greșeli grave împotriva întregii comunități creștine, care scandalizează conștiința credincioșilor. În acest caz, cei numiți „pricinuitori de scandal” sunt ierarhii ecumeniști ai Bisericii nou-calendariste. Ei spun că aceste pedepse imperative se referă doar la greșeli personale și atrag atenția la afirmația că „aici sfântul (Nicodim) vorbește doar despre canoane și încălcări canonice, nu despre eretici și încălcări ale credinței.” (sic)2 Totuși, peste zece canoane apostolice care conțin imperative („să se caterisească” etc.) se referă la acțiuni ale clericilor care scandalizează conștiințele credincioșilor – cum ar fi rugăciunea în comun cu ereticii, acceptarea fără discernământ a botezului făcut de eretici, intrarea unui cleric sau mirean „în sinagoga iudeilor sau a ereticilor”. Când Canonul 45 spune: „Episcopul, presbiterul sau diaconul, îmoreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”, vorbește oare doar de o greșeală personală, sau este vorba și de o chestiune de credință? Atunci de ce sunt ecumeniștii criticați pentru rugăciunea împreună cu ereticii? La fel, Canonul 46 spune: „Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?” – la ce se referă aceasta, dacă nu la chestiuni de credință?

    Dacă Sfântul Nicodim, „cel mai exact și atent”, ar fi considerat că în general, chestiunile privind canoanele și încălcările canonice privesc doar greșeli personale de conduită și „nu pe eretici și trădarea credinței”, nu ar fi diferențiat acele zece canoane „contradictorii” de celelalte, interpretându-le corespunzător pentru a le armoniza – după cum obișnuia – cu cele menționate în nota de subsol la canonul al treilea apostolic. Dar o asemenea interpretare ar fi răsturnat armonia Părinților într-o totală confuzie și discordanță, lucru pe care sfântul nu l-ar fi putut accepta.

    Este însă evident că sfântul se referă, în mod general, la toate canoanele care conțin aceste pedepse, care, spune el, „după meșteșugul gramaticii a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană.”3 Aceasta se aplică atât „celor care încalcă canoanele prin greșeli personale”, cât și „celor care comit greșeli grave împotriva întregii comunități creștine și scandalizează conștiințele credincioșilor…”4 Și continuând, sfântul se referă la consecința neexecutării poruncii canoanelor, spunând că „însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți.” 5

    Mai lămuritor este monahul învățat Neofit Kavsokalivitul, care împărtășește aceeași opinie cu Sfântul Nicodim, afirmând următoarele (traducerea noastră):
    „Când imperativele exprimă o poruncă referitoare la o a treia persoană care nu este prezentă, este necesar ca o persoană secundară să transmită porunca; dacă persoana a doua nu intervine, porunca referitoare la persoana a treia rămâne fără temei. Conform acestui lucru, pentru sfintele canoane, ca primă persoană sunt considerați cei care au stabilit aceste canoane sfinte; ca a doua persoană, cei cărora li se adresează instrucțiunea… adică ierarhii care vor judeca după legi; și ca a treia persoană, cei responsabili, despre care legile dau porunca. Așadar, rânduielile sfinte își păstrează autoritatea nealterată, dar nu acționează de la sine în mod automat. Întrucât porunca privește o a treia persoană, este necesar ca persoana a doua să o primească, să o transmită și apoi într-adevăr să pună în aplicare porunca primei persoane asupra celor din a treia persoană. Până când persoana a doua nu acționează asupra persoanei a treia conform poruncii primei persoane, aceasta din urmă nu este în fapt culpabilă prin simpla declarație a pedepsei. La fel, clericii hirotoniți cu bani (simoniștii)6, până când nu sunt judecați după canoane de către ierarhii judecători și depuși, nu încetează a fi preoți doar pe baza pedepsei legale, chiar dacă până atunci nu au fost eliberați de vinovăția lor; cu atât mai mult cu cât imperativele au sens la viitor, nu la prezent.”

    Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, nebiruitul, spune că „legile, când nu sunt aplicate, devin neputincioase.” Dar cum sunt aplicate legile? Neofit spune: „Forma imperativă din rânduielile canonice are mai întâi și decisiv, prin persoana întâi, caracterul unui îndemn – adică actul de judecată este încredințat persoanei a doua, căreia i se adresează porunca.” Și iarăși, în expresia „să-ți fie ca un păgân și vameș”, persoana a doua este înțeleasă ca instrumentul Bisericii căruia i se adresează cuvântul dumnezeiesc (căci spune „iar de nu va asculta de Biserică”), pentru a proclama și aplica ceea ce este poruncit. Căci nu simplu, ci în mod necesar, condamnarea bisericească trebuie să preceadă – această condamnare fiind, după înțelegerea lor, aplicată de cei din Biserică responsabili cu judecarea treburilor bisericești (adică sinodul episcopilor în viață) – și abia apoi cel care nu ascultă de acest sinod poate fi pentru noi „ca un păgân și vameș”… Astfel, vocea de depunere a sfintelor canoane, fără un co-actor, nu poate în niciun caz să depună singură pe cel acuzat, doar prin puterea ei potențială de a depune.

    Prin urmare, este evident că „expresiile să se caterisească, să se afurisească, să se anatematisească etc. sunt imperative adresate încălcătorilor ca persoane terțe și sunt îndreptate către episcopii în viață, singurii competenți să aplice treburile bisericești (prin sinod local sau mai mare, în funcție de amploarea tulburării aduse trupului Bisericii), ca persoane secundare. Dacă acești episcopi nu acționează potrivit autorității date lor și actul depunerii sau excomunicării este neglijat, pedepsele rămân fără efect. Căci spune: «ce veți lega, va fi legat». Dar cum pot fi «legate» pedepsele despre acuzat dacă nu există nimeni care să le lege (adică să le impună)?”7

    Însă autorul, obiectând și insistând, spune că „despre astfel de persoane [adică ierarhii inovatori], Sfântul Sinod al Antiohiei a dat o judecată, zicând: «Pe acesta Sfântul Sinod l-a judecat de acum a fi străin de Biserică.»” (sic)8

    O asemenea teorie răstoarnă limpede funcționarea sistemului sinodal al Bisericii, dacă nu chiar sistemul sinodal însuși. Ea ignoră organul Bisericii care are misiunea de a birui minciuna cu adevărul, de a anatematiza și de a-i exclude cu autoritate pe cei ce rămân cu încăpățânare în erezie.

    Două sunt greșelile în raționamentul promotorului acestei teorii. Nădăjduim și ne rugăm să fi fost făcute din grabă. Prima, că a trunchiat canonul, prezentând doar părțile care îi slujeau accentuat scopului său. A doua, că ocolind toate sfintele canoane, a lăsat la o parte covârșitoarea majoritate dintre ele, care, fiind în același duh și având un caracter clar imperativ, nu îi susțin scopul, și „găsind o singură expresie” în Sinodul I de la Antiohiei, s-a agățat de ea ca să-și salveze poziția. Dar cum ar putea sfintele canoane să se contrazică între ele, când toate au fost alcătuite de Sfinții Părinți sinodali, luminați de unul și același Duh? Această metodă de argumentare cu fragmente trunchiate poate, desigur, sluji scopului propriu, însă vatămă duhul armonios al sfintelor canoane – și mai mult, îl vatămă pe cel care le folosește astfel – pentru că sfintele canoane nu cad niciodată în eroare.

    Cazul la care se referă Sinodul I de la Antiohia privește încălcarea regulii pascale stabilite de Sinodul I Ecumenic, care avusese loc doar cu șaisprezece ani înainte, unde cei care nu primeau hotărârea marelui sinod au fost, pe bună dreptate, mustrați cu tărie de sinodul local al Antiohiei: „De vor stărui împotrivindu-se”, spune, „mai cu prigonire celor bine dogmatisite”. Dar această expresie apăsată nu este decât o descurajare, și nu poate fi niciodată înțeleasă ca însemnând că clericul care încalcă regula pascală se desparte automat de Biserică – adică fără o hotărâre procedurală a superiorului său eclesial – ca și cum canonul întâi al acestui sinod local ar fi el însuși persoana a doua, sau ca și cum ar fi sinodul episcopilor în viață care judecă pe cel ce încalcă hotărârea.9

    Așadar, o consecință directă a caracterului imperativ al canoanelor este că pedepsele prescrise pentru încălcările canonice presupun existența unui organ judiciar competent al Bisericii. Acest organ este chemat să împlinească porunca canoanelor – adică a sinoadelor sau a părinților care le-au alcătuit – prin impunerea pedepsei prevăzute pentru fiecare faptă sancționabilă asupra celor care au încălcat aceste sfinte canoane.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Notă la Canonul 3 Apostolic. Vezi Pidalion, Editura AMD, București, 2015, pp. 32-33. ↩︎
    2. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, by Metropolitan Makarios, 2004, p. 54. ↩︎
    3. Notă la Canonul 3 Apostolic, op.cit. ↩︎
    4. The Agreement of the Holy Fathers…, p. 57. ↩︎
    5. Pidalion, p. 33 ↩︎
    6. Aici Neofit se referă la Epistola Canonică a Sfântului Patriarh al Constantinopolului Ghenadie (sec. al V-lea), la punctul: „Fie dară, că și este lepădat, și străin de toată ieraticeasca vrednicie, și Liturghie, și blestemului anatemei supus, atât cel ce socotește că-l va câștiga pe acesta prin bani, cât și cel ce fpgpduiește a-l da acesta prin bani, ori cleric de ar fi, ori mirean, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi făcându- aceasta.” Iar admirabilul Sfântul Nicodim comentează aceasta, punând la tăcere pe interpreții moderni[n. tr. din păcate, în Ediția românească de la 1802 nu avem această notă]:
      „Unii defăimători ai clerului care spun că acum nu mai există Preoție, deoarece majoritatea sunt hirotoniți cu bani, se bazează pe aceste cuvinte ale Sfântului și spun că nu numai că Sfântul și Sinodul din jurul lui spun că unul ca acesta trebuie să fie respins de către Sinod – vorbind, adică, cu un verb la imperativ care, fără medierea unei a doua persoane, este incorect din punct de vedere gramatical – dar adaugă și expresia ‘este lepădat’, și aceasta fără a fi depus de alții. Dar să audă că expresia ‘să fie’ [n. tr. în Pidalionul românesc de la 1802 nu avem expresia aceasta, însă întâlnim „cu obșteasca hotărâre se osândește”]înseamnă că unul ca acesta urmează să fie aruncat afară efectiv și în realitate de către Sinodul care aplică Sfintele Canoane, în timp ce expresia ‘este’ înseamnă că este aruncat afară potențial și în termeni de vinovăție; pentru că, dacă ambele ar fi fost sinonime, ce nevoie ar fi fost de ambele ‘să fie’ și ‘este’? Sau, dacă ‘este’, atunci ce nevoie de ‘să fie’? Unul este viitor, celălalt prezent și, prin urmare, sunt opuse unul altuia. Cu toate acestea, spunând aceste lucruri, nu trecem sub tăcere faptul că este cu adevărat înfricoșător pentru cei care hirotonesc și sunt hirotoniți pe bani – ceea ce Sfântul aici declară afirmativ și definitiv, că astfel de persoane sunt imediat aruncate afară din Preoție.”
      Și: „Vezi cum Sfântul, având un mare zel de a dezrădăcina complet răul, a spus, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi. Căci al doilea dintre cele patru (canoane), pe care l-a citat mai sus, spune: ‘Cel care încearcă aceasta (adică simonia) și este demascat, să fie în pericol în ceea ce privește rangul său propriu.’” ↩︎
    7. Textul părintelui Neophytos Kavsokalyvitul este extras din On the Potential and Actual Force of the Holy Canons. (Epitome of Holy Canons. Anthology. Publ. ASTIR, p. 167. Editată de Ierom. Theodoret Mavros.) ↩︎
    8. The Agreement…, p. 57. ↩︎
    9. N. tr. În acest sens, versiunea românească folosește termenii imperativi: „să fie neîmpărtășiți și lepădați de Biserică”. ↩︎

  • Problema calendarului și propunerea de sărbătorire comună a Paștelui ortodox și catolic

    Arhimandrit Antonie B. Gavalas

    Problema schimbării Calendarului bisericesc nu este, în general, cunoscută. Chiar și dintre cei preocupați de viața religioasă, puțini știu motivele pentru care Biserica de Stat a Greciei a schimbat calendarul și a acceptat calendarul Papei Grigorie al XIII-lea, prezentat în mod înșelător ca și „Calendarul iulian îndreptat”.

    Pe cei care au o idee vagă despre acest subiect, dacă îi întrebi de ce s-a făcut schimbarea, îți vor răspunde că „vechiul” calendar iulian este greșit, că pierde zile și că, dacă nu s-ar fi intervenit, în curând am fi ajuns să serbăm Crăciunul vara! (Se pare că astfel de persoane au fost influențate de felicitările de Crăciun cu zăpadă, uitând că frații noștri ortodocși din Australia prăznuiesc Nașterea Domnului în mijlocul verii australiene, fără ca asta să strice sărbătoarea.)
    [Putem adăuga că diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian va crește cu doar trei zile până în secolul XXIV și că, în realitate, ar trebui să treacă aproximativ 24.000 de ani ca Nașterea Domnului să cadă vara conform Vechiului Calendar.]

    Câțiva, ceva mai „învățați”, când vine vorba de schimbarea calendarului, invocă idei neclare despre teorii astronomice. Dar nu insistați în întrebări: veți descoperi că acești „astronomi” nu știu nici măcar numele planetelor din sistemul solar!

    Alții cred că schimbarea calendarului este doar o chestiune din trecut, o dispută veche, care nu mai interesează decât pe încăpățânații „vechi-calendariști” și că nu are legătură cu viața canonică a Bisericii.

    Toți acești oameni sunt într-o mare înșelare. Problema calendarului nu a fost rezolvată. Nici măcar cei care au implementat schimbarea în 1924 – provocând confuzie uriașă – nu și-au atins scopul final al reformei.

    Pentru a înțelege importanța subiectului, trebuie amintit că așa-numitul „vechi” (de fapt, bisericesc) calendar și Pascalia (formula pentru calculul datei Paștelui) au fost stabilite de Sinodul I Ecumenic din 325. La acest Sinod au participat Sfântul Constantin cel Mare, Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Atanasie și cei 318 Sfinți Părinți. Ei știau încă de atunci că există neajunsuri în calendarul iulian, dar au considerat că unitatea Bisericii și evitarea prăznuirii împreună cu ereticii sunt mai importante decât exactitatea astronomică.

    Această unitate a fost ruptă, după 1300 de ani, de papa eretic Grigorie al XIII-lea, care a introdus calendarul gregorian și a încercat să-l impună și Ortodoxiei. Patriarhii ortodocși ai vremii au reacționat, convocând Sinoade Pan-Ortodoxe în 1583, 1587 și 1593. Acestea nu doar că au condamnat calendarul papal, ci au pus anatema asupra celor care îl acceptă. Aceste hotărâri nu au fost niciodată retrase și sunt valabile până astăzi.

    Fiecare ortodox ar trebui să știe adevăratele motive ale schimbării calendarului în 1924. Ele nu au legătură nici cu dorința de „a nu serba Crăciunul vara”, nici cu calcule astronomice. Motivul real, care a adus o asemenea dezbinare între ortodocși, se găsește în istoria celei mai mari trădări a Ortodoxiei în secolul XX: ecumenismul.

    Să vedem aceasta chiar din scrierile promotorilor schimbării: vestita Enciclică din 1920, emisă de Patriarhia Ecumenică „către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Această enciclică este remarcabilă pentru că, pentru prima dată, ereziile sunt numite „Biserici ale lui Hristos”. Și de către cine? De către ierarhii venerabilei Patriarhii Ecumenice!

    Enciclica pune bazele unirii tuturor „bisericilor”, indiferent de credințele lor. Este actul fondator al ecumenismului. În ea sunt enumerate măsurile ce trebuie luate. Iar prima măsură? Iată:

    „Adoptarea unui calendar unic pentru serbarea marilor sărbători de către toate bisericile în același timp.”

    Ați citit cu atenție? Recitiți. Nu se spune nimic despre pierderea zilelor. Nimic despre Crăciun vara. Nimic despre erori astronomice. Întreaga problemă a schimbării calendarului este trădarea credinței ortodoxe prin ecumenism. Toate justificările invocate sunt pentru cei simpli, pentru cei pe care promotorii ecumenismului îi consideră incapabili să înțeleagă adevăratele lor planuri.

    Schimbarea calendarului a fost amânată până la „momentul potrivit”: anul 1924, în mijlocul tragediei din Asia Mică, al schimbului de populații și al dictaturii Plastiras–Gonatas. Acești „păstori-lupi”, slujitori ai ecumenismului, au dat viață proverbului: „Lupul se bucură de tulburare.”

    Dar planul lor a rămas neîmplinit. Enciclica cerea ca toate marile sărbători să fie prăznuite de toți creștinii în același timp. Ei au reușit doar impunerea calendarului papal pentru sărbătorile fixe. Au dorit să impună și Pascalia papală, dar nu au reușit – decât în România, pentru doi ani, marcați de sânge, în urma protestelor ortodocșilor. Finlanda a adoptat-o „din motive pastorale”. Ceilalți moderniști sunt obligați să folosească vechiul calendar pentru Triod și Penticostar: adică trăiesc după două calendare!

    De aceea problema calendarului nu este rezolvată. Rămâne „spinul” neîmplinirii Enciclicei din 1920: impunerea unei noi Pascalíi.

    De ani de zile, ei discută cum să împlinească acest obiectiv. Știu ce s-a întâmplat după schimbarea calendarului și nu vor să provoace apariția unei noi categorii: „vechi-pascaliști”. Nu din grijă față de credincioși, ci ca să nu pară incompetenți în fața stăpânilor lor masonici.

    Astfel, periodic apar propuneri:
    – fie adoptarea calculului „corectat” occidental,
    – fie stabilirea unei duminici fixe, în aprilie sau mai, „acceptabilă și pentru heterodocși”.

    Această din urmă idee, avantajoasă lumii secularizate, rămâne o încălcare a Tradiției și a hotărârii Sinodului I Ecumenic.

    Întrebare către noii-calendariști „conservatori”

    Fraților nou-calendariști, care încercați să rămâneți evlavioși:
    Ce veți face în fața acestei noi trădări?

    Despre autor

    Părintele Antonie Gavalas (+2016) a fost preot al Bisericii Acoperământului Maicii Domnului, o parohie vechi-calendaristă din Astoria, New York. A absolvit Seminarul Sfânta Cruce din Brookline și a fost hirotonit de Biserica Rusă din diaspora în 1971. În 2012 a fost ales Mitropolit al New Yorkului de Sinodul „Mateiților”. Articolul acesta a apărut în greacă în iunie 1996 în ziarul Homogeneia, iar traducerea engleză în Orthodox Tradition.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/09/the-calendar-question-and-proposed.html

  • Scrisoarea Ierom. Theodoret Mavros către dl. Alexandros Kalomiros

    Respingere la paginile 91–92 din cartea „ΣΥΓΚΡΙΜΑΤΟΣ” a lui Alex. Kalomiros, secțiunea „Despre pierderea harului în Tainele nou-calendariste”…
    Sfântul Munte
    6 mai 1979

    Preaiubitul meu domnule Alexandru, Hristos a înviat!

    După scrisoarea domnului Hatzigiannakis și telegrama sa, prin care se cere ca frații din parohia dumneavoastră să primească doar o examinare scrisă a cunoscutei chestiuni privitoare la Sfintele Taine, din ascultare față de Starețul meu, vă trimit această scrisoare. Personal, socotesc că subiecte de o asemenea natură pot fi lămurite în chip adecvat numai prin discuție directă. Experiența mea în această privință este bogată, fiindcă nici cu răposatul părinte Marcu nu s-a ajuns la vreun rezultat, deși m-am ostenit mult.

    Așadar, considerând corectă poziția a VI-a (a nou-calendariștilor) din „Sygkrima”, pag. 90, trec la respingerea poziției dumneavoastră, așa cum apare la paginile 91–92 din aceeași lucrare.

    Mai întâi, vă informez că nici sinodul local al Romei, nici cel al Alexandriei nu l-au condamnat pe Nestorie ca persoană, așa cum afirmați, ci doar învățătura lui. Iată mărturia istoriei în această privință:

    „Pe baza tuturor acestora (predicile lui Nestorie și corespondența cu Chiril, n. mea), un sinod latin, întrunit la Roma în anul 430 sub Celestin, a condamnat învățătura lui Nestorie, iar același lucru l-a făcut și sinodul episcopilor din Egipt, întrunit în același an la Alexandria sub Chiril.”
    (I. Karmiris, Dogmatica și Simbolica Bisericii Ortodoxe, vol. I [1960], p. 141)

    Prin urmare, la întrebarea dumneavoastră plină de frământare „Când, în cele din urmă, a fost tăiat Nestorie din Biserică?”, istoria răspunde limpede: în anul 431, prin Sinodul III Ecumenic.

    Tocmai pentru aceasta, formulările din epistolele sinodale ale sinoadelor locale menționate:
    a) „este alungat din toată Biserica sobornicească” și
    b) „nu are nici parte cu noi, nici loc sau cuvânt între preoții și episcopii lui Dumnezeu”,

    au sens de viitor, adică: vei fi alungat… vei înceta să fii episcop, pentru că aceasta este hotărârea ce va fi dată împotriva ta în sinodul care urmează să te judece.

    Asemenea exemple găsim și în Scriptură. Astfel, în Facerea 2, 17 citim: „din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; în ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri”, deși (Adam și Eva) au murit după sute de ani.

    „Căci, după dumnezeiescul Hrisostom, îndoită este osânda celor vinovați: una prin hotărârea celui ce judecă, iar cealaltă prin însăși firea și urmarea faptei, adică cea viitoare. Așadar, Adam, în ziua în care a mâncat, a murit, deși era viu. Cum a murit? Prin hotărâre, spune el, nu încă prin urmarea firii și a faptului (iar ca să lămurească, adaugă): căci cel ce s-a făcut pe sine pasibil de pedeapsă este deja sub osândă, chiar dacă nu în fapt, deocamdată, ci prin hotărâre.” (Neofit Kavsokalivitul, Epitome a Canoanelor, p. 535, manuscris nepublicat)

    Referitor la poziţia de la pag. 92: „Sinodul însă nu alungă Harul, Dumnezeu nu primeşte porunci de la oameni, Sinodul pur şi simplu constată retragerea Harului şi proclamă, prin hotărârea sa, acest fapt” — am următoarele observații. Sinodul ia ceea ce a dat; adică harul preoției pentru săvârșirea Tainei. După cum a colaborat cu Dumnezeu la hirotonie ca să-i dea omului acel har (nu cred că şi acea colaborare poate fi negată), tot astfel, pentru a i-l lua, colaborează iarăşi cu Dumnezeu — aşa se arată clar din motivele invocate de Sinodul III Ecumenic. „Deci, Domnul nostru Iisus Hristos, defăimat de către el, A HOTĂRÂT, prin acest prea­sfânt Sinod, ca acelaşi Nestorie să fie străinat de demnitatea episcopală şi de orice cămară preoțească” (S., p. 90). Vedeţi ce scrie? „Hristos a hotărât PRIN prezentul prea­sfânt Sinod…” Ce poate fi mai limpede despre colaborarea amintită în condamnarea ereticilor? De aceea sinodul nu „constată pur şi simplu retragerea Harului”, cum afirmaţi (şi prin ce metodă ar face-o oare?), ci constată perseverarea sau nepăsarea ereticului faţă de doctrinele sale; iar atunci când constată neîntoarcerea lui, adică rezistenţa conştientă la noi, rămânerea lui în erezie, îl cateriseşte.

    Prin urmare afirmaţia dumneavoastră: „Deci separarea ereticului de Biserică nu are nicio legătură cu hotărârile sinodului clerical” (S., p. 53) este cu totul străină credinţei şi practicii Bisericii Ortodoxe. Sunt de acord doar cu un singur punct: orice păcat, şi deci şi erezia, înlătură din om harul personal — harul pe care îl are orice ortodox botezat — aşa cum în mod viu învaţă şi viaţa Sfântului Paisie cel Mare, când spune că ucenicul lui a pierdut harul lui Dumnezeu pentru că în faţa unui iudeu a arătat necredinţă. La fel l-a pierdut şi Adam imediat după neascultare.

    Harul suplimentar al clerului însă îl primim cu gândul că nu se pierde (căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt neschimbătoare), ci rămâne neputincios de a se face activ (se opreşte din lucrare — reţinere). Imediat odată cu condamnarea hotărâtă de sinod, acel har pe care sinodul i l-a dat este retras. Mai simplu: dacă socotim preotul o lampă şi curentul harul, sinodul face numai să îl desconecteze din circuit, astfel încât lampa nu se mai poate aprinde; în rest lampa rămâne din punct de vedere exterior lampa, dar fără lumină — adică preot fără putinţa de a săvârşi Taine. Aceasta este învăţătura Bisericii şi dogmatică. (Restul sunt doar raţionamente personale.)

    Şi voi, pentru cei care vor să se ocupe cu asemenea chestiuni, aţi scris: „Tainele bisericii şi tot ce priveşte Harul lui Dumnezeu sunt dincolo de raţiune şi înţelegere. Să nu bagăm în ele gândirea noastră orgolioasă, raţionalistă, cu pretenţia de a pricepe judecăţile lui Dumnezeu inaccesibile oamenilor şi îngerilor” (S., p. 65). Din păcate însă nu aţi respectat această regulă şi aţi proclamat tocmai contrariul a ceea ce am primit şi am învăţat.

    Referitor la sfântul Ipatie și la termenii „lup” sau „pseudo-episcop” din Sinodul II, vă spun că aceștia vor doar să arate că episcopul la care se referă a deviat de la învățătura dreaptă, nu însă că nu mai săvârșește Sfintele Taine. O interpretare literală a acestor termeni duce mereu la concluzii greșite. De altfel, și Ipatie, după logica strictă pe care o aplicați, nici măcar nu ar fi fost ortodox, să nu vă mirați de aceasta. Priviți cu atenție la concluziile ce reies din viața lui. Episcopul lui Ipatie era Eulalie. Amândoi îl aveau ca întâistătător pe patriarhul Nestorie. Dar până la depunerea lui Nestorie de către Sinodul III Ecumenic, Eulalie era în comuniune cu el, și în același timp era în comuniune și cu Ipatie(vezi viața sa extinsă și mențiunile din „Synkrima”, p. 92). Așadar, cineva ar putea să îi spună lui Ipatie, parafrazând puțin din „Synkrima” (p. 13): „De ce îl eviți pe Nestorie, dacă, de fapt, tot pe el îl pomenești?” Și aceasta pentru că îl pomenea pe Eulalie, iar Eulalie îl pomenea pe Nestorie, și astfel „toată aparenta ortodoxie (a lui Ipatie) se destramă” (p. 13).

    Litera, într-adevăr, ucide. Vă dau și un alt exemplu. Apostolul Pavel îl numește pe cel lacom „închinător la idoli” (Efeseni 5, 5). Dar majoritatea clericilor sunt lacomi, adică iubitori de argint, de avere, de aur, așadar ajung închinători la idoli. S-a auzit vreodată de un idolatru care să săvârșească Tainele creștine? Așadar, după această logică, orice cleric lacom nu ar săvârși Tainele!… [În aceeași categorie intră și expresia din „Sigilion”: „ca pe niște mădulare putrezite, tăindu-le”. „Putrezit” aici este echivalentul lui „pseudo-episcop” din Sinod.]

    Iar afirmația din scrisoarea dvs. către mine (1973), că „Sfinții Părinți nu au făcut niciodată deosebire între eretici, înainte de condamnarea sinodală, care ar avea Taine, și eretici după condamnarea sinodală, lipsiți de Taine”, seamănă perfect cu argumentul anti-isihast al anti-kollyvazilor din Athos:

    „Unde au scris Părinții că ne putem împărtăși fără post?” Și totuși, au arătat-o prin însăși practica lor, iar Biserica o mărturisește atât prin lucrarea ei vie, cât și prin alte formulări care poartă acest sens. Așa și aici, concluzia dumneavoastră se află în opoziție directă cu practica Bisericii.

    Acordul din Canonul 68 al Sfinților Apostoli, pe care îl invocați, în final, nu vă susține. Explic de ce: faptul că „iconomia a făcut ca hirotoniile iconoclaștilor să fie primite de Sinodul VII”, după cum scrie sfântul Nicodim, nu înseamnă că aceștia nu primiseră harul preoției. Aici, „iconomie” trebuie înțeles în legătură cu numeroasele abateri ale iconoclaștilor, atât ale celor care au fost primiți, cât și ale celor care i-au hirotonit, pentru că se aflau sub osânda caterisirii. Acest lucru reiese și din următoarele: același Sinod VII Ecumenic (Act. 1) îl arată pe președintele său, sfântul Tarasie, spunând: „Am dat ascultare poruncilor Părinților. Așadar, trebuie primiți cei hirotoniți de eretici?” Iar sfântul Sinod a răspuns: „Da, Stăpâne, am ascultat, și se cuvine a fi primiți” (Pidalion, p. 582, nota 1).

    Dacă însă am lua izolat aceste cuvinte ale sinodului, fără deosebirea dintre ereticii de dinainte și cei de după hotărârea sinodală, am ajunge la concluzia inadmisibilă că hirotoniile ereticilor trebuie primite în orice condiții și, prin urmare, și tainele lor. Dar că sfântul Nicodim socotea aceste hirotonii ca fiind săvârșite în interiorul Bisericii, o arată și exemplele pe care le dă în aceeași corespondență din Pidalion, p. 90: „Căci și patriarhul Anatolie a fost hirotonit de ereticul Dioscor și de sinodul eretic din jurul lui, iar sfântul Meletie al Antiohiei de arieni…”. Atât Dioscor, cât și arienii care l-au hirotonit pe Meletie au făcut acestea fiind încă în Biserică, adică înainte de a fi depuși sinodal, de aceea actele lor au fost primite.

    Mult mai limpede explică aceste lucruri marele Neofit Kavsokalivitul în „Epitome la Sfintele Canoane” (p. 527, nota 50), unde spune așa, și vă rog să cercetați cu atenție:

    „Să se știe că Sinodul VII, spre sfârșitul actului I, spune că Sinodul VI nu a respins hirotoniile date de învățătorii ereziei monothelite, întrucât pe mulți dintre membrii sinodului îi avea hirotoniți de ei. De aceea, trebuie luat în seamă cum se împacă acestea cu canonul 68 apostolic, care respinge necondiționat hirotoniile de la eretici, și cu epistola către nicopolitani a părintelui Vasile, care pe cei puși de mâini nelegiuite de eretici, spre surparea credinței, nici siliți, nici din ambiție, nu îi primea în rândul clerului.

    Trebuie avut în vedere dacă cei pomeniți nu au fost hirotoniți de unii care încă nu fuseseră judecați sinodal, fiind astfel socotiți încă între ortodocși. Căci pe întâistătătorii Sinodului IV, adică pe Anatolie al Constantinopolului și pe Maxim al Antiohiei, i-a hirotonit Dioscor al Alexandriei, monofizitul, înainte ca el însuși să fi fost judecat sinodal ca eretic. La fel, cei hirotoniți de monoteliți, de Serghie, Pyrrhus, Petru și Pavel, care au luat parte la Sinodul VI, abia după hirotonire s-au adunat și i-au anatemizat pe cei care îi hirotoniseră, ca eretici.

    De aceea, hirotoniile celor ce au luat parte la Sinoadele VI și IV nu au fost respinse, fiind săvârșite până atunci de persoane încă netrecute prin judecata sinodală și, astfel, nu de eretici declarați ca atare. Căci pe cei hirotoniți de eretici după hotărâre sinodală, Sinodul VII (la sfârșitul actului I) îi supune caterisirii. Dar cei bănuiți de erezie, însă nejudecați încă sinodal, erau socotiți încă în comuniune, iar hirotoniile lor s-au făcut de persoane aflate încă în comuniune. Cei care i-au dovedit eretici pe cei ce i-au hirotonit au făcut-o după hirotonire, nu înainte. De aceea, Sinodul VII a primit hirotoniile date de cei încă nejudecați sinodal ca eretici…”

    Toate cele de mai sus, iubite domnule Alexandru, ar trebui să vă convingă că teoria dumneavoastră privind pierderea harului la cei căzuți în erezie în mod conștient, înainte de o decizie sinodală, nu se susține.

    Și încă ceva: cine ne va spune fără greș că preotul A astăzi, preotul B mâine, sau preotul C poimâine au devenit eretici în mod conștient? Dumneavoastră? Eu? Spuneți că faptele lor arată aceasta. Da, dar se poate ca ele să nu izvorască din convingere eretică, iar judecați în sinod să se dovedească neeretici în mod conștient. Așadar, este nevoie de un organ oficial și definitiv care să confirme aceasta, iar acela este Biserica, prin sinod.

    Respingerea acestei poziții duce la o confuzie gravă. Iată un exemplu simplu, dintre multe altele pe care vi le-aș putea aduce. Scrieți în epistola dumneavoastră: „Nou-calendariștii nu au pierdut harul tainelor în 1924, pentru că erezia ecumenismului încă nu era manifestată…”. Da, dar ea era deja manifestată și asumată conștient de autorii enciclicei din 1920 și de cei care au pus-o în aplicare, patriarhi, episcopi și alții. Dacă, așadar, toți aceștia au pierdut harul de atunci, înseamnă că hirotoniile și celelalte slujiri ale lor „merg în gol”, cu urmarea că ar trebui să ne îndoim chiar și de propriul nostru botez.

    Și raționamentul dumneavoastră: „cei care sunt eretici în mod conștient pierd harul tainelor înainte de hotărârea sinodală, iar cei care doar au încălcat canoane sau legea morală sunt pasibili de judecată în fața unui sinod care va decide dacă îi caterisește sau nu, iar până atunci tainele lor sunt valide”, reprezintă doar o convingere personală. V-aș fi recunoscător dacă mi-ați arăta măcar un teolog sau Părinte al Bisericii care să susțină acest mod de a judeca.

    Și încă o adăugire: vă îndoiți că există canoane a căror încălcare însăși constituie proclamarea ereziei celui care le calcă? Ca un exemplu simplu, vă amintesc cele scrise de sfântul Nicodim în cunoscuta notă de la pagina 5 a Pidalionului (la final). După cum se vede, încălcarea Canonului 46 apostolic îl duce pe cel care îl încalcă la erezie, fiindcă acesta ajunge să creadă că există har și în afara Bisericii, luptând împotriva dogmei Bisericii celei una, adică împotriva unității ei. Și totuși, chiar și pentru acesta, potrivit aceluiași sfânt, se aplică distincția între „potențial” și „în fapt”.

    Acestea am avut de observat, prea iubite domnule Alexandru, cu privire la „comparativul” dumneavoastră și la scrisoarea trimisă, și le-am expus foarte pe scurt. Desigur, toate cele de mai sus ar fi putut fi spuse mult mai limpede și pe larg într-o convorbire, lucru care, poate, se va întâmpla cândva. Oricum, ar fi pentru noi o mare bucurie să vă găzduim în chilia noastră, împreună cu domnul Hatzigiannakis sau cu oricine altcineva, ca să putem discuta în tihnă nu doar această temă, ci și multe altele care ar trebui să preocupe un credincios în vremea noastră.

    În încheiere, vă urez sănătate dumneavoastră și familiei.
    Vă rog să transmiteți salutările mele domnului Hatzigiannakis și tuturor fraților întru Hristos din parohia dumneavoastră.

    Cu dragostea întru Domnul.

  • Calea Împărătească: Adevărata Ortodoxie într-un veac al apostaziei

    Ieromonah Serafim Rose

    Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi: abaterile de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… Cu trebuinţă este a umbla pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme.(Sfântul Cuvios Ioan Cassian, Cuvântarea a II-a.)

    Pravoslavnicii creştini vieţuiesc astăzi într-una din cele mai silnice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Diavolul, care este vrăjmaşul mântuirii omului, atacă pe toate părţile şi se luptă prin toate mijloacele: nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la cărarea cea mântuitoare, arătată de către Biserică, ci să biruiască chiar Biserica lui Hristos, în ciuda făgăduinţei Mântuitorului (Mt. XVI, 18), şi să schimbe Însuşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie ecumenistă, pregătind venirea alesului său, antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.

    Ştim, cu siguranţă, că această încercare a lui satan nu va izbândi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos până la sfârşitul lumii şi Îl va întâmpina pe Hristos-Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită şi nestricată de unirea nelegiuită cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre, care frământă pe toţi creştinii ortodocşi, este una foarte importantă: Biserica va dăinui, dar câţi dintre noi ne vom mai găsi în dânsa, ţinând piept puternicelor încercări ale diavolului de a trage din sânul ei?

    Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sfântului Ierarh Marcu al Efesului, din secolul al XV-lea, când părut era că Biserica este aproape gata de a fi dizolvată în nelegiuita unire cu papistaşii.

    Cu mult mai rele şi primejdioase sunt vremurile noastre, decât acelea. Atunci, unirea a fost un act impus cu forţa, din exterior; pe când acum, ortodocşii au fost pregătiţi vreme îndelungată pentru apropiata contopire ecumenistă a tuturor bisericilor şi religiilor, după decenii de relaxare, indiferenţă, duh lumesc şi îngăduinţă în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toţi ceilalţi care îşi spun creştini. Biserica Ortodoxă a supravieţuit falsei uniri de la Florenţa, şi chiar a cunoscut, după aceasta, o perioada de înflorire în exterior şi de sporire duhovnicească înlăuntrul ei. Dar oare, după noua falsă unire – ce se urmăreşte acum, cu un elan sporit -, va mai dăinui Ortodoxia în afara catacombelor şi a pustiei?

    În timpul ultimilor zece ani şi mai apoi, sub catastrofalul curs ecumenist, urmat de patriarhul Atenagoras şi urmaşii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja îngrijorător de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declaraţie „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Thyateira” (a se vedea The Orthodox Word, nr. din ian.-feb. 1976), este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conştiinţa ortodoxă, de către Biserica Locală, cea care, odinioară era cea dintâi între Bisericile Ortodoxe, la mărturisirea Adevărului lui Hristos; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiţi în „creştinătatea” necreştină – lumea heterodoxă a Apusului, înainte chiar de unirea formală ce încă se pregăteşte.

    Rădăcinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe ne conduc, mergând înapoi în timp, până la inovaţiile şi modernismul unor ierarhi ai anilor 1920. În Biserica Rusă oficială [Patriarhia Moscovei], aceste tendinţe au zămislit, pentru început, mişcarea numită „Biserica Vie”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să îl înlăture pe Patriarhul Tihon şi să „reformeze” Biserica într-o manieră protestantă radicală, iar apoi – ca un urmaş mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituţia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi, asupra aspectului politic a reconcilierii cu ideologia şi ţelurile comuniste (conform scandaloasei „Declaraţii” a Mitropolitului Serghie din 1927), şi doar în ultimele decenii s-a aventurat, iarăşi, pe tărâmul inovaţiilor bisericeşti, prin participarea sa activă în mişcarea ecumenistă. În Biserica Greacă, situaţia a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaţionist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de către patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea ortodoxă, şi renovaţioniştii au trebuit să se mulţumească doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.

    Mari mişcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor; atât în Biserica Rusă, cât şi în cea Greacă, ducând la naşterea unor diviziuni profunde, ce s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins cu hotărâre de către marea majoritate a episcopilor şi credincioşilor, în frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mişcare „iosifită” s-a organizat, mai apoi, într-o oarecare măsură, şi a devenit cunoscută drept „Adevărata Biserică Ortodoxă”. Istoria acestei biserici ruse „ilegale” [declarată aşa de către Patriarhia Moscovei –n. red.], a „catacombelor”, este, până în ziua de astăzi, învăluită de taină. În ultimii ani, însă, o serie de mărturii surprinzătoare ale activităţilor ei actuale au ajuns la lumină, ducând la măsuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei întâistătător (mitropolitul Teodosie), ca şi cel al unuia dintre cei zece sau mai mulţi episcopi ai ei (episcopul Serafim). În America, Biserica Rusă din Afara Graniţelor s-a angajat chiar de la începuturile serghianismului, în 1927, într-o poziţie anti-serghianistă fermă.

    În numeroase împrejurări, Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi-a exprimat solidaritatea faţă de Adevărata Biserică Ortodoxă din Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei. Tradiţionalismul ei intransigent şi de neclintit în această problemă, precum şi în altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruşi ai Europei Apusene şi ai Americii, care erau mai receptivi la curentele inovatoare şi reformiste ale Ortodoxiei secolului al XX-lea, ei despărţindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă din Afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicţie” din diaspora Rusă.

    În Grecia, mişcarea de protest, printr-o reacţie ortodoxă asemănătoare, a dat naştere mişcării de rezistenţă a Adevăraţilor Creştini Ortodocşi. De la începuturile ei, în anul 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mişcarea a fost puternică, mai ales printre călugării, preoţii şi mirenii cei simpli ai Greciei. Primul episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei [nou calendaristă –n. red.] şi s-a alăturat mişcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina1. Aceasta îşi urmează până astăzi viata şi organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa un sfert din numărul creştinilor ortodocşi din Grecia, şi poate peste jumătate din numărul de monahi ai Greciei. Deşi sunt cunoscuţi popular ca „vechi calendarişti” [în România denumiţi peiorativ „stilişti” –n. red.], Adevăraţii Creştini Ortodocşi ai Greciei susţin un tradiţionalism ferm în viaţă, şi, în general, în gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar ca pe o primă etapă sau ca pe o piatră de temelie a modernismului şi inovaţiilor în Biserică.

    În timp ce cancerul ecumenist roade astăzi tot mai mult din rămăşiţele mădularelor celor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este arătată, de către cei mai simţitori membri ai jurisdicţiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei şi reprezentanţilor Bisericilor anti-ecumeniste şi anti-reformiste ale Rusiei, Greciei şi Diasporei Ruse. Unii, văzând că jurisdicţiile „oficiale” urmează în mod irevocabil o direcţie anti-ortodoxă, le abandonează ca pe nişte nave ce se scufundă şi vin în rândul adevăraţilor creştini ortodocşi; alţii, nădăjduind încă la o revenire către orientarea ortodoxă în „ortodoxia mondială” [adică în Bisericile oficiale, aflate în comuniune cu patriarhia de Constantinopol –n. red.], consideră pentru moment a fi de ajuns să îşi exprime simpatiile pentru adevăraţii creştini ortodocşi şi să protesteze cu cutezanţă împotriva mentalităţii reformiste din jurisdicţiile oficiale.

    Cei zece ani de epistole antiecumeniste ale Mitropolitului Filaret2, Întâistătătorul Bisericii Ruse din Afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul „oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea.

    Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de ani pentru păstrarea Tradiţiei Ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei Adevărate şi intransigente ar putea fi auzită în întreaga lume şi ar putea avea un efect profund asupra direcţiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu pentru a împiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovaţionist şi unirea ecumenistă deplină care se ascunde în spatele lui3; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse să păşească înapoi de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la lichidarea totală (ca ortodoxe) a acelor jurisdicţii ce o vor urma până la capăt; şi în orice caz, persoane sau chiar comunităţi întregi pot fi salvate, cu siguranţă, de la această cale, fără a-i mai menţiona pe acei heterodocşi ce şi-ar mai putea afla calea către sânul mântuitor al Adevăratei Biserici a lui Hristos.

    Este de o importanţă capitală, deci, ca acest glas să fie unul al Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în focul unei dispute, ca poziţii fundamental ortodoxe să fie exagerate de către una din părţi, şi înţelese greşit de către cealaltă, şi astfel o impresie pe de-a-ntregul înşelătoare se zămisleşte în unele minţi, cum că cauza actuală a Adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică de dreapta” la direcţia predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru adevărata Ortodoxie este cu desăvârşire falsă. Această luptă – dimpotrivă -, a luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanţi ai ei de astăzi – fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderaţiei, a unei înţelegeri între extreme; este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc Calea Împărătească.

    Învăţătura acestei „căi împărăteşti” este arătată, de pildă, în Sfaturile duhovniceşti ale Avvei Dorothei, care citează îndeosebi din Cartea Deuteronomului: „Să nu vă abateţi la dreapta sau la stânga, ci să umbli pe calea împărătească ”(Deuteronom V, 32; XVII, 11), şi de către Sfântul Vasilie cel Mare: „Drept cu inima este cel al cărui cuget nu se întoarce nici către prisos, nici către lipsă, ci se îndreaptă doar către calea virtuţii.”

    Dar poate că cel mai clar este exprimată această învăţătură de către marele Părinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sfântul Cuvios Ioan Cassian, ce s-a confruntat cu o îndatorire foarte asemănătoare îndatoririi noastre ortodoxe de astăzi: să înfăţişeze învăţătura curată a Părinţilor Răsăriteni oamenilor din Apus, ce erau necopţi duhovniceşte şi nu puteau încă să înţeleagă profunzimea şi subtilitatea învăţăturii spirituale răsăritene, tinzând astfel către extrema laxităţii ori către cea a hiper-stricteţei, la aplicarea acesteia în viaţă. Sfântul Cassian expune învăţătura ortodoxă a căii împărăteşti în Conversaţia sa asupra trezviei (sau a înţelepciunii) – Conversaţie lăudată de Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (Treapta 4, 105) pentru „filosofia ei preafrumoasă şi măreaţă”: „Cu întreaga noastră tărie şi cu întreaga noastră străduinţă, să ne silim a dobândi darul cel bun al trezviei, care ne poate ţine nevătămaţi de excesele ambelor părţi. Căci, precum grăiesc Părinţii, ambele extreme sunt la fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât şi umplerea pântecelui, prea-multa priveghere, cât şi somnul peste măsură, şi celelalte exagerări.” Trezvia „îl învaţă pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele extreme: de-a dreapta nu îi îngăduie să cadă în înşelare din pricina abstinenţei excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare şi destindere”. Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”: „Înfrânarea peste măsură este mai dăunătoare decât îmbuibarea sinelui; căci, împreună cu pocăinţa, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înţelegere, însă de la cea dinainte, nu este cu putinţă” (de ex., din pricină că mândria cuiva asupra „virtuţii” proprii îi stă în calea smereniei pline de pocăinţă care l-ar putea izbăvi). (Conversaţii, II, capitolele 16, 2, 17)

    Aplicând această învăţătură situaţiei noastre, putem spune că această „cale împărătească” de astăzi a Adevăratei Ortodoxii este o înţelegere între extremele ecumenismului şi reformismului -pe de o parte -, şi a „râvnei fără cunoştinţă” (Romani 10, 2) – pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” – pe de o parte; nici nu face din „stricteţe”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacţie fariseică, exclusivism şi neîncredere, pe de alta. Această moderaţie a adevăratei Ortodoxii nu trebuie confundată cu indiferenţa sau o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele politice. Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine ale cărui vederi sunt hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderaţia cea cu adevărat Ortodoxă ca apropiată „fanatismului”, dar cine caută către problemă cu mai multă profunzime şi foloseşte hotarul patristic, va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un învăţător ortodox al zilelor noastre nu oferă un asemenea model de moderaţie grăitoare şi înflăcărată, precum pururea-pomenitul arhiepiscop Averchie de Jordanville; numeroasele sale scrieri şi omilii respiră duhul înviorător al adevăratei râvne ortodoxe, fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”, accentuând în mod constant asupra laturii duhovniceşti a Ortodoxiei celei Adevărate. (Vezi mai ales articolul său Râvna cea sfântă, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).

    Biserica Rusă din Afara Graniţelor a fost aşezată, din Pronia Dumnezeiască, într-o poziţie foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească”, în mijlocul confuziei Ortodoxiei de veac XX. Vieţuind în exil şi sărăcie, într-o lume ce nu a priceput suferinţa oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra păstrării neschimbate a credinţei ce îi uneşte norodul, aflându-se, în chip firesc, străină întregii mentalităţi ecumeniste, care este întemeiată pe indiferenţa religioasă şi auto-satisfacţie, pe bogăţie materială şi internaţionalism lipsit de suflet. Pe de altă parte, a fost ţinută de la a cădea în extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaraţia că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără de har) de către conştientizarea profundă a faptului că biserica serghianistă din Rusia nu este liberă; cineva, desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situaţiei ei este cel mai bine să fie lăsată unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Dacă pare a exista aici o „contradicţie logică” („dacă nu îi tăgăduiţi Tainele, atunci de ce nu sunteţi în comuniune cu ea?”)… aceasta e o problemă doar pentru cei raţionalişti; cei ce se apropie de problemele bisericii atât cu inima, cât şi cu cugetul, nu au nici o dificultate în a accepta poziţia aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse a Diasporei de către înţeleptul ei Întâistătător, mitropolitul Anastasie (†1965).

    Trăind în libertate, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarităţii şi a comuniunii depline cu catacombnica Adevărata Biserica Ortodoxă a Rusiei, a cărei existenţă este ignorată cu desăvârşire şi chiar negată de către ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările groaznice asupra bisericii şi poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înţelege mai bine situaţia Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este, ca şi pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, ori să nege Harul Tainelor ei. Aproape toate dintre ele au rămas, vreme îndelungă în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la mişcarea ecumenistă a izolat-o şi a făcut să devina un reproş la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu), şi, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puţin pasiv) la încercările de provenienţă politică, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatică” şi „necanonică”.

    În ultimii ani, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a mai acordat sprijin şi recunoaştere şi Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, a căror situaţie, de asemenea, a fost extrem de dificilă şi neînţeleasă. În Grecia, întâia lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală precum „Declaraţia” mitropolitului Serghie în Rusia. Din această pricină, a durat mai multă vreme până ce conştiinţa teologică a grecilor ortodocşi să zărească întreaga ei semnificaţie anti-ortodoxă. Mai mult, puţini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoşi spre a se alătura mişcării (în vreme ce, în comparaţie, numărul episcopilor ne-serghianişti de la începuturi era mai mare decât al întregului episcopat al Bisericii Greciei). Şi doar în ultimii ani, cauza vechi calendariştilor a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulţi absolvenţi de facultate i se alătură. De-a lungul anilor, a suferit persecuţii, uneori destul de puternice, din partea Statului şi a Bisericii oficiale, şi până în ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticaţi” şi fără nici o recunoaştere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînţelegerile şi dezbinările interne au continuat să slăbească cauza vechilor calendarişti, precum şi lipsa unui glas unic şi unanim, care să exprime susţinerea lor pentru Ortodoxia patristică. Totuşi, poziţia lor fundamental ortodoxă nu poate fi tăgăduită, şi nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări glăsuitoare ale ei, precum se pot vedea în articolul ce urmează.

    Sporirea, din ultimii ani, a unei unităţi fundamentale a cauzei Adevăratei Ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din Catacombe a Rusiei, la vechii calendarişti ai Greciei sau în Biserica Rusă din Afara Graniţelor, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al Bisericilor mărturisitoare, spre a se opune mişcării ecumeniste care a luat în posesie ortodoxia „oficială”.

    Totuşi, în condiţiile actuale, acesta se va materializa cu greu; şi, în orice caz, este o viziune politică asupra situaţiei, ce priveşte într-o manieră prea exterioară semnificaţia misiunii Adevăratei Ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „ortodoxiei ecumeniste”, împotriva ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite, înainte de toate în Rusia. Dar este cu neputinţă ca mărturia atâtor mucenici, mărturisitori şi triumfători ai Ortodoxiei celei Adevărate din veacul al XX-lea, să fie zadarnică.

    Fie ca Dumnezeu să îşi tină zeloţii pe cărarea împărătească a Adevăratei Ortodoxii, credincioşi Lui fiind şi Sfintei Lui Biserici, până la sfârşitul veacului!

    Ieromonah Serafim Rose
    The Orthodox Word, № 5 (70), Sept.-Oct. 1976, pag. 143-149.

    (titlul engl. The Royal Path: True Orthodoxy in an Age of Apostasy)

    Sursa: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2007/10/28/parintele-serafim-rose-calea-imparateasca-adevarata-ortodoxie-intr-un-veac-al-apostaziei/

    1. N. red: Actualul Sfânt Hrisostom cel Nou. ↩︎
    2. N. red: Actualul Sfânt Filaret de New York. ↩︎
    3. N red: Iată că, din păcate, părintele Serafim a avut dreptate în această privință, întrucât știm de sinodul adunat la Creta. ↩︎

  • Ecumenismul și amuțirea ortodocșilor

    Ieromonah Theodoret Aghioritul

    Am scris de multe ori că, din păcate, teologii noștri nu se deosebesc de cler sau de monahism în ceea ce privește lipsa de cunoaștere și lipsa de interes față de chestiunile vitale ale credinței și mărturisirii ortodoxe. Și, deși unii dintre ei ar avea posibilitatea să se ocupe de chestiuni canonice, pentru a scoate la iveală amploarea apostaziei la care au ajuns episcopii lor, ei rămân în mod scandalos indiferenți, preocupându-se de orice altceva.

    Ignoră și evită să cunoască temeinic Sfântul Pidalion, care le-ar oferi arma potrivită pentru a înfrunta apostazia vremurilor noastre. Este oare un lucru lipsit de importanță sau secundar? Dacă în toate celelalte ar excela, dar ar neglija tema esențială a credinței, numai aceasta ar fi de ajuns să îi facă vinovați, alergând „în afara țintei”.

    Citesc multe reviste, cunosc diverse scrieri fără legătură cu misiunea lor, dar Sfântul Pidalion, în care se păstrează aproape întreaga Tradiție a Ortodoxiei, le este aproape necunoscut sau indiferent. Toate acestea le-am constatat de nenumărate ori în discuțiile cu ei și le vedem zilnic în publicațiile religioase pe care le scot. Nu este un detaliu minor. Arată sărăcia și unilateralitatea activității lor, lipsa de cuprindere a învățăturii lor. Pentru că Pidalionul ar trebui să fie busola și criteriul întregii lor lucrări. Din cauză că nu este așa, vedem rezultatele de azi: indiferența față de pan-erezia vremii, vestirea diluată și alterată a Evangheliei, admirarea unor personalități ale Apusului numite „sfinte”.

    Dimpotrivă, studierea vie a Pidalionului îi face pe oameni mărturisitori ai Bisericii, iconomi credincioși ai moștenirii sfinte. Așa au lucrat și cei ce s-au sfințit înaintea noastră, încât viața și faptele lor au devenit adaosuri luminoase în cartea vie a Tradiției. Gândirea lor era exprimarea cuvintelor dumnezeiești. Lucrarea lor era expresia „cugetului patristic”, adică participare vie la rădăcinile sfinte ale trecutului. „Fidelitatea față de Tradiție nu este o devoțiune față de vechime, ci legătura vie cu plinătatea vieții creștine. Chemarea la Tradiție nu este apel la modele arhaice, ci la experiența universală a Bisericii, la plinătatea cunoașterii ei.” („Sfinții Colivazi”, Martie 1997)

    Participarea la această plinătate va aduce roadele ei: sfințenia vieții și slujirea credincioasă a moștenirii sfinte. Nu este vorba despre repetarea inertă a credinței, ci de „continuarea creatoare a Tradiției, pornind din viața în Hristos” (G. Florovski).

    Astăzi însă, în mediile teologice și bisericești, se observă o schismă gravă: accentul exagerat pe fapte în detrimentul credinței curate. Iar când spunem credință curată, înțelegem cea lăsată de Sfinții Părinți, nu cea propovăduită de teologii și clericii ecumeniști. De unde au preluat aceștia slujirea împreună cu papa? Rugăciunea comună cu budiști, musulmani și închinători la foc, ca la Assisi, Vancouver și Canberra? De unde au învățat că ereticii sunt moștenitori ai harului și părtași Sfintelor Taine? De unde au luat îndrăzneala de a sluji cununii, botezuri și înmormântări împreună cu ereticii? De a altera rânduiala Botezului? De a numi papismul „Biserică soră” și de a interzice rebotezarea lor? De a prigoni și defăima pe cei care îi mustră, numindu-i „schismatici” și „ereticii”?

    Toate acestea, pentru că au rupt legătura cu Tradiția. Pentru că insultă Sfântul Pidalion, numind canoanele „ziduri ale rușinii”. Și mai grav: unii clerici și mireni văd trădarea, o denunță în scris, dar îi consideră în continuare pe episcopii căzuți drept „drept-învățători ai adevărului”. Se tem să nu fie sancționați sau afurisiți de ei. O teologie schizofrenică, fără nicio legătură cu măreția Părinților.

    Printre cei mai responsabili sunt monahii și monahiile, pentru că viața lor se rânduiește după canoane. Ce răspuns vor da lui Dumnezeu pentru tăcerea lor? Cum îi vor privi, la Judecată, pe mărturisitorii de odinioară care au fost surghiuniți și chinuiți pentru lucruri infinit mai mici, în timp ce ei i-au urmat pe episcopii aliați cu erezia?

    Se justifică spunând că „păstrează mănăstirile” și le „restaurează”, dar această laudă e zadarnică, pentru că prin aceasta se întreține și se întărește erezia. La fel se lăudau și egumenii din vremea iconoclasmului, care păstrau mănăstirile, dar erau în comuniune cu ereticii. Către ei scrie Sfântul Teodor Studitul:

    „O, împietrire! O, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu! Hristos era tăgăduit… episcopii erau surghiuniți… monahi și monahii, mireni și mirence, unii bătuți, alții închiși, alții flămânzi, alții schingiuiți… alții omorâți… iar tu, nenorocitule, robit de comuniunea cu erezia, stând în pierzare, deși o numești mănăstire, te lauzi că «îți merge bine»! Ce templu ai păstrat, dacă l-ai întinat pe cel care ești tu însuți? Ce frați ai salvat, dacă s-au pierdut prin comuniunea ta cu erezia?” (PG 99, 1337C)

    Este vremea ca stareți și starețe să se trezească: ori mărturisesc, ori se retrag. Dacă nu se pocăiesc, spune același sfânt, „nu mai pot fi numiți creștini”.

    („Aghioritul”, iulie-august 1997)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/10/2007.html

  • Râvna cea sfântă

    Arhiepiscop Averchie (Taushev)

    Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! (Luca 12, 49)

    Esența creștinismului, potrivit învățăturii limpezi a Cuvântului lui Dumnezeu, este focul râvnei dumnezeiești, râvna pentru Dumnezeu și pentru slava Lui, râvna sfântă care singură îl face pe om capabil de nevoințe și lupte bineplăcute lui Dumnezeu și fără de care nu există viață duhovnicească autentică, nici creștinism adevărat. Fără această râvnă sfântă, creștinii sunt „creștini” doar cu numele: „au nume că trăiesc”, dar în realitate „sunt morți”, după cuvintele Sfântului Ioan Teologul (Apocalipsa 3,1).

    Adevărata râvnă duhovnicească se arată, întâi de toate, în râvna pentru slava lui Dumnezeu, așa cum ne învață începutul Rugăciunii Domnești: „Sfințească-se numele Tău; vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Matei 6:9).

    Cei care ard pentru slava lui Dumnezeu Îl slăvesc din toată inima, cu gândul, simțirea, cuvântul, fapta și viața întreagă, și își doresc firesc ca și ceilalți să Îl slăvească la fel. De aceea, nu pot rămâne nepăsători când Numele lui Dumnezeu este hulit sau cele sfinte sunt batjocorite. Râvna pentru Dumnezeu îi face să caute, ei înșiși, să-I placă Lui în toate, iar apoi să-i tragă și pe alții spre slujirea Lui, chiar cu prețul vieții. Ei nu pot asculta cu liniște hula, nici nu pot avea legătură sau prietenie cu batjocoritorii Numelui lui Dumnezeu sau disprețuitorii celor sfinte.

    Un exemplu cutremurător al acestei râvne aprinse îl găsim în prorocul Ilie, care a suferit când a văzut căderea lui Israel în idolatrie sub regele Ahab, care ridicase în locul adevăratului Dumnezeu închinarea la Baal.

    „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!” (3 Regi 19:10).

    Râvna aceasta l-a făcut, cu puterea harului, să închidă cerul, încât trei ani și șase luni să nu cadă ploaie, și tot ea l-a făcut să judece pe preoții mincinoși ai lui Baal, după coborârea focului pe Carmel, ca poporul să nu mai fie amăgit.

    Prin aceeași râvnă, Ilie a adus foc asupra celor trimiși să-l prindă (4 Regi 1:9-14). Iar faptul că această râvnă a fost bineplăcută lui Dumnezeu este adeverit prin aceea că Ilie nu a gustat moartea, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc (4 Regi 2:10-12).

    Totuși, chiar în asprimea Vechiului Testament, Dumnezeu i-a arătat prorocului că nu în furtună, cutremur sau foc este prezența Lui, ci în „glasul adierii line” (3 Regi 19:11-12).

    De aceea, când Iacov și Ioan au vrut să coboare foc peste samarineni, după pilda lui Ilie, Hristos i-a oprit: „Nu știți ai cărui duh sunteți; Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:55-56).

    Și totuși, Același Hristos, Care ne-a spus „învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11:29), a arătat uneori o asprime plină de dreptate, învățându-ne că blândețea nu înseamnă slăbiciune și că răul ridicat sfidător trebuie înfruntat, nu tolerat.

    Să ne amintim cu ce cuvinte aspre i-a mustrat pe farisei pentru fățărnicie: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici!” (Matei 23). Iar când doar cuvântul nu a fost de ajuns, a acționat: a scos din templu pe vânzători, a răsturnat mesele și a mânat afară pe negustori (Ioan 2:14-15).

    De-a lungul istoriei sfinte și bisericești, același principiu rămâne: uneori, răul nu încetează decât prin măsuri clare și ferme. Dar este esențial ca atunci când se acționează astfel, să existe numai râvnă curată pentru slava lui Dumnezeu, fără amestecul iubirii de sine sau al pasiunilor.

    Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor, cunoscut pentru mila lui uriașă, a arătat și el această râvnă. La Sinodul I Ecumenic, neputând îndura hula lui Arie împotriva dumnezeirii Fiului, l-a lovit peste față. Gestul a scandalizat, dar în noaptea următoare, Părinților Sinodului li s-a arătat în vedenie Hristos dându-i Evanghelia, iar Maica Domnului punându-i omoforul pe umeri, semn că fapta izvorâse din râvnă sfântă, nu din patimă.

    Acest exemplu nu este un îndemn la imitare literală, ci dovada că față de hula împotriva lui Dumnezeu și vătămarea credinței nu avem voie să fim căldicei, relativiști sau „diplomați”. Pe vrăjmașii personali suntem datori să îi iertăm, dar cu vrăjmașii lui Dumnezeu nu putem face pace. Prietenia cu dușmanii lui Dumnezeu devine trădare, oricât s-ar polei cu pretexte nobile.

    Astăzi, mulți dintre promotorii unei false „iubiri creștine” caută să împace credința cu erezia, adevărul cu minciuna, Biserica cu duhul lumii, chiar cu prețul trădării. De aceea, râvna sfântă este caricaturizată ca „fanatism”, iar credința tare, ca „înapoiere”.

    Lipsa râvnei pentru Hristos a făcut ca în locul trăirii duhovnicești să apară surogate, adesea comode, adaptate gusturilor lumii moderne. Creștinul autentic devine incomod, iar cel conformist prosperă social. Trierea a început: unii vor rămâne cu Hristos, alții se vor alătura, conștient sau nu, dușmanului Lui.

    Dar există și o „râvnă fără cunoștință” (Romani 10:2), lipsită de discernământ, care poate face rău în loc de bine. Și mai există o falsă râvnă, care ascunde mândrie, dorință de putere, interese de partid sau orgolii, toate străine Duhului lui Hristos. Aceasta compromite credința și rănește Biserica.

    Alegerea stă în fața noastră: cu Hristos sau împotriva Lui?

    Apostolii spuneau deja: „vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). Dacă atunci era aproape, cu atât mai aproape este acum, în vremuri de apostazie pe față.

    Iar dacă vrem să rămânem cu Hristos, nu doar cu vorba, ci cu fapta, trebuie să rupem legătura cu duhul potrivnic Lui, îmbrăcat astăzi în lozinci de „pace universală” și „unire globală”, să refuzăm dependența de el, chiar cu prețul pierderii confortului sau al încercărilor vieții pământești.

    Veșnicia cântărește mai mult decât anii de aici. Pentru ea trebuie să trăim.

    Doar râvna sfântă pentru Dumnezeu, fără calcule ascunse, compromisuri sau diplomații viclene, ne poate călăuzi.

    Altfel, rămâne judecata grea:
    „Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3:16).

    „Sârguieşte dar şi te pocăieşte!” (Apocalipsa 3:19).
    Amin.

    N. tr. Textul este tradus din engleză, și este extras din renumita revistă editată de Ierom. Serafim Rose, „The Ortodox Word”

  • Cele 14 axiome generale ale dreptului canonic

    Pidalionul clarifică modul în care înțelege canoanele prin formularea a paisprezece axiome, despre care afirmă că sunt comune tuturor canoanelor.

    Prima axiomă face distincția între canoane și definițiile dogmatice (ὅροι), legile imperiale (νόμοι) și alte tipuri de decrete ecleziastice. Canoanele sunt descrise ca documente interne și ecleziastice care se ocupă în principal de buna rânduială a Bisericii, fiind adoptate sau ratificate de un sinod local sau de un sinod ecumenic și având prioritate față de legile imperiale externe. Această axiomă exprimă distincția uzuală în teologia ortodoxă răsăriteană între ὅροι (adică decrete dogmatice) și κανόνες (adică decrete disciplinare) din cadrul hotărârilor sinodale. Trebuie, totuși, remarcat că toate hotărârile sinodale timpurii erau numite inițial ὅροι, indiferent dacă stabileau dogme sau norme disciplinare. Această distincție nu corespunde întotdeauna conținutului efectiv al canoanelor, deoarece unele canoane definesc învățături de credință (fapt pe care însăși axioma în cauză îl menționează în treacăt).

    A doua axiomă observă că nu fiecare canon prevede o pedeapsă pentru cei care îl încalcă. Aceasta înseamnă că episcopul local are libertatea de a impune cu nepărtinire o pedeapsă potrivită vinovatului. Pidalionul, de altfel, îl trimite pe cititor la canoanele penitențiale atribuite lui Ioan Nisteutul în acest context.

    A treia axiomă arată că diferite canoane stabilesc durate diferite de pocăință pentru același păcat. Acest fapt se explică prin principiul conform căruia durata pocăinței trebuie adaptată la măsura pocăinței manifestate de păcătos. Axioma subliniază că scopul canoanelor nu este pedepsirea abaterilor, ci definirea unui ideal moral și îndreptarea păcătosului potrivit acestui ideal.

    A patra axiomă afirmă că canoanele nu sunt stabilite de un singur episcop, ci de comunitatea și de sinodul episcopilor. Aceasta subliniază caracterul colegial al canoanelor: ele nu sunt percepute ca decizii arbitrare ale unui individ, ci ca o mărturie comună a credinței Bisericii.

    A cincea axiomă conferă autoritate oricui vorbește în conformitate cu canoanele sinodale. A șasea axiomă spune că cei care acționează potrivit canoanelor sunt în siguranță. Aceste două axiome fac din canoanele sinoadelor criterii prin care se stabilește autoritatea în Biserică.

    A șaptea axiomă afirmă că cei care încalcă canoanele sinoadelor trebuie supuși pedepsei prevăzute de canoane. De asemenea, precizează că expresia „canoanele sinoadelor” se referă nu doar la canoanele sinoadelor ecumenice, ci și la cele ale sinoadelor locale și ale Sfinților Părinți care au fost primite de sinoadele ecumenice. Această axiomă accentuează autoritatea canoanelor, dar în același timp relativizează diferența de autoritate dintre un sinod ecumenic, un sinod local și un părinte bisericesc individual.

    A opta axiomă afirmă că atunci când o problemă nu este tratată explicit de canoane, ea trebuie rezolvată prin analogie cu acestea, sau în conformitate cu scrierile Părinților Bisericii, sau prin judecata rațiunii drepte. Aceasta înseamnă că, deși canoanele adoptate sau ratificate de cele șapte sinoade ecumenice sunt recunoscute ca surse principale ale dreptului canonic, Pidalionul recunoaște și interpretarea prin analogie, alte autorități patristice și rațiunea dreaptă drept surse secundare ale dreptului canonic.

    A noua axiomă afirmă că excepțiile de la canoane făcute din iconomie, în circumstanțe rare sau excepționale („τά σπάνια, καί οἰκονομικῶς”), ori din necesitate sau obicei rău („τά ἐξ ἀνάγκης, ἤ τινος πονηρᾶς συνηθείας”), nu creează o lege, o regulă sau un precedent pentru Biserică. Această axiomă este importantă: ea recunoaște existența unor excepții de la canoane, dar interzice ca acestea să devină norme obligatorii. Axioma implică și o distincție între excepțiile legitime — iconomia aplicată în cazuri rare sau de necesitate — și excepțiile nelegitime — provenite dintr-un obicei rău.

    A zecea axiomă observă că majoritatea canoanelor penitențiale sunt formulate gramatical la imperativul persoanei a treia. Aceasta face trimitere la o notă la canonul apostolic 3, care explică faptul că această formulare înseamnă că pocăința trebuie impusă de cineva. Axioma și nota resping ideea existenței pedepselor automate (poenae latae sententiae) în dreptul canonic.1 Aceasta contrastează cu dreptul canonic latin, care recunoaște pedepse automate.

    A unsprezecea axiomă afirmă că canoanele și legile sunt adoptate în privința celor obișnuite, nu a celor individuale, și cu privire la ceea ce se întâmplă de regulă, nu la ceea ce este rar. [369] Aceasta este esențială pentru înțelegerea normativității în Pidalion. Cartea nu consideră normele ca acoperind toate cazurile, ci doar cele obișnuite. Astfel, Pidalionul recunoaște existența altor excepții de la norme, în afară de încălcările lor. Pot exista circumstanțe individuale sau rare care nu contestă autoritatea canoanelor, deoarece, prin definiție, nu intră sub incidența lor. Această definire a cazului normal ca fiind cel comun sau uzual nu exclude cazul excepțional ca fiind individual sau rar — o concepție diferită de cea a dreptului modern liberal, care consideră ideală o normă aplicabilă fără excepție.

    A douăsprezecea axiomă afirmă că canoanele sinoadelor ecumenice au prioritate față de cele ale sinoadelor locale, care la rândul lor au prioritate față de cele ale Părinților individuali. De asemenea, menționează că canoanele sinoadelor locale și ale Părinților care au fost ratificate de sinoadele ecumenice au prioritate față de cele neratificate. Această axiomă stabilește ierarhia normelor din doctrina clasică a dreptului canonic bizantin. Totuși, Pidalionul este oarecum inconsistent aici, deoarece relativizează această ierarhie tradițională, acordând autoritate egală tuturor canoanelor adoptate sau ratificate de un sinod ecumenic.

    Doctrina clasică bizantină acorda o autoritate mai mare canoanelor adoptate efectiv de sinoadele ecumenice decât celor doar ratificate de acestea. Se observă că atât Pidalionul, cât și canoniștii bizantini clasici omit să menționeze locul canoanelor apostolice în această ierarhie. Principiul ierarhiei normelor în doctrina canoniștilor bizantini (de exemplu, Zonaras) se bazează pe principiul roman lex posterior (Digesta 1.4.4) și pe principiul creștin ius universalis.

    Principiul lex posterior este legat de dezvoltarea politică a imperiului, care a dus la apariția legislației imperiale ca sursă de drept roman dominantă — ultima lege promulgată de împărat devenea legea în vigoare. În acest context, merită amintit că teoria sinoadelor ecumenice din Pidalion vede poziția sinodului ecumenic în Biserică analogă cu cea a împăratului în stat (cf. capitolul precedent). Principiul ius universalis se leagă de ideea de sobornicitate sau de consensul eclezial universal ca topos al Tradiției autoritative.

    Un sinod local este o mărturie mai bună a ius universalis decât un părinte individual, iar un sinod ecumenic, mai bun decât un sinod local. Însă Pidalionul diferă de canoniștii bizantini clasici, deoarece nu recunoaște în mod real principiul lex posterior, ci doar principiul ius universalis. Mai mult, contrar canoniștilor clasici, Pidalionul recunoaște și principiul ius antiquius (adică norma mai veche are prioritate față de cea ulterioară) ca metodă de soluționare a conflictelor între norme. Acest principiu, de origine latină, a fost formulat de Isidor din Sevilla și are fundament teologic în conceptul de apostolicitate al teologiei creștine timpurii.

    În concluzie: doctrina canoniștilor bizantini clasici folosește teoretic (deși nu întotdeauna practic) principiile lex posterior și ius universalis pentru a gestiona conflictele dintre norme — acestea fiind baza ierarhiei clasice a dreptului canonic bizantin —, în timp ce Pidalionul nu aplică principiul lex posterior, ci folosește ius universalis și ius antiquius, relativizând și, în parte, inversând ierarhia tradițională bizantină a normelor.

    A treisprezecea axiomă afirmă că atunci când nu există niciun canon sau lege scrisă, obiceiul bun, verificat de rațiunea dreaptă, existent de mulți ani și care nu contrazice o lege scrisă, are forță de lege și statut de canon. Această axiomă recunoaște obiceiul bun ca sursă a dreptului canonic. Pidalionul face o distincție clară între obiceiul bun și obiceiul rău. Axioma a noua preciza deja că obiceiul rău nu creează precedent obligatoriu. Criteriile pentru recunoașterea unui obicei bun sunt: să fie conform rațiunii drepte, să fi fost testat de-a lungul anilor și să nu contrazică o lege scrisă (fie ea canonică sau civilă). Rațiunea dreaptă este, de asemenea, recunoscută ca sursă a legii în axioma a opta. Pidalionul nu definește însă durata minimă a existenței unui obicei pentru a dobândi forță de lege.

    Comentariul la canonul 1 al sinodului de la Sardica dezvoltă aceste criterii, citând pe Sfântul Vasile cel Mare, care a acordat forță de lege obiceiului, și surse juridice bizantine care sprijină aceleași criterii. Aceasta arată că noțiunea de drept cutumiar din Pidalion nu este originală dreptului canonic, ci preluată din dreptul bizantin.

    A paisprezecea și ultima axiomă afirmă că tot ceea ce a fost hotărât sau tipărit greșit, contrar legii, nu poate fi ratificat nici prin canon, nici prin lege, nici prin trecerea timpului, nici prin obicei. Această axiomă trebuie înțeleasă ca o îndemnare morală finală adresată celor care aplică dreptul canonic: deciziile lor trebuie să fie legale. Axiomele precedente stabilesc trăsăturile generale ale canoanelor și principiile de luare a deciziilor corecte, iar aceasta respinge deciziile greșite. Probabil că ea are și un sens polemic, ca respingere a altor colecții canonice care nu se bazează pe corpus canonum al celor șapte sinoade ecumenice.

    Aceste axiome încearcă să definească natura generală a dreptului canonic din perspectiva Pidalionului. În capitolul precedent s-a arătat că Pidalionul vede Tradiția ca fenomen harismatic, adică efect al lucrării Duhului Sfânt. Principalele forme ale Tradiției menționate sunt hotărârile sinoadelor și scrierile Sfinților Părinți. Sinoadele ecumenice sunt privite ca manifestări ale Bisericii sobornicești mărturisite în Crez; prin urmare, sunt acceptate ca autoritate supremă pentru Bisericile locale.

    Hotărârile sinoadelor ecumenice sunt considerate inspirate în conținut, dar nu și în expresie. Dreptul canonic este însă privit, în Pidalion, ca un fenomen atât divin, cât și omenesc: canoanele sacre reprezintă aspectul divin, în timp ce dreptul bizantin, obiceiul bun și rațiunea dreaptă sunt recunoscute ca surse omenești, subordonate, ale dreptului canonic.

    Trebuie remarcat că Sfânta Scriptură nu este recunoscută ca sursă directă a dreptului canonic. Multe dintre conceptele și normele definite de canoanele sacre derivă din Biblie; totuși, Pidalionul nu afirmă că lacunele din dreptul canonic pot fi rezolvate prin trimitere directă la Scriptură, ci doar prin analogie, prin referință patristică sau prin rațiune dreaptă. Literatura patristică, fiind în mare parte comentariu biblic, constituie totuși o referință indirectă la Scriptură ca sursă de drept canonic. Absența unei referințe directe poate fi interpretată ca o reacție împotriva principiului protestant sola scriptura. Ca reacție la revendicările protestante, teologia ortodoxă răsăriteană a epocii a accentuat interpretarea tradițională a Scripturii de către sinoade și Sfinții Părinți, în opoziție cu interpretarea individualistă promovată de protestantism.

    În cele din urmă, Pidalionul nu distinge între legalitate și moralitate. Canoanele nu sunt doar norme care reglementează instituțional Biserica, ci și izvoare ale moralei creștine. Morala creștină este prezentată în Pidalion ca fenomen eteronom2. De asemenea, cartea nu consideră canoanele drept norme exhaustive, care să acopere toate cazurile, ci doar cazurile obișnuite și generale. În consecință, canoanele sacre sunt considerate, prin definiție, ca având excepții — temă ce va fi tratată în secțiunea următoare a capitolului.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/09/the-14-general-axioms-of-canon-law.html

    1. Cu privire la aceasta, am postat și un articol mai demult: https://rezistentaortodoxa.org/2025/06/19/despre-asa-numita-aplicarea-automata-a-canoanelor-si-cadere-automata-din-har/ ↩︎
    2. Cf. DEX: Care se conduce după legi externe provenite din afară. ↩︎

  • Tainele ereticilor înainte de judecata sinodală

    George D. Dimakopoulos | 23 august 2018

    Prolog

    Cea mai mare parte a textului care urmează derivă din al treilea memoriu al vrednicului de pomenire Mitropolit de Oropos și Filli, Kiprian, adresat fericitului Înaltpreasfințit Mitropolit Calist (Makris) al Corintului, în anul 1983 (Protocol nr. 65a, datat 31 mai), cu privire la binecunoscutele neînțelegeri dintre cei doi ierarhi pe tema valabilității Sfintelor Taine în Biserica înnoitoare.

    Am îndepărtat, pe propria noastră răspundere, anumite referințe personale, pentru ca textul pe care îl prezentăm aici – ca o formă de lucrare duhovnicească – să poată sluji la clarificarea, înțelegerea și aprofundarea unei probleme care, de-a lungul istoriei bisericești, chiar în mijlocul atâtor erezii labirintice, demonice și multiple ca forme, a căror actualitate s-a arătat din plin, niciodată nu a fost ridicată, de către ortodocșii care s-au îngrădit, problema preoției și a valabilității Sfintelor Taine săvârșite de eretici încă nejudecați sinodal.

    Astăzi, la 35 de ani după 1983 – anul în care a fost scrisă această scrisoare – problemele ridicate în textul următor continuă să frământe, chiar și în prezent, credincioși care susțin poziții eclesiologice opuse, contrare sau chiar potrivnice.

    Ceea ce se caută însă nu este doar prezentarea opiniilor existente, ci și felul în care acestea sunt introduse spre reflecție și cugetare.

    Speculația nelegiuită, necuviincioasă și lipsită de evlavie, precum și „distorsionarea” grosolană și sintactic coruptă promovată de cei care împroașcă cu noroi, plini de mândrie, cuget înalt și trufie megalomană, care sunt călăuziți de regula diavolească a proverbialei „aroganțe matheite”, nu sunt trăsături ale unor oameni — cu atât mai puțin ale acelora care se numesc pe sine „ortodocși”.

    Și atâta timp cât mișcarea nobilă, insuflată de Dumnezeu, a neo-kollyvazilor (adică a vechilor-calendariști) rămâne închisă, sigilată și redusă la o „chestiune de familie”, fără a se deschide societății și provocărilor noi deja prezente în rândul clerului și al credincioșilor, frații noștri de curând îngrădiți vor continua să audă mai puternic ecoul „machiavelismului matheit”, care își strigă nebunește și egoist deviza:

    „Cu cât ești mai fanatic, cu atât ești mai credincios!”

    În schimb, în bogata învățătură patristică – care nu are nicio legătură cu isteria fără sens a matheismului – Părinții, dincolo de actul îngrădirii și de cercetarea continuă, atentă și temeinică pe care o făceau față de ereticii încă nejudecați, acționau cu dragoste jertfelnică, cu discernământ și cu evlavie plăcută lui Dumnezeu, iar nu cu vocabularul străzii, al gloatei și al mulțimii; nu prin scrieri murdare și gălăgioase ca niște „chimvale răsunătoare”, asemenea celor promovate de autismul ideologic al falsei lupte împotriva ereziei de sorginte matheită.

    Am ajuns (mulți dintre noi) la un punct nelegiuit, lipsit de evlavie și de sfințenie, în care credem că cu cât cineva este mai anti-nou-calendarist, cu atât este mai ortodox!…

    Iar dacă cineva – precum autorul textului de mai jos – scrie cu precizia Părinților că, în cazul ereticilor încă nejudecați, Tainele rămân, ca act de iconomie și milă față de partea neștiutoare și ignorantă a turmei lor, dar sunt totodată osândite și lipsite de har pentru cei care cu bună știință împărtășesc cugetul eretic, atunci un astfel de om este imediat considerat… filo- sau cripto-ecumenist.

    Dar aceste gânduri nu sunt ale lui Dumnezeu — ele sunt roadele diavolului…

    A. Îngrădirea de inovatori și eretici

    Este bine cunoscut faptul că lupta noastră sfântă este prevăzută de Tradiția Ortodoxă. Ea este exprimată prin Canonul al 15-lea al Sinodului I-II (861), care îi laudă ca vrednici de cinste pe cei ce se îngrădesc pe sine – adică se despart de episcopul lor „înainte de o hotărâre sinodală”, atunci când acesta propovăduiește „pe față”, „cu capul descoperit” și „în Biserică” o erezie „condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți” — adică deja osândită.

    Cei care s-au împotrivit inovației calendaristice din 1924 și, mai general, ereziei ecumenismului, s-au îngrădit pe sine, despărțindu-se de inovatori și de cei înclinați spre erezie, începând o luptă sfântă, antieretică. Luminându-i pe cei neștiutori și pregătind terenul, ei priveau către un Sinod Panortodox sau Ecumenic, către o judecată și o hotărâre sinodală cu privire la inovația întreprinsă.

    Istoria Bisericii noastre mărturisește că un astfel de Sinod a fost întotdeauna precedat de o perioadă de frământare — o perioadă presinodală — în care între creștini domnea tulburare și dezbinare din pricina ereziei propovăduite. Desigur, în acele vremuri nu se ridica problema validității sau nevalidității Sfintelor Taine, ci mai curând cea a îngrădirii de cei înclinați spre erezie, a denunțării înșelării, a luminării și a luptei pentru convocarea unui Sinod competent.

    Până la întrunirea unui Sinod — singurul organ cu autoritate de a hotărî în privința unei erezii și a ereticilor — Harul dumnezeiesc, lucrând în chip filantropic, continua să lucreze pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu cel neștiutor sau prigonit, dar în orice caz, spre osânda ereticilor și a celor care în cunoștință de cauză împărtășesc cugetul lor, așa cum se va arăta mai jos.

    B. Sfintele Taine ale ereticilor înainte de judecata sinodală

    Adevărul celor de mai sus este întărit de Sfântul și Marele Sinod al VII-lea Ecumenic, când președintele său, Sfântul Tarasie, a spus:

    „Primim pe cei hirotoniți de eretici”, până ce se va da o hotărâre sinodală cu privire la erezia lor.

    „Dar dacă se va face o hotărâre sinodală și va fi o învoire a Bisericilor întru Ortodoxie” și împotriva ereziei, „cel ce va îndrăzni să se hirotonească de către ereticii nelegiuiți va cădea sub caterisire. Iar Sfântul Sinod a spus: aceasta este o judecată dreaptă.” (PG 12, 1042)

    C. Modul primirii celor hirotoniți de eretici

    Această poziție este întărită și de modul în care au fost primiți cei hirotoniți de eretici. Astfel, Patriarhul Constantinopolului și președintele Sinodului IV Ecumenic, Anatolie, „fusese hirotonit de către nelegiuitul Dioscor, în prezența lui Eutihie”, întemeietorul ereziei (PG 12, 1042).

    De asemenea, „cei mai mulți dintre episcopii care au participat la sesiunile Sinodului al VI-lea Ecumenic” fuseseră „hirotoniți de către Serghie, Pir, Pavel și Petru, conducătorii ereziei monoteliților” (PG 12, 1047).

    D. Cazul lui Nestorie

    Cele de mai sus sunt confirmate și de următoarele: Sfântul Sinod al III-lea Ecumenic, înainte de condamnarea sinodală a eresiarhului Nestorie, îl numește pe acesta „prea cucernic” și „stăpân” (PG 4, 1180–1181). Prin hotărârea de condamnare însă, îl caracterizează ca „preanelegiuit” (PG 4, 1212). Este de remarcat că Sinodul nu a ridicat problema nevalidității Tainelor săvârșite de el înainte de condamnarea finală.

    Din acest motiv, spune Sfântul Fotie cel Mare:

    „După depunerea lui Nestorie, nici unul dintre cei hirotoniți de el nu a fost caterisit.” (PG 104, 1224)

    E. Pilda Sfântului Teodor Studitul

    Cuviosul egumen al Mănăstirii Studion, Sfântul Teodor, s-a despărțit de două ori de comuniunea cu doi patriarhi ai Constantinopolului, din pricina ereziei moechianilor (a celor care justificau căsătoria nelegiuită a împăratului), pe care o numea „răsturnarea a toate, până la venirea lui Antihrist” (PG 99, 1025).

    Și totuși, el nu a ridicat niciodată problema nevalidității Tainelor. Când a reluat comuniunea, s-a împărtășit cu patriarhii „într-o prietenie și mai fierbinte”, cu bucurie duhovnicească (PG 99, 165, 257).

    F. Condamnarea anterioară

    Unii susțin, cu simplitate, că nu este nevoie de o judecată sinodală, deoarece Biserica a condamnat deja în trecut inovația sau erezia care acum este propovăduită. Totuși, în cazul Cuviosului Teodor, vedem contrariul. El nu a ridicat problema nevalidității Tainelor, deși erezia moechianilor, ca încălcare a Legii Evanghelice și Canonice, fusese deja condamnată, atât în general, cât și în mod particular.

    În general, de pildă, prin Canonul 1 al Sinodului II Ecumenic, prin care ni se poruncește „să anathematizăm orice erezie”. Iar în mod specific, această erezie anticanonică fusese osândită prin Canonul 2 al Sinodului VI Ecumenic:

    „Dacă cineva va fi găsit că inovează sau încearcă să răstoarne vreun canon, să fie supus pedepsei acelui canon.”

    După cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul, „acesta trebuie să primească pedeapsa pe care acel canon o rânduiește”.

    G. Autoritatea bisericească competentă

    De ce, deci, Sfântul Mărturisitor Teodor a păstrat această atitudine, deși erezia fusese deja condamnată de Biserică? Pentru că, potrivit Tradiției Ortodoxiei, pedepsele canonice se aplică de către o a treia parte – adică de către autoritatea bisericească competentă, Sinodul vremii.

    Prima parte este Sinodul Ecumenic care a emis canonul, a doua este cel care îl calcă, iar a treia este judecătorul.

    Sfântul Nicodim Aghioritul scrie:

    „Dacă Sinodul nu împlinește efectiv depunerea preoților, excomunicarea sau anatema asupra mirenilor, atunci acei preoți și mireni nu sunt de fapt depuși, excomunicați sau anatematizați.”

    Ei se află „sub sentință, într-adevăr – aici, în viața aceasta, sub pedeapsa depunerii sau excomunicării, iar acolo, în viața viitoare, sub judecata lui Dumnezeu.”

    Și același sfânt adaugă (în nota 2 la tâlcuirea Canonului 3 apostolic):

    „Acești dumnezeiești Apostoli se explică limpede prin canonul lor 66, căci nu spun că episcopul sau preotul care primește botezul ereticilor este deja depus în fapt, ci: poruncim să fie depus – adică să fie adus la judecată, și dacă se va dovedi că a făcut aceasta, atunci, prin hotărârea voastră, să fie lipsit de preoție; aceasta poruncim.”

    Aceasta este și în duhul Canonului 15 al Sinodului I-II, care îi laudă pe cei ce se îngrădesc pe sine „înainte de judecata sinodală” de episcopul ce propovăduiește erezia – zicând „înainte de judecata sinodală”, tocmai pentru că o astfel de judecată este, desigur, presupusă chiar și pentru cel care a propovăduit erezia.

    H. Erezie condamnată și necondamnată

    De aceea, Sfântul Teodor Studitul a scris că împărtășirea cu erezia deja condamnată a iconoclaștilor din vremea sa este „o despărțire de Hristos” (PG 99, 1276).

    Iar așa-numita „dumnezeiască împărtășire” a iconoclaștilor osândiți nu este „pâine comună, ci o otravă ce înnegrește și întunecă sufletul” (PG 99, 1189).

    Cât despre moechianii care încă nu fuseseră judecați în acel timp, el spune:

    „Ne împărtășim de la orice preot care nu este învinuit. De aceea nu ne împărtășim de la (preotul) Iosif, căci a fost acuzat în mod public. Și, cu siguranță, cei care slujesc împreună cu el vor fi considerați și ei învinuiți.” (PG 99, 1065–1068)

    I. Cazul armenilor

    Isaac Armeanul scrie că creștinii armeni „s-au abătut” de la „tradițiile Sfântului Grigorie (Luminătorul Armeniei) și ale celorlalți Părinți”. Între altele, au schimbat și datele sărbătorilor. Și totuși, „în ceea ce privește credința și Sinodul ținut la Calcedon și învățătura despre cele două firi în Hristos, Dumnezeul nostru, ei nu aveau nicio îndoială; de aceea, timp de 103 ani după Sinodul de la Calcedon” au rămas în comuniune cu Biserica.

    Biserica Ortodoxă, în acel răstimp, nu a considerat Sfintele lor Taine nevalide, până când aceștia „nu s-au despărțit de comuniunea” Ortodoxiei, lepădând Sfântul și Marele Sinod al IV-lea Ecumenic (PG 132, 1256–1257).

    J. Abaterea de la „hotarele” patristice

    După această scurtă prezentare, credem cu smerenie că este o greșeală a ridica problema validității Tainelor. Este, prin urmare, nevoie să umblăm pe „calea împărătească” și să nu ne abatem de la „hotarele cele vechi, pe care le-au așezat Părinții” (Pilde 22, 28).

    Această „cale împărătească” este protestul bun, necesar și de folos, prin îngrădirea față de inovatori și eretici; este și formarea plinătății neînnoite a Bisericii, a cărei păstorire bineplăcută lui Dumnezeu, prin Harul Său, în dragoste și smerenie, va oferi cea mai bună mărturie a Credinței, astfel încât tulburarea dintre ortodocși să înceteze prin întoarcerea la rânduiala sărbătorească străveche și încercată de timp.

    Astfel, vor fi evitate dezbinările, schismele și inovațiile făcute „în numele luptei împotriva inovației”, precum și căderile „spre dreapta”, înstrăinarea de adevăr, de dragoste și de Harul Mântuitorului nostru Hristos, sfâșierea continuă în grupări potrivnice între ele și, ca urmare, sminteala și pierderea sufletelor.

    Această „cale împărătească” a fost urmată întotdeauna și de Biserica Rusă din Diaspora, sub Mitropolitul (Sfântul) Filaret, care, înainte de anul 1965 (când s-au ridicat anatemele dintre Roma și Constantinopol), a rămas în comuniune cu cei de stil nou.

    În septembrie 1974, ea a hotărât următoarele:

    „Cu privire la întrebarea despre prezența sau absența Harului dumnezeiesc în rândul nou-calendariștilor, Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor nu se consideră pe sine, nici pe vreo altă Biserică Locală, îndreptățită să dea o decizie finală, deoarece o evaluare categorică asupra acestei chestiuni poate fi făcută numai de un Sinod Ecumenic convocat în chip canonic și competent, cu participarea obligatorie a Bisericii libere a Rusiei.”

    K. „Dar dacă nu se va convoca niciun Sinod Ortodox?”

    Această întrebare este adesea ridicată ca un argument „puternic” de către susținătorii învățăturii greșite despre pierderea Harului.

    Mai întâi, trebuie să ne întrebăm în ce măsură am contribuit noi înșine la convocarea unui astfel de Sinod dorit.

    În al doilea rând, orice răspuns care ar afirma că oricine poate proclama, înainte de judecata sinodală, că inovatorii au căzut din Harul dumnezeiesc, este contrar Tradiției.

    Credem cu smerenie că un astfel de act este necuvenit și anti-bisericesc, din mai multe motive, dar mai ales din următorul: pentru o judecată și o condamnare împotriva cuiva este nevoie de convocarea unui tribunal alcătuit din persoane competente, având de față și pe cei judecați.

    Suntem noi astăzi — câțiva episcopi — aceia competenți pentru o astfel de judecată? Putem noi să-i chemăm pe cei supuși judecății? Avem noi acordul deplin al tuturor creștinilor ortodocși din lume care luptă acum lupta cea bună a credinței? Știm noi tainele lăuntrice și ascunse ale acelora pe care îi osândim cu atâta ușurință și la modul general — poate chiar pe unii care, la un moment dat, se vor alătura taberei ortodocșilor celor drept-lucrători?

    Pentru o înțelegere mai deplină, aduc următorul exemplu: sprijinitorul eresiarhului Eutihie la „Sinodul tâlhăresc” din Efes, Iuvenalie al Ierusalimului, a fost primit de Sfântul Sinod IV Ecumenic printr-o simplă trecere la Ortodoxie.

    „Preacucernicul episcop Iuvenalie, ridicându-se, a trecut de partea cealaltă; iar răsăritenii și ceilalți episcopi preacucernici, fiind cu el, au strigat: Dumnezeu te-a adus cu dreptate, ortodoxule, bine ai venit!” (PG 12, 1034)

    Câți „Iuvenalii” or fi, pe care poate îi osândim dinainte — și încă fără autoritate —, dar care, la vremea potrivită și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ar putea auzi și ei cuvintele: „Bine ai venit!”

    Ortodoxia noastră a dat deja răspunsul la această întrebare. Atunci când judecata sinodală a inovatorilor și a celor înclinați spre erezie întârzie sau, din firea împrejurărilor, este cu neputință, ortodocșii se păzesc înaintea lui Dumnezeu prin îngrădirea canonică și prin lupta antieretică.

    L. Părerea ortodoxă a Părintelui (Sfântului) Iustin Popovici

    De altfel, graba și nerăbdarea noastră privind convocarea unui Sinod și rostirea unei hotărâri nu sunt pe deplin îndreptățite. Toate sunt orânduite prin Pronia dumnezeiască — mai ales dacă luăm aminte că astăzi Biserica lui Hristos, în cea mai mare parte, nu este nici liberă, nici în pace.

    O prigoană cumplită, de tot felul, s-a ridicat împotriva credinței celei adevărate. Sfânta noastră Biserică se află de mulți ani pe Crucea mărturisirii și a muceniciei.

    De aceea, de mare greutate este părerea mărturisitorului contemporan cu noi, Părintele Iustin Popovici, care a scris, între altele, în renumitul său Memorandum către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe:

    „Poate că astăzi trebuie, între altele, să ne amintim și să înțelegem următorul fapt: în vremea prigoanelor împotriva Bisericii nu s-au ținut Sinoade Ecumenice — dar aceasta nu înseamnă, desigur, că Biserica lui Dumnezeu nu funcționa sau că nu respira sinodal. Dimpotrivă, acea perioadă a vieții și lucrării Ei a fost cea mai roditoare și mai dinamică.
    Iar atunci când, mai târziu, a urmat o altă epocă și s-a întrunit primul Sinod Ecumenic, episcopii mucenici au putut veni și fi de față la el, purtând încă rănile proaspete, semnele și vânătăile prigoanelor și închisorilor, fiind încercați în focul mărturisirii — și acolo, înaintea Sinodului fraților lor și a întregii lumi, au putut să dea liber mărturia lor despre Hristos, mărturisindu-L ca Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al neamului omenesc.”
    (Memorandum…, p. 19, Atena, 1977)

    Prin urmare, îngrădirea canonică și lupta antieretică bineplăcută lui Dumnezeu sunt cele trebuincioase astăzi, împreună cu rugăciunea fierbinte, pentru ca filantropia lui Dumnezeu să dăruiască ceea ce este mai de folos Sfintei Sale Biserici.

    Toate acestea nu înseamnă că cei ce urmează inovației calendaristice sunt dezvinovățiți. Stăruind în ea, se află, fără îndoială, sub învinuire înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii.

    M. Sfântul Chiril al Kazanului, Noul Mucenic Rus

    Înainte de a încheia această scrisoare, socotim de trebuință să amintim cuvintele de mare însemnătate ale Sfântului Chiril, Mitropolitul Kazanului (+1936/1937), Noul Mucenic al Rusiei.

    El a fost silit să se despartă de comuniunea cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, atunci când acesta s-a aliat nelegiuit cu regimul comunist din Rusia și a acționat și a propovăduit împotriva Evangheliei.

    În apărarea sa, Sfântul Chiril a scris:

    „Nu mă despart de nimic sfânt, de nimic care aparține Bisericii. Mă tem doar să nu mă alipesc de ceva care izvorăște din păcat. De aceea, nu sunt în comuniune cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, deoarece nu am alt mijloc prin care să mustru pe fratele meu care păcătuiește…
    Recunosc că este datoria mea arhipăstorească să evit comuniunea cu Mitropolitul Serghie. Prin acest act nu afirm nicidecum că Harul lipsește din Sfintele Taine ale serghianiștilor (ferească Dumnezeu un asemenea gând!), ci subliniez că nu doresc să mă fac părtaș la păcatele altora…”

    Și adresându-se celui rătăcit, Serghie, scria:

    „Te miri că nu slujesc împreună cu tine, dar nu te socotesc nici pe tine, nici pe mine în afara Bisericii… Nu slujesc împreună, nu pentru că Taina Trupului și Sângelui lui Hristos nu s-ar împlini în slujirea noastră comună, ci pentru că împărtășirea din Potirul Domnului ar fi pentru amândoi spre osândă, fiindcă starea noastră lăuntrică ne lipsește de putința de a aduce, în pace, „mila păcii, jertfa laudei…”

    Puțin înainte de mucenicia sa, a mai scris:

    „… Mi se pare că nu deosebești cum se cuvine faptele Mitropolitului Serghie și ale celor de un cuget cu el, care sunt săvârșite canonic, prin Harul dumnezeiesc al Preoției, de acele acte care sunt împlinite cu viclenie omenească și în afara dreptății sacramentale, precum sunt diversele caterisiri, și altele asemenea.
    Acestea sunt acte tainice doar în înfățișare, dar în esență sunt o uzurpare a autorității sacramentale și, prin urmare, hulitoare și lipsite de Har.

    Totuși, Sfintele Taine ale serghianiștilor, care au fost hirotoniți canonic, sunt, fără îndoială, Taine mântuitoare pentru cei ce le primesc cu simplitate și credință, fără îndoieli cu privire la validitatea lor, neștiind că ceva este greșit în rânduiala bisericească serghianistă.
    Dar, în același timp, aceste Taine devin osândă pentru cei ce le săvârșesc și pentru cei care se împărtășesc cu ele în deplină cunoștință de cauză, știind rătăcirea serghianismului, căci lipsa lor de împotrivire arată o indiferență vinovată față de batjocorirea Bisericii.
    De aceea, este necesar ca un episcop sau un preot ortodox să evite rugăciunea în comun cu serghianiștii. Același lucru se aplică și mirenilor care au o înțelegere conștientă a acestor realități ale vieții bisericești.”

    Cel mai mic dintre episcopi,
    † Kyprian, Mitropolit de Oropos și Filli

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/the-mysteries-of-heretics-before.html