Rezistența Ortodoxă

Autor: Andrei Mitocaru

  • Despre diviziunile interne în Biserică

    de Protopresbiter Mihail Pomazanski (†1988)

    Unitatea Bisericii nu este încălcată din cauza diviziunilor temporare de natură nedogmatică. Diferențele dintre Biserici apar frecvent din informații insuficiente sau incorecte. De asemenea, uneori o ruptură temporară a comuniunii este cauzată de erorile personale ale ierarhilor individuali care stau în fruntea uneia sau altei Biserici locale; sau este cauzată de încălcarea de către ei a canoanelor Bisericii, sau de încălcarea supunerii unui grup ecleziastic teritorial către altul, în conformitate cu tradiția străvechi stabilită. Mai mult, viața ne arată posibilitatea unor tulburări în cadrul unei Biserici locale, care împiedică comuniunea normală a altor Biserici cu Biserica locală dată până la manifestarea exterioară și triumful apărătorilor adevărului ortodox autentic. În sfârșit, legătura dintre Biserici poate fi uneori încălcată pentru o lungă perioadă de timp de condițiile politice, așa cum sa întâmplat adesea în istorie.1 În astfel de cazuri, împărțirea atinge doar relațiile exterioare, dar nu atinge și nu încalcă unitatea spirituală interioară.

    1. Două exemple din istoria recentă a Bisericii pot servi pentru a ilustra caracterul acestor diviziuni temporare. La începutul secolului al XIX-lea, când Grecia și-a proclamat independența față de sultanul turc, părțile bisericii grecești din Grecia însăși și din Turcia au fost împărțite în exterior. Când Patriarhul Constantinopolului, aflat încă sub autoritatea turcă, a fost forțat de sultan să-i excomunica pe „răzvrătiții” din Grecia, ortodocșii din Grecia au refuzat să accepte acest act ca fiind săvârșit sub constrângere politică, dar nu au încetat să facă îl priveau pe Patriarh ca pe un membru al aceleiași Biserici Ortodoxe ca ei înșiși și nici nu se îndoiau că actele lui sacramentale non-politice erau dătătoare de har. Această împărțire a dus la formarea astăzi a două Biserici locale separate (în deplină comuniune una cu cealaltă): cele din Grecia și Constantinopol.
      În Biserica Ortodoxă Rusă din secolul al XX-lea, în 1927 a fost formată o administrație bisericească de către Mitropolitul Serghie (Patriarhia Moscovei) pe baza supunerii la dictarea conducătorilor atei. Părți ale Bisericii din Rusia (Catacomba sau Adevărata Biserică Ortodoxă) și din afara (Biserica Rusă din afara Rusiei), refuză până acum să aibă comuniune cu această administrație din cauza dominației sale politice de către comuniști; dar episcopii Bisericii din afara Rusiei (despre Biserica Catacombelor este mai greu de făcut o afirmație generală) nu neagă Harul Tainelor Patriarhiei Moscovei și totuși se simt una cu clerul și credincioșii ei care încearcă să nu colaboreze cu scopurile comuniste. La căderea comunismului în Rusia, aceste organisme bisericești pot fi din nou în comuniune sau chiar unite, lăsând unui viitor consiliu liber toate judecățile referitoare la perioada „serghianistă”. ↩︎

    ​— Teologie Dogmatică Ortodoxă, O expunere concisă, Protopresbiter Mihail Pomazanski, (Platina, CA: Frăția Sfântului Gherman din Alaska, 1984), p. 235. Tradus după ediția originală rusă publicată de Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, NY, în 1963, și revizuită de autor în 1973.

  • Epistola Sfântului Vasilie cel Mare către cei din Nicopole și Sinodul al VII-lea Ecumenic

    Editat de Protopresbiter Dimitrios Athanasiou | 12 ianuarie 2026

    Introducere

    Epistola Sfântului Vasile cel Mare către locuitorii din Nicopole constituie un text teologic și pastoral important al Bisericii Ortodoxe. Prin intermediul acesteia, se dezvăluie poziția Bisericii față de cei hirotoniți de eretici, făcându-se o distincție clară între conducătorii ereziilor și cei care au fost duși în rătăcire fără o responsabilitate personală directă. Scrisoarea îmbină asprimea cu dreptatea, confirmând lucrarea divină a tainei preoției, ocrotind în același timp puritatea credinței și purtarea de grijă pentru sufletele credincioșilor. Este un text care luminează înțelepciunea Bisericii în confruntarea cu ereziile, în aplicarea discernământului pastoral și în sublinierea importanței responsabilității personale în chestiuni de credință.

    Text din epistola 240 a Sfântului Vasilie1

    „Nu recunosc pe un astfel de episcop al lor şi n-aş putea număra în rândul preoţilor lui Hristos pe cel care a fost pus pe prima treaptă de nişte mâini necurate, spre surparea credinţei.

    Aşa judec eu lucrurile. Dacă aveţi vreo părtăşie cu mine, cugetaţi ca mine, dar dacă nu primiţi sfat decît de la voi înşivă, atunci fiecare e stăpîn pe propriul lui cuget, iar eu sunt străin de acest sânge.

    Dacă vă scriu aceste lucruri n-o fac pentru că nu mai cred în voi, ci făcându-vă cunoscută părerea mea vreau să spulber nehotărârea multora, ca nu cumva să fie atraşi la comuniunea cu ei, iar după ce au primit de la ei punerea mâinilor să nu ne silească — odată ce pacea va fi revenit după aceste triste evenimente — să-i mai numărăm în ceata sfinţilor slujitori.”2

    Text din Actele Sinodului al VII-lea Ecumenic

    „Nu este așa cum presupuneți. Tatăl îi primește în preoție pe cei care nu au avut un rol de conducere în erezie, ci au fost târâți și au suferit constrângere și violență; însă numai pe cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziilor nu i-a primit El în preoție — făcând această distincție în mod drept, nobil și cu dreptate.

    Și din nou, Sfântul Atanasie a știut că a fost persecutat până la Roma în diverse moduri și cu exil dezonorant de către conducătorii ereziei ariene. Dar când acei oameni au prins îndrăzneală după plecarea lui, s-au întors la erezia lor anterioară și au stârnit persecuție împotriva celor evlavioși.

    S-a demonstrat îndeajuns, preacinstiți frați, că cei care vin de la eretici trebuie primiți; dar dacă cineva merge de bunăvoie la un eretic și primește hirotonia, acela să fie lepădat.”

    Interpretare

    Sfântul Vasile cel Mare scrie credincioșilor din Nicopole următoarele:

    1. Nu pot considera ca fiind preot sau episcop valid pe cineva care a fost hirotonit de oameni necurați (adică eretici) care au răsturnat credința. Aceasta este judecata mea.
    2. Dacă unii dintre voi aveți părtășie cu noi și doriți să vă exprimați opinia, faceți-o; dar dacă decideți singuri, fiecare este responsabil pentru acțiunile sale — noi nu purtăm nicio răspundere.
    3. Nu spun că cei hirotoniți de eretici sunt cu totul lipsiți de validitate; spun că trebuie să fim atenți ca cei care stăruie în erezie să nu se amestece cu trupul Bisericii Ortodoxe, chiar dacă pacea va veni ulterior.
    4. Pe cei care nu au fost lideri ai ereziei, ci au fost forțați sau duși în rătăcire, Biserica îi primește în preoție.
    5. Numai cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziei nu sunt acceptați. Acest lucru este drept și corect.
    6. Exemplul Sfântului Atanasie arată că potrivnicii credinței au încercat să îi aducă pe credincioși înapoi la erezie, dar Biserica și-a menținut poziția corectă.
    7. În concluzie, cei hirotoniți de eretici fără voia sau cunoștința lor despre erezie sunt acceptați, în timp ce oricine alege în mod deliberat să fie hirotonit de un eretic nu este acceptat.

    COMENTARII

    Scrisoarea Sfântului Vasilie cel Mare se bazează pe credința fundamentală ortodoxă că preoția vine de la Dumnezeu, nu doar de la oameni. Când Patriarhul Tarasie spune că „hirotonia este de la Dumnezeu”, el este de acord cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care învață că, deși Dumnezeu nu îi hirotonește El Însuși pe toți, El lucrează prin toți. Aceasta înseamnă că preoția nu depinde exclusiv de cât de sfânt sau fără prihană este episcopul care hirotonește. Dumnezeu lucrează în tainele Bisericii chiar și atunci când oamenii implicați nu sunt perfecți. Astfel, hirotonia posedă o valabilitate reală și obiectivă, chiar dacă a avut loc într-un context de erezie.

    Cu toate acestea, Biserica nu îi acceptă fără discernământ pe toți cei hirotoniți de eretici. Sfântul Vasilie cel Mare distinge clar două categorii. Prima este cea a conducătorilor ereziei (ereziarhii), adică cei care au avut un rol activ în formarea și propagarea ei. Deoarece convingerile lor sunt adânc înrădăcinate și poartă o mare responsabilitate pentru înșelare, Biserica nu îi primește în preoție, pentru a proteja credința. A doua categorie constă în cei care au fost duși în rătăcire sau au fost hirotoniți împotriva voinței lor, fără a avea un rol de conducere. Aceștia pot fi acceptați, deoarece erezia nu le-a afectat profund conștiința, cu condiția să se pocăiască și să mărturisească clar credința ortodoxă.

    În acest fel, se manifestă înțelepciunea pastorală a Bisericii. Ea nu îi respinge pe nedrept pe cei rătăciți, dar în același timp protejează dogma de cei care au subminat-o conștient. Biserica examinează nu doar dacă o hirotonie a avut loc, ci și circumstanțele, motivele și starea spirituală a persoanei. Scopul său este de a păstra credința și unitatea comunității, fără a priva de mântuire pe cei care nu poartă o responsabilitate personală. Totodată, se subliniază că cel care alege conștient să fie hirotonit de un eretic își asumă responsabilitatea personală și se taie singur de la Biserică.

    Discuția corelată asupra Epistolei în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic

    Epistola Sfântului Vasile cel Mare a fost discutată și la Sinodul al VII-lea Ecumenic, convocat în primul rând pentru a condamna iconoclasmul. În acest context, monahii au prezentat scrisoarea Sfântului Vasile pentru a servi drept ghid în practica bisericească privind hirotoniile făcute de eretici.

    În timpul discuțiilor, intervenția Patriarhului Tarasie a fost decisivă. El a subliniat că Biserica nu îi poate primi în preoție pe cei care au fost hirotoniți de eretici în mod conștient și de bunăvoie, mai ales când este vorba despre liderii ereziei. În schimb, Patriarhul a clarificat că cei care au fost duși în rătăcire sau hirotoniți sub presiune, fără responsabilitate personală, pot fi primiți. Această poziție demonstrează o „iconomie” pastorală care protejează credința, îngrijindu-se totodată de persoanele care nu au greșit cu intenție.

    În cele din urmă, Sinodul al VII-lea Ecumenic a ratificat această distincție. S-a decis că liderii ereziei nu trebuie acceptați în preoție, în timp ce restul pot fi primiți cu condiția pocăinței și a mărturisirii clare a Ortodoxiei. Această decizie a devenit o regulă practică pentru viața ecleziastică viitoare.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2026/01/the-letter-of-saint-basil-great-to.html

    1. N. tr: Scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 376 d.Hr., într-o perioadă în care comunitatea creștină din Nicopole (Armenia) era tulburată de numirea unui episcop arian (eretic), pe nume Fronton, care fusese instalat prin manevre politice. ↩︎
    2. PSB 12, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri III, Editura Institului Biblic și de Misiune al BOR, 1988, p. 499. ↩︎

  • Lucrarea Bisericii – Sf. Ierarh Nectarie de Eghina

    Lucrarea Bisericii o definește Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Și El a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu”[1].

    Prin urmare, Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos a primit un organism desăvârșit și este trup organic, având cap pe Hristos și călăuză pe Preasfântul Duh, Care constituie legea Bisericii[2] și revarsă din belșug asupra ei dumnezeieștile daruri.

    Biserica, în calitate de trup organic, este Biserică văzută și unește cu întregul toate mădularele ei, atât pe cele sfinte, cât și pe cele neputincioase.

    Mădularele cele bolnave ale Bisericii nu încetează nicidecum să fie mădulare ale trupului ei, fiindcă fiind renăscute prin Sfintele Taine și devenite fii ai harului, este cu neputință să fie despărțite de restul trupului, chiar dacă sunt sub o pedeapsă bisericească disciplinară și sub excludere, căci după slobozirea din păcatul strămoșesc nu mai există nici un alt loc în afară de Biserică.

    În lume exista numai un singur sălaș pentru om, Raiul, acolo unde era Biserica lui Dumnezeu, în care era mântuirea omului.

    După căderea celor întâi zidiți și nașterea păcatului, a fost un alt loc pentru cei despărțiți de Dumnezeu, locul păcatului. Biserica lui Dumnezeu ca instituție veșnică a rămas și a cuprins numai pe cei atașați de Dumnezeu și care au primit venirea Mântuitorului, fiindcă Biserica implica atât credința, cât și nădejdea mântuirii în Mântuitorul făgăduit al omenirii. Cei ce aveau credința și nădejdea aceasta erau în Biserica lui Dumnezeu, așteptând mântuirea prin Mântuitorul omenirii, pe care o și primeau. Iar cei lipsiți de această credință și nădejde erau în afara Bisericii. Păcatul lui Adam a devenit dătător al existenței în afara spațiului Bisericii.

    Prin urmare, în lume, de la căderea lui Adam, sunt două spații, unul, al Bisericii și, celălalt, în afara Bisericii. Cei din spațiul păcatului, intrând în spațiul Bisericii lui Hristos prin credință și prin Taine, devin mădulare ale ei veșnic, fiindcă este cu neputință să se întoarcă la primul spațiu, al păcatului, renăscuți fiind prin Botez și spălați fiind de păcatul strămoșesc. Dar fiindcă nu mai există nici un alt loc, cei ce intră în Biserică rămân în ea, deși sunt păcătoși. Pe aceștia, Biserica îi separă așa cum separă păstorul oile bolnave de cele sănătoase, dar cele bolnave nu sunt prin aceasta mai puțin oi ale turmei și, dacă se însănătoșesc, se unesc cu cele sănătoase, iar dacă rămân nevindecate, atunci mor în păcatul lor ca oi ale turmei bolnave incurabil, care mor în propriile păcate. Aceștia vor fi condamnați pentru păcatele lor, totuși cât timp trăiesc sunt oi ale turmei, adică fii ai Bisericii lui Hristos.

    Potrivit duhului ortodox, există o singură Biserică, Biserică văzută a lui Hristos, întru care renaște omul care vine din spațiul păcatului, și întru ea rămâne atât sfântul, cât și păcătosul. Păcătosul ca mădular al Bisericii nu aduce vătămare restului trupului Bisericii, fiindcă mădularele Bisericii sunt mădulare ale trupului ei, dar în același timp sunt ființe libere moral și nu nelibere, așa cum un mădular vital al trupului afectat de boală rămâne unul dintre mădularele lui.

    Protestanții, cei ce admit Biserica nevăzută, constituită din cei aleși, pe care numai Dumnezeu îi știe, se înșală. Biserica nevăzută nu poate să existe, fiindcă nici oameni nepăcătoși nu există și, de vreme ce nimeni nu este fără de păcat, unde sunt aleșii? Dacă ar exista Biserica nevăzută a celor aleși, aceasta, din pricina ușurinței de a aluneca și de a cădea a omului, și din pricina compătimirii și iubirii de oameni a lui Dumnezeu, Care primește pe cei ce se întorc la El, ar pătimi o veșnică schimbare și o continuă substituire a membrilor ei.

    Dreapta credință a Bisericii este aceea că Biserica se deosebește în luptătoare și triumfătoare[3]. Luptătoare este în măsura în care luptă împotriva răutății pentru înstăpânirea binelui, iar triumfătoare este în cer, acolo unde stă corul drepților care au luptat și au fost desăvârșiți în credința lui Dumnezeu și în virtute.

    Cei ce admit Biserica nevăzută a celor aleși vorbesc împotriva Duhului drept al Bisericii – potrivit Căruia Biserica este nedespărțită – care nu desparte, mai înainte de sfârșit, pe cei nedesăvârșiți de cei desăvârșiți, nici nu deosebește între aleși și nealeși. Discernerea aceasta este lucrare dumnezeiască. Dumnezeu vrea să-i deosebească numai după moarte pe drepți de păcătoși[4]. Așa cum Hristos în iconomia cea după trup nu S-a întors de la păcătoși, nici acum nu Se întoarce de la ei, izbăvindu-i și acum prin propriul sânge[5]. Iisus îi primește pe ei mădulare ale Bisericii Lui și așteaptă până în ultima clipă întoarcerea lor.

    Cei ce deosebesc Biserica luptătoare în văzută și nevăzută:

    1. despart ceea ce este nedespărțit și
    2. greșesc în ceea ce privește sensul numelui de Biserică.

    Și în primul rând despart ceea ce este nedespărțit, fiindcă Biserica lui Hristos ori este Biserica sfinților, ori nu este Biserica lui Hristos. Fiindcă Biserica păcătoșilor nu poate fi Biserica lui Hristos, întrucât Biserica lui Hristos este Biserica sfinților.

    Așadar, când una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică este Biserica sfinților, la ce mai folosește Biserica nevăzută a celor aleși? Cine sunt aleșii aceștia? Cine poate să-i numească aleși pe cei care încă nu au ieșit în stadionul luptei și nu au fost încununați? Cine poate mai înainte de sfârșit să fericească pe cineva?

    În al doilea rând, greșesc cu privire la numele Bisericii, fiindcă despart Biserica în două, într-una văzută și alta nevăzută, în timp ce noțiunea de Biserică arată numai pe cea văzută. Dar dacă socotesc că Biserica totuși rămâne nedespărțită, fiindcă mădularele Bisericii nevăzute sunt mădulare și ale Bisericii văzute și fiindcă cea nevăzută este în cea văzută, atunci cum Biserica celor nedesăvârșiți, adică a păcătoșilor, cuprinde în sânurile ei Biserica desăvârșiților? Dacă Biserica văzută a nedesăvârșiților, a celor ce nu sunt sfinți, naște fii sfinți, cum rămâne ea lipsită de sfințenie? Iar dacă mădularele acelei congregatio sanctorum (adunări a sfinților) (a Bisericii celor aleși) nu provin dintre fiii Bisericii văzute, atunci la ce bun Biserica văzută? Cei ce acceptă ideea de congregatio sanctorum, ca să nu se contrazică pe ei înșiși și ca să fie consecvenți cu ei înșiși, trebuie să înceteze să accepte ideea unei Biserici văzute și să se folosească simplu de cuvântul Biserică, fiindcă în acest fel nu vor greși nici împotriva cugetului Bisericii, nici nu vor spune lucruri contradictorii, aci acceptând Biserica, aci neacceptând-o. Fiindcă, dacă mădularele Bisericii nevăzute nu provin din Biserica nevăzută, ci prin credința în Hristos se unesc tainic cu Dumnezeu și lucrează în ei Mântuitorul, vine la ei Preasfântul Duh și îi desăvârșește și îi sfințește, atunci la ce bun Biserica văzută, care nu contribuie cu nimic la unirea cu Mântuitorul Hristos și la desăvârșire? La ce bun însuși numele de Biserică, de vreme ce mădularele ei sunt separate și necunoscute unele altora și nu constituie un sistem organic, nici o unitate nedespărțită, potrivit cu adevăratul înțeles al numelui ei?

    Adevărul e că cei ce acceptă Biserica nevăzută leapădă Biserica văzută, dar ca să nu se dezorganizeze complet, acceptă ideea modelului Bisericii, pentru ca adepții sistemului să se adune laolaltă spre slava lui Dumnezeu și învățătura celor ce au nevoie de ea. Dar aceasta nu este una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică întru care ne mărturisim credința prin sfântul Simbol al credinței. Aceștia sunt o adunare a adepților Domnului care cred în Domnul, dar care încă nu sunt renăscuți prin baia nașterii din nou[6], și încă nu sunt sfinți cu adevărat și desăvârșiți. Poate, în această accepțiune, Biserica lor văzută este a celor nedesăvârșiți, iar cea nevăzută este a celor desăvârșiți numai în închipuire.

    Dar, în afară de acestea, caracteristica totalității aleșilor care nu se cunosc unii cu alții și care nu sunt uniți organic cu un întreg, ca adunare a sfinților și ca Biserică nevăzută, conține în sine o contradicție:

    1. Cum este cu putință ca cele niciodată adunate împreună într-una să fie o adunare?
    2. Cum poate o Biserică constituită din persoane să fie nevăzută?

    Noțiunile „Biserică” și „nevăzută” sunt contradictorii sau, mai degrabă, antitetice, fiindcă, pe de o parte, consideră ceea ce încă nu este adunat împreună ca Biserică, prin urmare, ca ceva văzut, iar pe de altă parte, se contrazic numind-o pe ea nevăzută.

    Congregatio sanctorum nu există și nu poate exista. Nu există, fiindcă una este sfânta, soborniceasca și apostoleasca Biserică, adică este nedespărțită și văzută și constituită din persoane renăscute în ea, și nu poate să existe, fiindcă văzut și nevăzut în același timp nu poate să existe.

    Cei care nu sunt renăscuți prin dumnezeiescul har care lucrează în una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică nu constituie nici o Biserică, nici văzută, nici nevăzută. Așa-numita Biserică a protestanților este o noțiune abstractă și lipsită de temei dumnezeiesc și de autoritate dumnezeiască istorică, și există numai cu o anumită condiție, care depinde în întregime de intențiile și hotărârile omenești, fără un caracter ferm și neschimbător. Dacă protestanții consideră drept congregatio sanctorum Biserica văzută, cea constituită de ei, atunci la ce bun Biserica nevăzută? Și iarăși, cum sunt sfinți cei ce au constituit-o, când păcatul? Cine le-a dar lor certitudine cu privire la renașterea lor, cu privire la sfințenia lor, la împăcarea și comuniunea cu Dumnezeu, cu privire la harul lui Hristos care ar lucra în ei? Cine mărturisește venirea Preasfântului Duh întru ei și bogăția dumnezeieștilor daruri și a dumnezeieștilor harisme? Ceea ce socotesc eu că este ceva nu este egal și cu a fi astfel într-adevăr. Numai în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică se oferă toate acestea cu autoritate și certitudine și încredințare, iar cel născut din nou primește certitudine absolută cu privire la comuniunea cu Dumnezeu.

    Text extras din Sf. Nectarie de Eghina – “Studii despre Biserică, despre Tradiţie, despre Dumnezeieştile Taine şi despre slujirea în Duh şi Adevăr”, Ed. Doxologia, 2016, pp.70-27

    [1] Efes. 4, 11-13.

    [2] Vezi Stihira a 3-a idiomelă la Doamne, strigat-am… a Vecerniei Mari din Duminica Cincizecimii, în Penticostar.

    [3] Nu este vorba de două Biserici, ci de una și aceeași Biserică în două aspecte ale ei: în viața pământească – luptătoare, în viața cerească – triumfătoare și neschimbătoare.

    [4] Vezi Mt. 25, 31-46.

    [5] I Pt. 1, 19.

    [6] Tit. 3, 5.

  • Despre părțile bolnave și cele sănătoase ale Bisericii – Arhiepiscop Averchie Taushev

    Extras din Семь Вселенских Соборов [Cele 7 Sinoade Ecumenice], de Arhiepiscop Averchie (Taushev) de Syracusa, Editura “Axion Estin”, Moscova-Saint Petersburg, 1996, pp. 70-71.

    „Referitor la stabilirea definiției dogmatice, Părinții Celui de-al [Patrulea] Sinod Ecumenic l-au informat pe împărat printr-un raport special, care a avut următoarea formă: „Scrisoarea Sinodului de la Calcedon către Împărații Valentinian și Marcian”:

    „Preaevlavioșilor, preacredincioșilor și preacreștinilor împărați, biruitori și triumfători, Valentinian și Marcian, sfântul și marele Sinod, adunat prin harul lui Dumnezeu și prin porunca evlaviei voastre în cetatea Calcedon (căci bolile cumplite au nevoie atât de un medicament puternic, cât și de un medic înțelept). De aceea, Stăpânul tuturor a rânduit evlavia voastră peste suferințele lumii ca pe cel mai bun medic, pentru ca să le vindecați cu remediile cuvenite.

    Iar voi, preacreștinilor, primind hotărârea divină, ați aplicat înainte de toți ceilalți grija cuvenită Bisericii, prescriind episcopilor leacul bunei înțelegeri. Căci, adunându-ne de pretutindeni, ați folosit orice mijloc pentru a desființa discordia care apăruse și pentru a întări învățătura credinței părintești. Iar noi, reflectând și căutând cauza furtunii care s-a ridicat în lume, am aflat că vinovatul acestei chestiuni este Dioscor, fostul episcop al Alexandriei.

    • Mai întâi, pentru că a interzis preacinstiților episcopi adunați la Efes să citească scrisoarea preasfântului arhiepiscop al vechii Rome, Leon, trimisă sfintei pomeniri a lui Flavian, fostul episcop al cetății Constantinopolului, și aceasta după promisiunile și multele sale jurăminte, așa cum am aflat fiind de față acolo.
    • În al doilea rând, pentru că l-a restabilit în mod nelegiuit pe Eutihie — care suferea de impietatea lui Mani și fusese depus în mod legal — atât în preoție, cât și la conducerea monahilor, înainte de o decizie sinodală; și aceasta într-un moment în care preasfântul și preabunul arhiepiscop al marii Rome, Leon, definea în aceeași scrisoare ceea ce era cuvenit și condamna nelegiuirea criminală a lui Eutihie, care spunea: «Mărturisesc pe Domnul nostru Iisus Hristos înainte de unirea celor două firi, iar după unire o singură fire».
    • Mai departe, pentru că a adus insulte preaiubitorului de Dumnezeu episcop Eusebiu. Și, de asemenea, pentru că prin propria sa autoritate a primit în comuniune anumite persoane condamnate de diverse sinoade, deși sfintele canoane prevăd ca cei privați de comuniune de către unii să nu fie primiți în comuniune de către alții.

    Și, între timp, acesta ar fi putut obține iertarea pentru astfel de abateri, dacă prin pocăință corespunzătoare ar fi căutat vindecarea de la acest Sinod Ecumenic. Dar deoarece, pe lângă celelalte fapte ale sale necuviincioase, s-a ridicat chiar și împotriva Scaunului Apostolic însuși și a încercat să întocmească un document de excomunicare împotriva preasfântului și preabunului Papă Leon, a stăruit cu aroganță în abaterile sale anterioare și s-a dovedit îndrăzneț față de prezentul sfânt Sinod Ecumenic — deoarece nu a voit să răspundă acuzațiilor aduse împotriva sa, disprețuindu-le complet, și de asemenea, fiind chemat prima, a doua și a treia oară, conform sfintelor canoane, a nesocotit aceasta și nu s-a înfățișat — prin urmare, a fost lipsit pe drept de preoție de către Sinodul Ecumenic și condamnat la îndepărtarea din demnitatea episcopală, pentru a oferi un exemplu de rânduială și asprime altora care ar putea îndrăzni să facă la fel.

    Căci și legile dumnezeiești poruncesc, spunând: „Scoateți pe cel rău din mijlocul vostru” (I Cor. 5, 13). Ce ar putea fi mai rău decât cel care greșește în astfel de chestiuni, călcând astfel în picioare dumnezeieștile canoane, umplând întreaga lume de tulburare și furtună, împrăștiind mădularele Bisericii și înarmându-le unele împotriva celorlalte?

    Cu adevărat, oricine vede că un mădular al trupului a fost afectat de o boală incurabilă și poate infecta întregul trup, va căuta un medic care să aplice fierul și să taie partea bolnavă, pentru a păstra sănătoase celelalte părți ale trupului. Despre aceasta informăm cu adevărat evlavioasa voastră autoritate, astfel încât să puteți lua în considerare atât vinovăția lui, cât și puritatea sentinței drepte pronunțate împotriva lui, ca în fața lui Dumnezeu.

    Suntem încrezători că și voi, cei mai evlavioși și mai creștini împărați, veți fi de acord cu noi; știm ce teamă insuflă venerabila voastră autoritate celor răi și ce grijă arătați pentru pacea ecleziastică, fiind învățați de experiență. Și pentru ca autoritatea voastră preacreștină să știe mai clar că ceea ce s-a hotărât este corect și în conformitate cu sfintele canoane și cu voia lui Dumnezeu, am atașat la acest raport înseși documentele actelor care au avut loc, cu semnăturile noastre, ale tuturor.”

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/12/on-diseased-and-healthy-portions-of.html

  • Două minuni ale Sfântului Spiridon ce confirmă calendarul vechi

    Ne aflăm în anul 1926, în ziua de 25 decembrie pe stil nou, și 12 decembrie pe stil vechi, zi în care creștinii drept-slăvitori îl serbează pe Sfântul Ierarh Spiridon, iar ortodocșii de stil nou serbează Crăciunul. Trecuseră aproximativ doi ani de la impunerea violentă a calendarului gregorian asupra Bisericii Greciei. Mulți credincioși au opus rezistență și au rămas statornici tradițiilor bisericești.

    În Mandra, un mic sat din Attica (Grecia), unii locuitori au mers la biserica lor pentru a cinsti pomenirea Sfântului Spiridon, însă poliția, urmând un ordin al Arhiepiscopiei, încuiase ușa bisericii cu lanțuri. Atunci, locuitorii au aprins lumânările pe care le aveau la ei și le-au fixat pe ușa sfântului locaș. Și, iată, o, minune! Lanțurile au căzut, iar ușa bisericii s-a deschis!

    Trei ani mai târziu (1929), în aceeași zi, o mare minune s-a petrecut în biserica Sfântului Nicolae din Karystos, Eubeea. În timp ce preotul nou-calendarist citea Evanghelia de Crăciun, icoana mare a Sfântului Spiridon s-a ridicat în aer până la cupolă, iar apoi, cu un zgomot puternic, a coborât și s-a fixat la locul ei, în timp ce un nor a apărut în fața icoanei. Preotul, părintele Vasilios Bakosis, și credincioșii s-au înspăimântat și s-au grăbit să cerceteze icoana.

    A doua zi, li s-a poruncit să nu vorbească despre întâmplare, iar icoana a fost înlăturată, spunându-se că de vină ar fi fost un cui…

  • Cuviosul Daniil din Katunakia ca expresie a conștiinței isihaste și mărturisitoare – O regulă a ethosului mărturisitor

    Nikos E. Sakalakis, Matematician

    Cuviosul Daniil din Katunakia a fost un izvor tainic al Duhului Sfânt, care potolea setea inimilor creștinilor ortodocși. Încă de la început a înțeles că Patriarhia Ecumenică de Constantinopol evolua către un „centru de reînnoire ecumenistă”, iar pentru acest motiv, într-un mesaj scris despre „Viitorul Sinod Ecumenic”, a așezat profetic – ca datorie distinctă față de Ortodoxie – abaterile apostatice ale „sinodului” (2016 – Creta).

    Către un anumit cleric cu rang înalt, aflat sub influența unei concepții ecumeniste despre iubire, a subliniat: „Această mentalitate pregătește terenul pentru erezie. Părinții au dat timp, osteneală și sânge pentru credința adevărată. Au îndurat exiluri, întemnițări, torturi și moarte. Nu putem fi indiferenți față de dogmă. Fiecăruia dintre noi i s-a încredințat datoria sfântă de a transmite Ortodoxia nealterată generațiilor viitoare. Vom da socoteală – fiecare după poziția lui – pentru cât de fidel a rămas Ortodoxiei. Căci fără credință suntem tăiați de la Biserică, prin care devenim părtași ai Harului Dumnezeiesc. Fără har nu poate veni iubirea, pentru că iubirea este darul Duhului Sfânt. Iubirea fără Hristos nu este adevărată, ci egoistă și mincinoasă.“

    Exercitarea acestei vigilențe ecleziologico-dogmatice de către Cuviosul Daniil arată fără echivoc distanțarea lui (lipsa comuniunii duhovnicești) față de grupul ecumeniștilor patriarhali propovăduitori ai „iubirii”, care, în numele iubirii, îi aruncau pe credincioși în erezie.

    Fără credința cea dreaptă – acest vehicul al vieții duhovnicești – nu putem fi înălțați „de-a dreapta” lui Hristos, căci felul lumesc al iubirii folosit de eretici duce omul în iad.

    Fără îndoială, legea gravitației în lumea duhovnicească este înfricoșătoare; de aceea rugăciunea Bisericii subliniază:

    a) „Domnul va înălța poporul Său“
    b) „Va înălța puterea Unsului Său“
    c) „Cei smeriți au fost înălțați“
    d) „El îi va înălța pe cei blânzi întru mântuire“
    și e) „Hristos pe pământ – înălțați-vă“.

    Primul comentariu: Rămân uimit (de ani de zile) de portretizarea extrem de săracă a Sfinților Părinți din vechime, de tăcerea constantă și de neînțeles privind pomenirea zilelor lor – precum cele ale Sfântului Marcu al Efesului, Cuviosului Teodor Studitul, Cuviosului Maxim Mărturisitorul și ale altor titani ai Ortodoxiei – din partea [Mitropoliei Dimitriadei] și a clericilor ei. Slujbe de priveghere se săvârșesc pentru sfinți contemporani (nu ne împotrivim), însă, din păcate, poartă adesea accente „spirituale” ecumeniste.

    Întrebare: Au, oare, acești mari Părinți o greutate duhovnicească mai mică decât sfinții moderni? Episcopii „contemporani” ecumeniști, din păcate, aprind făclii pentru alte forme religioase (o religie mondială).

    Înțeleg de ce nu cinstesc acești mari Părinți dedicându-le biserici sau privegheri: pentru că ei sunt o LUMINĂ care ARDE erezia Ecumenismului. Sunt încredințat că acești mari Sfinți (dacă există undeva) au cea mai puțin luminoasă candelă înaintea icoanelor lor. Îndrăznesc să spun că până și propriul meu articol – candela mea – are o flacără foarte slabă.

    Al doilea comentariu: Să ne amintim că ecumeniștii adoptă toate formele de modernism și inovație, atacând Biserica lui Hristos prin teoria așa-numitelor „ramuri”, despre care spun că diferă între ele doar în privința doctrinei și a modului de viață; de asemenea, nu disting Botezul și Euharistia ortodoxă de cele ale ereticilor, considerându-le pe toate suficiente pentru mântuire!

    Astfel de lucruri învață „sub pretextul iubirii frățești sau al unei presupuse uniri a creștinilor separați”.

    Panereziei Ecumenismului nu i se dă importanță și nu este sesizată de marea majoritate a ortodocșilor, deoarece este închipuit de înșelătoare și pentru că „revarsă” iubire și compromis cu lumea credinței.

    Diavolul a lovit în inimile ortodocșilor, care nu au înțeles că ecumeniștii au eliminat o dogmă fundamentală (articolul 9 din Crez) a credinței noastre. Ce sens mai are acum să spui „Întru UNA, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”?

    În 1924, s-a pornit dezbinarea ortodocșilor odată cu introducerea „noului calendar”, ca poartă de intrare a ecumenismului, care, din păcate, a sfâșiat trupul ortodocșilor până astăzi!

    În scrierile patristice mărturisitoare, prioritatea absolută – și conștiința lor comună – este păzirea dreptei credințe.

    Astăzi, când paraziții eretici – fie de tip răsăritean, fie apusean – își promovează conținutul eretic ca „drum al Bisericii către viitor”, noi ne păstrăm memoria ecleziologică și rechemăm înlăuntrul conștiinței noastre conștiința de sine evanghelico-patristică, considerând că asemănarea dintre ereticii de odinioară și anumite figuri de acum nu este întâmplătoare!

    Credința ortodoxă și mărturisirea ei sunt realități nedespărțite și definitoare una pentru cealaltă.

    Alungarea Ecumenismului din Biserică nu se va produce de la sine, fără lupte și confruntări. Cuviosul Teodor Studitul subliniază:

    „Așadar, când este vorba de credință, nu este îngăduit să spui: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Conducător? Nici atât. Soldat? Și unde? Țăran? Nici asta. Sărac, trăind de pe o zi pe alta. Nu mă privește». Vai! Piatra strigă și tu rămâi tăcut și nepăsător?” (P.G. 99, 1321 B)

    Toți avem această responsabilitate și vom da socoteală înaintea lui Hristos pentru nepăsare și indiferență.

    Fără îndoială, pășim în vremurile apocaliptice vestite de Scripturi, în care Satana își orchestrează cele mai viclene atacuri. Credința ortodoxă este pusă la încercare.

    Aburii otrăvitori ai necredinței, materialismului, ecumenismului și „religiei mondiale” au contaminat și atmosfera duhovnicească a Greciei, în timp ce străjerii puși de Dumnezeu nu mai ridică noi metereze.

    Despre dezordinea ecleziologică de astăzi sunt potrivite cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi.”(Cateheza XV – 9).

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/venerable-daniel-of-katounakia-as.html

  • A încetat Biserica Bizantină să mai fie Biserică în timpul Iconoclasmului?

    Sf. Ioan Maximovici (+1966)

    Scrisoarea din Septembrie 13, 1963

    Dacă cineva începea să vorbească în prezența Mitropolitului Antonie [Hrapovițki] despre „acțiuni greșite ale Bisericii”, el îi oprea, arătând că acțiunile ierarhiei nu pot fi atribuite Bisericii, întrucât ierarhia nu este întreaga Biserică, chiar dacă vorbește în numele ei. Pe Scaunul Constantinopolului [au șezut] Pavel Mărturisitorul, Macedonie, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Nestorie, Proclu, Flavian, Gherman. Unii au strălucit prin sfințenie și Ortodoxie, alții au fost ereziarhi, totuși Biserica a rămas Ortodoxă. În timpul Iconoclasmului, după alungarea lui Severinus, a lui Nichifor și a altora, nu doar scaunele lor, ci și majoritatea celor episcopale au fost înlocuite de iconoclaști.

    Alte Biserici nici măcar nu aveau comuniune cu [Biserica Bizantină], potrivit mărturiei Sfântului Pavel, care a părăsit erezia și tronul [patriarhal], nevoind să aibă comuniune cu iconoclaștii, dar cu toate acestea Biserica Constantinopolului a rămas Ortodoxă, deși o parte a poporului și mai ales gărzile și dregătorii au fost atrași în iconoclasm.

    Așadar, este acum de înțeles când expresia „Biserica Sovietică” este folosită de oamenii de rând care sunt mai puțin familiarizați cu limbajul bisericesc, însă aceasta nu este potrivită pentru discuții responsabile și teologice. Când întreaga ierarhie a Rusiei de Sud-Vest a îmbrățișat uniatismul [după unirea de la Brest din 1596], Biserica a continuat să existe în persoana credinciosului popor ortodox, care, după multă suferință, și-a restabilit ierarhia. Prin urmare, este mai corect să vorbim nu despre o „Biserică Sovietică”, care nu poate exista în înțelegerea corectă a cuvântului „Biserică”, ci despre ierarhia care se află în slujba guvernului sovietic.

    Atitudinea față de această ierarhie poate fi aceeași ca față de alți reprezentanți ai acelui guvern. Rangul lor le oferă ocazia de a acționa cu mare autoritate și de a înlocui vocea suferindei Biserici Ruse și îi induce în eroare pe cei ce se gândesc să afle de la ei despre poziția reală a Bisericii în Rusia. Desigur, printre ei se află și trădători conștienți, și cei care pur și simplu nu găsesc puterea de a lupta și s-au lăsat duși de val: aceasta este o chestiune a responsabilității lor personale, dar, în general, acesta este aparatul regimului sovietic luptător împotriva lui Dumnezeu(gr. θεομάχος).

    Deși există o singură ierarhie în plan liturgic, căci Harul lucrează independent de vrednicia personală, în plan socio-politic această ierarhie servește drept paravan pentru activitățile ateiste sovietice. Prin urmare, cei din străinătate și cei care se alătură rândurilor sale devin complici intenționați ai acelei puteri.

    Sursa:https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/did-byzantine-church-cease-to-be-church.html

  • O minune ce confirmă Calendarul Tradițional Bisericesc

    O descoperire a Maicii Domnului către Cuviosul Monah Boris
    de la Sfânta Mănăstire Valaam (†7 mai 1969)

    Redactorii periodicului ortodox american The Orthodox Word au vizitat recent renumita Mănăstire rusă Valaam, de pe Lacul Ladoga, unde ieromonahul Kensorin le-a oferit autobiografia scrisă de mână a bătrânului său duhovnicesc, părintele Boris (Nicolae după ce a fost îmbrăcat în Marea Schimă). Ei au publicat varianta în engleză (The Orthodox Word, vol. XXVII, nr. 5–6 [160–161], septembrie–decembrie 1991).

    Cine a fost, însă, părintele Boris?
    Acest sfânt bătrân, a cărui viață a fost plină de minuni, s-a născut la 22 iulie 1876. După multe necazuri, în anul 1900 a intrat în Sfânta Mănăstire Valaam, unde s-a făcut cunoscut prin virtutea și nevoințele sale.

    Un grup de asceți și mărturisitori din această mănăstire, sub îndrumarea ieromonahului Mihail (†1962), a rămas credincios Calendarului Bisericesc tradițional, asumând această poziție cu mari suferințe și umiliri.

    În 1940, ei au părăsit Mănăstirea Valaam și au mers la mănăstirea cu același nume aflată pe teritoriul Finlandei (Noul Valaam), unde au rămas până în 1957. După aceea, au cerut să se întoarcă în mănăstirea lor de obârșie. Însă, în loc de aceasta, au fost trimiși la Sfânta Mănăstire a Peșterilor Pskov, unde au trăit până la adormirea lor, în peșterile subterane ale mănăstirii.

    Unii membri ai acestui grup veniseră deja (în 1926) de la Valaam în Cehoslovacia, unde s-au alăturat Frăției Sfântului Iov din Poceaev (Mănăstirea Vladimirova) sau s-au pus în slujba administrației ecleziastice a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, care își avea încă sediul în Serbia (Sremski Karlovci). Cel mai cunoscut dintre ei, părintele Filimon, a adormit în sfințenie la Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi din Jordanville, SUA, în 1956.

    Minunea deosebit de impresionantă pe care o publicăm mai jos constituie capitolul al paisprezecelea din autobiografia cuviosului monah Boris(Nicolae).

    La 25 septembrie 1925, a apărut o dezbinare în Valaam cu privire la calendarele „vechi” și „nou”.

    Au început să ne silească să trecem la stilul nou. Mulți dintre frați au rămas credincioși stilului vechi.

    Au început procedurile legale. A venit administrația bisericească; era un fel de judecată, avându-l ca președinte pe starețul Paulin. Au început să-i cheme pe frați unul câte unul, și mulți au fost izgoniți din mănăstire.

    Apoi a venit și rândul meu. Am intrat în încăpere, iar acolo stăteau starețul Paulin și ceilalți din administrația bisericească.

    Starețul a spus: „Iată un rob al lui Dumnezeu; întrebați-l.” Unul dintre ei a spus că va vorbi el și că totul urma să fie consemnat.

    M-au întrebat: „Îl primești pe părintele Paulin ca stareț?” „Vei merge la slujbe după calendarul nou?”

    Nu am putut răspunde; era ca și cum limba mi se paralizase. Ei s-au mirat și au zis: „Ei bine, de ce nu răspunzi?” Nu puteam rosti nimic. Atunci au spus: „Mergi, rob al lui Dumnezeu, și gândește-te.”

    Am început să mă rog Maicii Domnului, „chezășia” mea, în inima mea: „Arată-mi și lămurește-mi calea vieții: de care parte să merg, a stilului nou sau a celui vechi? Să merg în catedrală sau în alt loc?” Și eu, păcătosul, mă rugam Maicii Domnului în timpul ascultării mele la bucătărie.

    Când mi-am încheiat ascultarea de seară, am mers în chilia mea și am gândit, cu simplitate: „De ce nu îmi răspunzi, Maica lui Dumnezeu?” Dar harul lui Dumnezeu nu m-a părăsit, pe mine, păcătosul. El voiește mântuirea tuturor.

    Deodată catedrala mi s-a arătat înainte, exact cum este: aceeași înălțime, lungime și lățime. M-am uimit de această arătare minunată — cum putea încăpea în mica mea chilie? Dar glasul lăuntric mi-a spus: „Totul este cu putință la Dumnezeu. Nimic nu este cu neputință pentru El.”

    „Ei bine,” am gândit, „trebuie mers la slujbele din catedrală, după stilul nou.” Dar în clipa în care gândeam așa, o perdea albastră a coborât de sus, în mijlocul căreia era o cruce de aur. Catedrala a rămas în spatele perdelei. Eu am rămas de această parte.

    Catedrala a devenit nevăzută pentru mine, iar glasul lăuntric mi-a spus: „Mergi la stilul vechi și ține-te de el.”

    Și am auzit un glas de femeie, venind de sus, din colț: „Dacă vrei să te mântuiești, ține cu tărie tradițiile Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți.”

    Același lucru s-a repetat a doua oară, iar a treia oară glasul a spus: „Dacă vrei să te mântuiești, ține-te de tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, iar nu de acești ‘înțelepți’.”

    După această minune, totul a dispărut și am rămas singur în chilia mea. Inima mea a început să se bucure, căci Domnul îmi arătase calea mântuirii, prin rugăciunile Maicii Domnului. Și de atunci îmi amintesc acest mare miracol, spre mântuirea omului.

    Sursa: http://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/a-miracle-which-confirms-traditional.html

  • Când învățăturile patristice sunt distorsionate…

    Ieromonah Theodoret (Mavros) Aghioritul

    Este o realitate evidentă, pe plan politic, că niciun dictator nu ar putea rămâne la putere fără colaboratori.

    Exact același lucru se aplică și pe plan bisericesc. Niciun eretic nu ar putea prospera dacă nu ar avea pe cineva care să-i aplaude erezia — sau măcar să o tolereze în tăcere —, să se împărtășească împreună cu el și să-l urmeze.

    Pentru a fi mai clari: Ecumenismul a fost caracterizat ca pan-erezie de teologi și clerici de toate orientările. Deși a început timid, sub lozinca dragostei, astăzi a ajuns să proclame „cu fruntea sus” că Ortodoxia nu este Biserica, ci că împreună cu celelalte erezii — papismul și protestantismul — alcătuiește „Biserica”! Iar patriarhii ecumeniști au reușit aceasta deoarece au avut drept ajutoare și împreună-lucrători, în lucrarea lor nelegiuită, sute de episcopi și mii de preoți și monahi[n. tr. așa cum fac astăzi monahii Theologos și Pimen de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte, care ne acuză că noi urâm atât erezia cât și ereticii, în schimb ei ăi iubesc pe eretic, dar urăsc erezia…ce dovadă de iubire au dat față de păstrătorii vechiul calendar…], care fie au aplaudat, fie au tăcut în fața trădării!

    Astfel, erezia Ecumenismului are două trăsături pe care vechile erezii nu le-au avut:
    mai întâi, un atac universal împotriva Bisericii Ortodoxe — nu doar împotriva unei singure dogme; iar apoi, aproape acceptarea generală a ereziei de către conducătorii și teologii Ortodoxiei, cu foarte puține excepții în rândul preoților și monahilor.

    Trebuie precizat că aceste excepții se referă doar la nivel teoretic — adică la cuvânt și la scris — fără nicio manifestare practică de împotrivire, precum ruperea comuniunii cu erezia.

    Partea cea mai dureroasă însă este justificarea pe care acești oameni, îmbrăcați în veșmânt clerical, o aduc ca să își sprijine poziția. Ei afirmă că procedează astfel pentru că doresc să rămână în Biserică, deoarece — susțin ei — dacă ar rupe comuniunea cu superiorii lor eretici sau cu cei care se împărtășesc cu aceia, s-ar afla imediat în afara Bisericii. Ce denaturare a învățăturii ortodoxe!

    În timp ce Sfintele Canoane și întreaga ceată a Părinților mărturisitori caracterizează ruperea comuniunii cu cei care propovăduiesc erezia drept o reacție mântuitoare și o apărare a Bisericii, acești oameni susțin exact inversul!

    Astfel, nu numai că se aliază cu erezia și o întăresc, ținându-și turma în neștiință lângă cei rătăciți, ci îi și insultă pe toți Părinții mărturisitori din trecut, numindu-i — implicit — oameni care au luptat în afara Bisericii, de vreme ce au făcut exact opusul a ceea ce fac aceștia astăzi.

    O dovadă limpede a poziției lor subiective și cu totul neortodoxe este că nu aduc nicio mărturie patristică în sprijinul afirmațiilor lor. Iar în lipsa dovezilor, născocesc mereu altele noi, spre alinarea celor care îi ascultă — deoarece, din când în când, ecumeniștii pe care îi urmează, prin cuvânt și faptă, le fac vechile argumente inutilizabile!..

    Scriem acestea deoarece, recent, în Orthodoxos Typos (nr. din 12 martie) a fost publicat un articol al starețului Sfintei Mănăstiri Grigoriu din Muntele Athos, în care — deși este condamnată „rătăcirea ecumenistă” a zilelor noastre — se accentuează în același timp că „noi rămânem în Sfânta noastră Biserică, deoarece credem că în Biserică, și nu în afara ei, putem lupta”.

    Adevărul însă este că poziția lor îi așază în afara Bisericii care luptă împotriva ereziei și, în consecință, în tabăra ereticilor cu care se împărtășesc. Iar dacă ținem seama că atoniții îl pomenesc pe Bartolomeu — conducătorul ecumeniștilor — putem înțelege gravitatea acestei afirmații, care, din păcate, exprimă gândirea comună a multora dintre atoniți (cu excepția, desigur, a părinților zeloți).

    Sunt suficiente doar cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare, care îndeamnă pe credincioși să se roage sub cerul liber pentru a nu se împărtăși cu arienii (ΒΕΠΕΣ 33, 199), sau cele ale Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, care arată că vrăjmașii lui Dumnezeu nu sunt numai ereticii, ci și cei ce se împărtășesc cu ei — chiar dacă teoretic resping erezia (P.G. 99, 1164 A) — pentru a răsturna din temelii articolul starețului.

    Tragic este faptul că starețul athonit, la finalul articolului său, invocă rugăciunile mărturisitorilor care „au luptat până la moarte” împotriva ereziei. Or istoriceste este demonstrat că această luptă „până la moarte” a fost purtată numai de cei care au rupt comuniunea cu erezia — și de aceea au fost exilați sau omorâți.

    În schimb, lucrarea celor care pretind că „luptă în Biserică” este descrisă cu exactă precizie de Sfântul Vasile cel Mare:

    „Dar împotriva noastră, pe lângă războiul deschis al ereticilor, s-a ridicat și atacul celor care par a fi ortodocși, care au adus Biserica în cea mai mare slăbiciune.” (Epistola 92)

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/when-patristic-teaching-is-distorted.html

  • De ce sunt creștin ortodox de stil vechi?

    Părintele Dimitrie Sithuraj-Ponraj

    „Cei care, cu îndrăzneală, au schimbat calendarul bisericesc în zilele noastre, în mod sigur nu au luat în considerare gravitatea (anathemelor) și, pentru dragul astronomiei, nu au dat nicio atenție venerabilei tradiții și duhului Bisericii; iar deși se ocupau de treburile bisericești, au folosit știința doar ca pretext pentru a ascunde înclinările inovatoare care îi stăpâneau.”
    — Patriarhul Hristofor al Alexandriei, 1939–1966

    Întrebarea de ce ar trebui cineva să scrie un articol în apărarea păstrării Calendarului Vechi (iulian) pare, la prima vedere, de prisos. Articole, cărți, volume întregi – dacă nu chiar tomuri – au fost scrise pentru a apăra și explica poziția vechi-calendaristă în Biserica Ortodoxă de astăzi. Totuși, întrucât este responsabilitatea fiecărui creștin să-și însușească credința, acest articol reprezintă aproprierea mea teologică personală și interiorizarea unei probleme care a sfâșiat, și continuă să sfâșie, comunitatea ortodoxă din întreaga lume.

    Pentru a înțelege mai bine problemele implicate în această dezbatere, este folositor să reconsiderăm cu atenție originile problemei vechi-calendariste, cu referire specială la motivele principalilor actori care au inițiat decizii privitoare la calendarul bisericesc. Contrar credinței populare, discuția noastră nu începe în 1924 (deși această dată are importanța ei), ci cu 1590 de ani mai devreme, în anul 325 d.Hr., când a avut loc Sinodul I Ecumenic de la Niceea, sub ocrotirea împăratului Constantin. Într-o Epistolă Sinodală trimisă tuturor Bisericilor la încheierea lucrărilor, Sinodul a fixat „pentru totdeauna” data Paștelui ca fiind „prima duminică după luna plină de după echinocțiul de primăvară.”

    Această metodă, la prima vedere ciudată, nu era o excentricitate matematică a Părinților. Ea avea serioase motivații teologice. În primul rând, Sinodul a stabilit această regulă pentru a coordona sărbătorirea Paștilor în toate Bisericile din lume (unele prăznuind atunci Paștele chiar odată cu Pesah-ul iudaic). Fixarea acestei date era menită să fie o manifestare a unității credinței în Hristos. Era un act de dragoste și unitate care trebuia să slujească drept mărturie, arătând unica credință, unicul botez și unitatea euharistică ce lega pe creștini, de la Răsărit la Apus.

    În al doilea rând, teologic vorbind, data a fost aleasă ca mărturisire a credinței că în Hristos Iisus s-au împlinit nădejdile Vechiului Israel. Hristos este adevăratul Paște, Mielul cel adevărat prin al Cărui Sânge întreaga omenire – iudei și neamuri – este izbăvită din moarte. A suprapune Paștele creștin, care exprimă împlinirea mântuirii, cu Pesah-ul iudaic, care este doar tip și preînchipuire, ar fi fost o contramărturie la Evanghelie. De aceea Sinodul a poruncit în mod absolut ca Paștele să nu fie sărbătorit niciodată odată cu sau înaintea Pesah-ului.

    Această rânduială a fost, în timp, ignorată de Bisericile Apusului (catolică, anglicană etc.). În schimb, toate Bisericile Ortodoxe – chiar și cele de stil nou (cu excepția evidentă a finlandezilor și a românilor în 1926 și 1929) – au păstrat intactă Pascalia.

    Totuși, înainte să ne mângâiem prea mult cu acest fapt, trebuie subliniat anul liturgic este așezat ca un tot unitar, bine legat în toate părțile lui. Timp de aproximativ 1600 de ani, Biserica a rânduit sărbătorile – fixe și mobile – într-o unitate care dădea sens întregului ciclu liturgic. Schimbarea sărbătorilor fixe avea, în mod inevitabil, consecințe asupra întregului an liturgic, chiar dacă Pascalia rămânea neschimbată. Uneori posturile deveneau sărbători și invers într-un mod aproape absurd (de exemplu, Postul Sfinților Apostoli, care în unele ani devine practic inexistent pentru nou-calendariști).

    Dar să vedem cum a fost introdus istoric Noul Calendar.

    Noul Calendar (gregorian) a fost introdus de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582, la sfatul „astronomilor” săi care observaseră corect că vechiul calendarul iulian se abătea de la anul natural. Papa, ca suveran absolut al Statelor Papale, pur și simplu a decretat intrarea în vigoare a unui calendar nou. Aceasta a aruncat întreg calendarul apusean în dezordine față de restul lumii creștine și a contravenit hotărârii Sinodului I Ecumenic. De aceea Paștele apusean cade adesea în sau chiar înainte de Pesah. Dar în acea vreme Roma căzuse în schismă și erezie și nu se mai socotea legată de hotărârile Părinților. Regula ei de credință era cuvântul Papei.

    De ce această grabă? Nu din știință. În Roma renascentistă, astronomul era de fapt astrolog. Cei ce au conceput calendarul gregorian erau ghicitori în stele. Calendarul lor nu a fost discutat nici de episcopi, nici de teologi.

    Papa Grigorie a încercat apoi să convingă pe Patriarhul Ieremia II al Constantinopolului să accepte calendarul. Acesta a convocat Sinodul din 1583, împreună cu patriarhii Alexandriei și Ierusalimului, care a emis celebrul Sigillion prin care erau anathematizate pretențiile papale și noul calendar și noua pascalie. Această anatemă a fost repetată la 1593, 1670, 1827, 1895, 1902, 1903, inclusiv de Sinoadele Rusiei, României și Greciei.

    Acesta este calendarul care a fost impus, cu semnătura unui singur episcop – Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos al Atenei –, la 10/23 martie 1924. De ce? Pentru ce atâta zel în a răsturna secole de anateme pentru a introduce un calendar fabricat de astrologii Papei?

    Răspunsul este simplu: un zel covârșitor pentru ecumenism.

    Enciclica Patriarhiei Constantinopolului din 1920 o arată limpede: se cerea „apropierea Bisericilor”, considerarea eterodocșilor drept „rude duhovnicești” și „părtași la aceeași făgăduință”, după Efeseni 3,6. Primul punct propus pentru realizarea acestui plan: un calendar comun.

    Până în 1924, liderii Constantinopolului merseseră și mai departe. În 1921, patriarhul Meletie Metaxakis a participat la slujbe anglicane, s-a rugat împreună cu anglicanii, a predicat și a binecuvântat acolo. În 1922, Constantinopolul a recunoscut valabilitatea „hirotoniilor” anglicane.

    Așadar, motivația reală a schimbării calendarului era ecumenismul de tip nepăsător. Calendarul a fost prima concesie pe care ortodocșii au făcut-o cu speranța unei false unități cu ereticii.

    Obiecțiile principale față de Noul Calendar sunt:

    1. Teologice. Calendarul exprima unitatea în credință și în Taine. Noul Calendar rupe această unitate. Într-o parte a Ortodoxiei se postește, în altă parte se prăznuiește.
    2. Liturgice. Noul Calendar distruge coerența anului liturgic. Exemplele sunt multe: Postul Apostolilor dispare în anumite ani, iar sărbătorile fixe sunt rupte de logica întregului ciclu liturgic.
    3. Ecleziologice. Metoda introducerii noului calendar a fost neortodoxă. S-a impus „de sus”, ca în papism, fără consultare sinodală, fără consultarea celorlalte Biserici Ortodoxe, fără consultarea clerului și a teologilor.
    4. Recepția Bisericii. Chiar dacă toți episcopii ar fi de acord, o învățătură trebuie primită de poporul dreptcredincios pentru a fi validă. Istoria arată că poporul și monahii au salvat Ortodoxia de multe ori de sinoade corupte.
    5. Motivația greșită. Calendarul a fost schimbat doar pentru compromis cu eterodocșii. Nu a adus niciun beneficiu Ortodoxiei, ci doar dezbinare internă. Nu a apropiat pe nimeni de dreapta credință.

    În plus, introducerea noului calendar a fost însoțită de persecuții brutale împotriva ortodocșilor de stil vechi. Preoți bătrâni au fost bătuți și bărbieriți cu forța, maici batjocorite, credincioși loviți, altare răsturnate. Martira Ecaterina Rusta a fost ucisă în 1927 pentru apărarea unui preot de stil vechi.

    Această prigoană a fost săvârșită de aceiași oameni care, în 1920, vorbeau despre „întărirea iubirii între Biserici.”

    De ce sunt creștin ortodox de stil vechi?
    Răspunsul este simplu: pentru că este logic. Pentru că așa rămân credincios tradiției Bisericii și hotărârilor Părinților. Calendarul Vechi a născut sfinți și martiri. Iar cei care au introdus Noul Calendar nu au dat, nici până astăzi, un singur motiv temeinic pentru a-l primi.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/why-i-am-old-calendarist.html