Rezistența Ortodoxă

Lună: ianuarie 2026

  • Despre diviziunile interne în Biserică

    de Protopresbiter Mihail Pomazanski (†1988)

    Unitatea Bisericii nu este încălcată din cauza diviziunilor temporare de natură nedogmatică. Diferențele dintre Biserici apar frecvent din informații insuficiente sau incorecte. De asemenea, uneori o ruptură temporară a comuniunii este cauzată de erorile personale ale ierarhilor individuali care stau în fruntea uneia sau altei Biserici locale; sau este cauzată de încălcarea de către ei a canoanelor Bisericii, sau de încălcarea supunerii unui grup ecleziastic teritorial către altul, în conformitate cu tradiția străvechi stabilită. Mai mult, viața ne arată posibilitatea unor tulburări în cadrul unei Biserici locale, care împiedică comuniunea normală a altor Biserici cu Biserica locală dată până la manifestarea exterioară și triumful apărătorilor adevărului ortodox autentic. În sfârșit, legătura dintre Biserici poate fi uneori încălcată pentru o lungă perioadă de timp de condițiile politice, așa cum sa întâmplat adesea în istorie.1 În astfel de cazuri, împărțirea atinge doar relațiile exterioare, dar nu atinge și nu încalcă unitatea spirituală interioară.

    1. Două exemple din istoria recentă a Bisericii pot servi pentru a ilustra caracterul acestor diviziuni temporare. La începutul secolului al XIX-lea, când Grecia și-a proclamat independența față de sultanul turc, părțile bisericii grecești din Grecia însăși și din Turcia au fost împărțite în exterior. Când Patriarhul Constantinopolului, aflat încă sub autoritatea turcă, a fost forțat de sultan să-i excomunica pe „răzvrătiții” din Grecia, ortodocșii din Grecia au refuzat să accepte acest act ca fiind săvârșit sub constrângere politică, dar nu au încetat să facă îl priveau pe Patriarh ca pe un membru al aceleiași Biserici Ortodoxe ca ei înșiși și nici nu se îndoiau că actele lui sacramentale non-politice erau dătătoare de har. Această împărțire a dus la formarea astăzi a două Biserici locale separate (în deplină comuniune una cu cealaltă): cele din Grecia și Constantinopol.
      În Biserica Ortodoxă Rusă din secolul al XX-lea, în 1927 a fost formată o administrație bisericească de către Mitropolitul Serghie (Patriarhia Moscovei) pe baza supunerii la dictarea conducătorilor atei. Părți ale Bisericii din Rusia (Catacomba sau Adevărata Biserică Ortodoxă) și din afara (Biserica Rusă din afara Rusiei), refuză până acum să aibă comuniune cu această administrație din cauza dominației sale politice de către comuniști; dar episcopii Bisericii din afara Rusiei (despre Biserica Catacombelor este mai greu de făcut o afirmație generală) nu neagă Harul Tainelor Patriarhiei Moscovei și totuși se simt una cu clerul și credincioșii ei care încearcă să nu colaboreze cu scopurile comuniste. La căderea comunismului în Rusia, aceste organisme bisericești pot fi din nou în comuniune sau chiar unite, lăsând unui viitor consiliu liber toate judecățile referitoare la perioada „serghianistă”. ↩︎

    ​— Teologie Dogmatică Ortodoxă, O expunere concisă, Protopresbiter Mihail Pomazanski, (Platina, CA: Frăția Sfântului Gherman din Alaska, 1984), p. 235. Tradus după ediția originală rusă publicată de Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, NY, în 1963, și revizuită de autor în 1973.

  • Epistola Sfântului Vasilie cel Mare către cei din Nicopole și Sinodul al VII-lea Ecumenic

    Editat de Protopresbiter Dimitrios Athanasiou | 12 ianuarie 2026

    Introducere

    Epistola Sfântului Vasile cel Mare către locuitorii din Nicopole constituie un text teologic și pastoral important al Bisericii Ortodoxe. Prin intermediul acesteia, se dezvăluie poziția Bisericii față de cei hirotoniți de eretici, făcându-se o distincție clară între conducătorii ereziilor și cei care au fost duși în rătăcire fără o responsabilitate personală directă. Scrisoarea îmbină asprimea cu dreptatea, confirmând lucrarea divină a tainei preoției, ocrotind în același timp puritatea credinței și purtarea de grijă pentru sufletele credincioșilor. Este un text care luminează înțelepciunea Bisericii în confruntarea cu ereziile, în aplicarea discernământului pastoral și în sublinierea importanței responsabilității personale în chestiuni de credință.

    Text din epistola 240 a Sfântului Vasilie1

    „Nu recunosc pe un astfel de episcop al lor şi n-aş putea număra în rândul preoţilor lui Hristos pe cel care a fost pus pe prima treaptă de nişte mâini necurate, spre surparea credinţei.

    Aşa judec eu lucrurile. Dacă aveţi vreo părtăşie cu mine, cugetaţi ca mine, dar dacă nu primiţi sfat decît de la voi înşivă, atunci fiecare e stăpîn pe propriul lui cuget, iar eu sunt străin de acest sânge.

    Dacă vă scriu aceste lucruri n-o fac pentru că nu mai cred în voi, ci făcându-vă cunoscută părerea mea vreau să spulber nehotărârea multora, ca nu cumva să fie atraşi la comuniunea cu ei, iar după ce au primit de la ei punerea mâinilor să nu ne silească — odată ce pacea va fi revenit după aceste triste evenimente — să-i mai numărăm în ceata sfinţilor slujitori.”2

    Text din Actele Sinodului al VII-lea Ecumenic

    „Nu este așa cum presupuneți. Tatăl îi primește în preoție pe cei care nu au avut un rol de conducere în erezie, ci au fost târâți și au suferit constrângere și violență; însă numai pe cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziilor nu i-a primit El în preoție — făcând această distincție în mod drept, nobil și cu dreptate.

    Și din nou, Sfântul Atanasie a știut că a fost persecutat până la Roma în diverse moduri și cu exil dezonorant de către conducătorii ereziei ariene. Dar când acei oameni au prins îndrăzneală după plecarea lui, s-au întors la erezia lor anterioară și au stârnit persecuție împotriva celor evlavioși.

    S-a demonstrat îndeajuns, preacinstiți frați, că cei care vin de la eretici trebuie primiți; dar dacă cineva merge de bunăvoie la un eretic și primește hirotonia, acela să fie lepădat.”

    Interpretare

    Sfântul Vasile cel Mare scrie credincioșilor din Nicopole următoarele:

    1. Nu pot considera ca fiind preot sau episcop valid pe cineva care a fost hirotonit de oameni necurați (adică eretici) care au răsturnat credința. Aceasta este judecata mea.
    2. Dacă unii dintre voi aveți părtășie cu noi și doriți să vă exprimați opinia, faceți-o; dar dacă decideți singuri, fiecare este responsabil pentru acțiunile sale — noi nu purtăm nicio răspundere.
    3. Nu spun că cei hirotoniți de eretici sunt cu totul lipsiți de validitate; spun că trebuie să fim atenți ca cei care stăruie în erezie să nu se amestece cu trupul Bisericii Ortodoxe, chiar dacă pacea va veni ulterior.
    4. Pe cei care nu au fost lideri ai ereziei, ci au fost forțați sau duși în rătăcire, Biserica îi primește în preoție.
    5. Numai cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziei nu sunt acceptați. Acest lucru este drept și corect.
    6. Exemplul Sfântului Atanasie arată că potrivnicii credinței au încercat să îi aducă pe credincioși înapoi la erezie, dar Biserica și-a menținut poziția corectă.
    7. În concluzie, cei hirotoniți de eretici fără voia sau cunoștința lor despre erezie sunt acceptați, în timp ce oricine alege în mod deliberat să fie hirotonit de un eretic nu este acceptat.

    COMENTARII

    Scrisoarea Sfântului Vasilie cel Mare se bazează pe credința fundamentală ortodoxă că preoția vine de la Dumnezeu, nu doar de la oameni. Când Patriarhul Tarasie spune că „hirotonia este de la Dumnezeu”, el este de acord cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care învață că, deși Dumnezeu nu îi hirotonește El Însuși pe toți, El lucrează prin toți. Aceasta înseamnă că preoția nu depinde exclusiv de cât de sfânt sau fără prihană este episcopul care hirotonește. Dumnezeu lucrează în tainele Bisericii chiar și atunci când oamenii implicați nu sunt perfecți. Astfel, hirotonia posedă o valabilitate reală și obiectivă, chiar dacă a avut loc într-un context de erezie.

    Cu toate acestea, Biserica nu îi acceptă fără discernământ pe toți cei hirotoniți de eretici. Sfântul Vasilie cel Mare distinge clar două categorii. Prima este cea a conducătorilor ereziei (ereziarhii), adică cei care au avut un rol activ în formarea și propagarea ei. Deoarece convingerile lor sunt adânc înrădăcinate și poartă o mare responsabilitate pentru înșelare, Biserica nu îi primește în preoție, pentru a proteja credința. A doua categorie constă în cei care au fost duși în rătăcire sau au fost hirotoniți împotriva voinței lor, fără a avea un rol de conducere. Aceștia pot fi acceptați, deoarece erezia nu le-a afectat profund conștiința, cu condiția să se pocăiască și să mărturisească clar credința ortodoxă.

    În acest fel, se manifestă înțelepciunea pastorală a Bisericii. Ea nu îi respinge pe nedrept pe cei rătăciți, dar în același timp protejează dogma de cei care au subminat-o conștient. Biserica examinează nu doar dacă o hirotonie a avut loc, ci și circumstanțele, motivele și starea spirituală a persoanei. Scopul său este de a păstra credința și unitatea comunității, fără a priva de mântuire pe cei care nu poartă o responsabilitate personală. Totodată, se subliniază că cel care alege conștient să fie hirotonit de un eretic își asumă responsabilitatea personală și se taie singur de la Biserică.

    Discuția corelată asupra Epistolei în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic

    Epistola Sfântului Vasile cel Mare a fost discutată și la Sinodul al VII-lea Ecumenic, convocat în primul rând pentru a condamna iconoclasmul. În acest context, monahii au prezentat scrisoarea Sfântului Vasile pentru a servi drept ghid în practica bisericească privind hirotoniile făcute de eretici.

    În timpul discuțiilor, intervenția Patriarhului Tarasie a fost decisivă. El a subliniat că Biserica nu îi poate primi în preoție pe cei care au fost hirotoniți de eretici în mod conștient și de bunăvoie, mai ales când este vorba despre liderii ereziei. În schimb, Patriarhul a clarificat că cei care au fost duși în rătăcire sau hirotoniți sub presiune, fără responsabilitate personală, pot fi primiți. Această poziție demonstrează o „iconomie” pastorală care protejează credința, îngrijindu-se totodată de persoanele care nu au greșit cu intenție.

    În cele din urmă, Sinodul al VII-lea Ecumenic a ratificat această distincție. S-a decis că liderii ereziei nu trebuie acceptați în preoție, în timp ce restul pot fi primiți cu condiția pocăinței și a mărturisirii clare a Ortodoxiei. Această decizie a devenit o regulă practică pentru viața ecleziastică viitoare.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2026/01/the-letter-of-saint-basil-great-to.html

    1. N. tr: Scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 376 d.Hr., într-o perioadă în care comunitatea creștină din Nicopole (Armenia) era tulburată de numirea unui episcop arian (eretic), pe nume Fronton, care fusese instalat prin manevre politice. ↩︎
    2. PSB 12, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri III, Editura Institului Biblic și de Misiune al BOR, 1988, p. 499. ↩︎

  • Lucrarea Bisericii – Sf. Ierarh Nectarie de Eghina

    Lucrarea Bisericii o definește Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Și El a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu”[1].

    Prin urmare, Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos a primit un organism desăvârșit și este trup organic, având cap pe Hristos și călăuză pe Preasfântul Duh, Care constituie legea Bisericii[2] și revarsă din belșug asupra ei dumnezeieștile daruri.

    Biserica, în calitate de trup organic, este Biserică văzută și unește cu întregul toate mădularele ei, atât pe cele sfinte, cât și pe cele neputincioase.

    Mădularele cele bolnave ale Bisericii nu încetează nicidecum să fie mădulare ale trupului ei, fiindcă fiind renăscute prin Sfintele Taine și devenite fii ai harului, este cu neputință să fie despărțite de restul trupului, chiar dacă sunt sub o pedeapsă bisericească disciplinară și sub excludere, căci după slobozirea din păcatul strămoșesc nu mai există nici un alt loc în afară de Biserică.

    În lume exista numai un singur sălaș pentru om, Raiul, acolo unde era Biserica lui Dumnezeu, în care era mântuirea omului.

    După căderea celor întâi zidiți și nașterea păcatului, a fost un alt loc pentru cei despărțiți de Dumnezeu, locul păcatului. Biserica lui Dumnezeu ca instituție veșnică a rămas și a cuprins numai pe cei atașați de Dumnezeu și care au primit venirea Mântuitorului, fiindcă Biserica implica atât credința, cât și nădejdea mântuirii în Mântuitorul făgăduit al omenirii. Cei ce aveau credința și nădejdea aceasta erau în Biserica lui Dumnezeu, așteptând mântuirea prin Mântuitorul omenirii, pe care o și primeau. Iar cei lipsiți de această credință și nădejde erau în afara Bisericii. Păcatul lui Adam a devenit dătător al existenței în afara spațiului Bisericii.

    Prin urmare, în lume, de la căderea lui Adam, sunt două spații, unul, al Bisericii și, celălalt, în afara Bisericii. Cei din spațiul păcatului, intrând în spațiul Bisericii lui Hristos prin credință și prin Taine, devin mădulare ale ei veșnic, fiindcă este cu neputință să se întoarcă la primul spațiu, al păcatului, renăscuți fiind prin Botez și spălați fiind de păcatul strămoșesc. Dar fiindcă nu mai există nici un alt loc, cei ce intră în Biserică rămân în ea, deși sunt păcătoși. Pe aceștia, Biserica îi separă așa cum separă păstorul oile bolnave de cele sănătoase, dar cele bolnave nu sunt prin aceasta mai puțin oi ale turmei și, dacă se însănătoșesc, se unesc cu cele sănătoase, iar dacă rămân nevindecate, atunci mor în păcatul lor ca oi ale turmei bolnave incurabil, care mor în propriile păcate. Aceștia vor fi condamnați pentru păcatele lor, totuși cât timp trăiesc sunt oi ale turmei, adică fii ai Bisericii lui Hristos.

    Potrivit duhului ortodox, există o singură Biserică, Biserică văzută a lui Hristos, întru care renaște omul care vine din spațiul păcatului, și întru ea rămâne atât sfântul, cât și păcătosul. Păcătosul ca mădular al Bisericii nu aduce vătămare restului trupului Bisericii, fiindcă mădularele Bisericii sunt mădulare ale trupului ei, dar în același timp sunt ființe libere moral și nu nelibere, așa cum un mădular vital al trupului afectat de boală rămâne unul dintre mădularele lui.

    Protestanții, cei ce admit Biserica nevăzută, constituită din cei aleși, pe care numai Dumnezeu îi știe, se înșală. Biserica nevăzută nu poate să existe, fiindcă nici oameni nepăcătoși nu există și, de vreme ce nimeni nu este fără de păcat, unde sunt aleșii? Dacă ar exista Biserica nevăzută a celor aleși, aceasta, din pricina ușurinței de a aluneca și de a cădea a omului, și din pricina compătimirii și iubirii de oameni a lui Dumnezeu, Care primește pe cei ce se întorc la El, ar pătimi o veșnică schimbare și o continuă substituire a membrilor ei.

    Dreapta credință a Bisericii este aceea că Biserica se deosebește în luptătoare și triumfătoare[3]. Luptătoare este în măsura în care luptă împotriva răutății pentru înstăpânirea binelui, iar triumfătoare este în cer, acolo unde stă corul drepților care au luptat și au fost desăvârșiți în credința lui Dumnezeu și în virtute.

    Cei ce admit Biserica nevăzută a celor aleși vorbesc împotriva Duhului drept al Bisericii – potrivit Căruia Biserica este nedespărțită – care nu desparte, mai înainte de sfârșit, pe cei nedesăvârșiți de cei desăvârșiți, nici nu deosebește între aleși și nealeși. Discernerea aceasta este lucrare dumnezeiască. Dumnezeu vrea să-i deosebească numai după moarte pe drepți de păcătoși[4]. Așa cum Hristos în iconomia cea după trup nu S-a întors de la păcătoși, nici acum nu Se întoarce de la ei, izbăvindu-i și acum prin propriul sânge[5]. Iisus îi primește pe ei mădulare ale Bisericii Lui și așteaptă până în ultima clipă întoarcerea lor.

    Cei ce deosebesc Biserica luptătoare în văzută și nevăzută:

    1. despart ceea ce este nedespărțit și
    2. greșesc în ceea ce privește sensul numelui de Biserică.

    Și în primul rând despart ceea ce este nedespărțit, fiindcă Biserica lui Hristos ori este Biserica sfinților, ori nu este Biserica lui Hristos. Fiindcă Biserica păcătoșilor nu poate fi Biserica lui Hristos, întrucât Biserica lui Hristos este Biserica sfinților.

    Așadar, când una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică este Biserica sfinților, la ce mai folosește Biserica nevăzută a celor aleși? Cine sunt aleșii aceștia? Cine poate să-i numească aleși pe cei care încă nu au ieșit în stadionul luptei și nu au fost încununați? Cine poate mai înainte de sfârșit să fericească pe cineva?

    În al doilea rând, greșesc cu privire la numele Bisericii, fiindcă despart Biserica în două, într-una văzută și alta nevăzută, în timp ce noțiunea de Biserică arată numai pe cea văzută. Dar dacă socotesc că Biserica totuși rămâne nedespărțită, fiindcă mădularele Bisericii nevăzute sunt mădulare și ale Bisericii văzute și fiindcă cea nevăzută este în cea văzută, atunci cum Biserica celor nedesăvârșiți, adică a păcătoșilor, cuprinde în sânurile ei Biserica desăvârșiților? Dacă Biserica văzută a nedesăvârșiților, a celor ce nu sunt sfinți, naște fii sfinți, cum rămâne ea lipsită de sfințenie? Iar dacă mădularele acelei congregatio sanctorum (adunări a sfinților) (a Bisericii celor aleși) nu provin dintre fiii Bisericii văzute, atunci la ce bun Biserica văzută? Cei ce acceptă ideea de congregatio sanctorum, ca să nu se contrazică pe ei înșiși și ca să fie consecvenți cu ei înșiși, trebuie să înceteze să accepte ideea unei Biserici văzute și să se folosească simplu de cuvântul Biserică, fiindcă în acest fel nu vor greși nici împotriva cugetului Bisericii, nici nu vor spune lucruri contradictorii, aci acceptând Biserica, aci neacceptând-o. Fiindcă, dacă mădularele Bisericii nevăzute nu provin din Biserica nevăzută, ci prin credința în Hristos se unesc tainic cu Dumnezeu și lucrează în ei Mântuitorul, vine la ei Preasfântul Duh și îi desăvârșește și îi sfințește, atunci la ce bun Biserica văzută, care nu contribuie cu nimic la unirea cu Mântuitorul Hristos și la desăvârșire? La ce bun însuși numele de Biserică, de vreme ce mădularele ei sunt separate și necunoscute unele altora și nu constituie un sistem organic, nici o unitate nedespărțită, potrivit cu adevăratul înțeles al numelui ei?

    Adevărul e că cei ce acceptă Biserica nevăzută leapădă Biserica văzută, dar ca să nu se dezorganizeze complet, acceptă ideea modelului Bisericii, pentru ca adepții sistemului să se adune laolaltă spre slava lui Dumnezeu și învățătura celor ce au nevoie de ea. Dar aceasta nu este una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică întru care ne mărturisim credința prin sfântul Simbol al credinței. Aceștia sunt o adunare a adepților Domnului care cred în Domnul, dar care încă nu sunt renăscuți prin baia nașterii din nou[6], și încă nu sunt sfinți cu adevărat și desăvârșiți. Poate, în această accepțiune, Biserica lor văzută este a celor nedesăvârșiți, iar cea nevăzută este a celor desăvârșiți numai în închipuire.

    Dar, în afară de acestea, caracteristica totalității aleșilor care nu se cunosc unii cu alții și care nu sunt uniți organic cu un întreg, ca adunare a sfinților și ca Biserică nevăzută, conține în sine o contradicție:

    1. Cum este cu putință ca cele niciodată adunate împreună într-una să fie o adunare?
    2. Cum poate o Biserică constituită din persoane să fie nevăzută?

    Noțiunile „Biserică” și „nevăzută” sunt contradictorii sau, mai degrabă, antitetice, fiindcă, pe de o parte, consideră ceea ce încă nu este adunat împreună ca Biserică, prin urmare, ca ceva văzut, iar pe de altă parte, se contrazic numind-o pe ea nevăzută.

    Congregatio sanctorum nu există și nu poate exista. Nu există, fiindcă una este sfânta, soborniceasca și apostoleasca Biserică, adică este nedespărțită și văzută și constituită din persoane renăscute în ea, și nu poate să existe, fiindcă văzut și nevăzut în același timp nu poate să existe.

    Cei care nu sunt renăscuți prin dumnezeiescul har care lucrează în una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică nu constituie nici o Biserică, nici văzută, nici nevăzută. Așa-numita Biserică a protestanților este o noțiune abstractă și lipsită de temei dumnezeiesc și de autoritate dumnezeiască istorică, și există numai cu o anumită condiție, care depinde în întregime de intențiile și hotărârile omenești, fără un caracter ferm și neschimbător. Dacă protestanții consideră drept congregatio sanctorum Biserica văzută, cea constituită de ei, atunci la ce bun Biserica nevăzută? Și iarăși, cum sunt sfinți cei ce au constituit-o, când păcatul? Cine le-a dar lor certitudine cu privire la renașterea lor, cu privire la sfințenia lor, la împăcarea și comuniunea cu Dumnezeu, cu privire la harul lui Hristos care ar lucra în ei? Cine mărturisește venirea Preasfântului Duh întru ei și bogăția dumnezeieștilor daruri și a dumnezeieștilor harisme? Ceea ce socotesc eu că este ceva nu este egal și cu a fi astfel într-adevăr. Numai în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică se oferă toate acestea cu autoritate și certitudine și încredințare, iar cel născut din nou primește certitudine absolută cu privire la comuniunea cu Dumnezeu.

    Text extras din Sf. Nectarie de Eghina – “Studii despre Biserică, despre Tradiţie, despre Dumnezeieştile Taine şi despre slujirea în Duh şi Adevăr”, Ed. Doxologia, 2016, pp.70-27

    [1] Efes. 4, 11-13.

    [2] Vezi Stihira a 3-a idiomelă la Doamne, strigat-am… a Vecerniei Mari din Duminica Cincizecimii, în Penticostar.

    [3] Nu este vorba de două Biserici, ci de una și aceeași Biserică în două aspecte ale ei: în viața pământească – luptătoare, în viața cerească – triumfătoare și neschimbătoare.

    [4] Vezi Mt. 25, 31-46.

    [5] I Pt. 1, 19.

    [6] Tit. 3, 5.

  • Despre părțile bolnave și cele sănătoase ale Bisericii – Arhiepiscop Averchie Taushev

    Extras din Семь Вселенских Соборов [Cele 7 Sinoade Ecumenice], de Arhiepiscop Averchie (Taushev) de Syracusa, Editura “Axion Estin”, Moscova-Saint Petersburg, 1996, pp. 70-71.

    „Referitor la stabilirea definiției dogmatice, Părinții Celui de-al [Patrulea] Sinod Ecumenic l-au informat pe împărat printr-un raport special, care a avut următoarea formă: „Scrisoarea Sinodului de la Calcedon către Împărații Valentinian și Marcian”:

    „Preaevlavioșilor, preacredincioșilor și preacreștinilor împărați, biruitori și triumfători, Valentinian și Marcian, sfântul și marele Sinod, adunat prin harul lui Dumnezeu și prin porunca evlaviei voastre în cetatea Calcedon (căci bolile cumplite au nevoie atât de un medicament puternic, cât și de un medic înțelept). De aceea, Stăpânul tuturor a rânduit evlavia voastră peste suferințele lumii ca pe cel mai bun medic, pentru ca să le vindecați cu remediile cuvenite.

    Iar voi, preacreștinilor, primind hotărârea divină, ați aplicat înainte de toți ceilalți grija cuvenită Bisericii, prescriind episcopilor leacul bunei înțelegeri. Căci, adunându-ne de pretutindeni, ați folosit orice mijloc pentru a desființa discordia care apăruse și pentru a întări învățătura credinței părintești. Iar noi, reflectând și căutând cauza furtunii care s-a ridicat în lume, am aflat că vinovatul acestei chestiuni este Dioscor, fostul episcop al Alexandriei.

    • Mai întâi, pentru că a interzis preacinstiților episcopi adunați la Efes să citească scrisoarea preasfântului arhiepiscop al vechii Rome, Leon, trimisă sfintei pomeniri a lui Flavian, fostul episcop al cetății Constantinopolului, și aceasta după promisiunile și multele sale jurăminte, așa cum am aflat fiind de față acolo.
    • În al doilea rând, pentru că l-a restabilit în mod nelegiuit pe Eutihie — care suferea de impietatea lui Mani și fusese depus în mod legal — atât în preoție, cât și la conducerea monahilor, înainte de o decizie sinodală; și aceasta într-un moment în care preasfântul și preabunul arhiepiscop al marii Rome, Leon, definea în aceeași scrisoare ceea ce era cuvenit și condamna nelegiuirea criminală a lui Eutihie, care spunea: «Mărturisesc pe Domnul nostru Iisus Hristos înainte de unirea celor două firi, iar după unire o singură fire».
    • Mai departe, pentru că a adus insulte preaiubitorului de Dumnezeu episcop Eusebiu. Și, de asemenea, pentru că prin propria sa autoritate a primit în comuniune anumite persoane condamnate de diverse sinoade, deși sfintele canoane prevăd ca cei privați de comuniune de către unii să nu fie primiți în comuniune de către alții.

    Și, între timp, acesta ar fi putut obține iertarea pentru astfel de abateri, dacă prin pocăință corespunzătoare ar fi căutat vindecarea de la acest Sinod Ecumenic. Dar deoarece, pe lângă celelalte fapte ale sale necuviincioase, s-a ridicat chiar și împotriva Scaunului Apostolic însuși și a încercat să întocmească un document de excomunicare împotriva preasfântului și preabunului Papă Leon, a stăruit cu aroganță în abaterile sale anterioare și s-a dovedit îndrăzneț față de prezentul sfânt Sinod Ecumenic — deoarece nu a voit să răspundă acuzațiilor aduse împotriva sa, disprețuindu-le complet, și de asemenea, fiind chemat prima, a doua și a treia oară, conform sfintelor canoane, a nesocotit aceasta și nu s-a înfățișat — prin urmare, a fost lipsit pe drept de preoție de către Sinodul Ecumenic și condamnat la îndepărtarea din demnitatea episcopală, pentru a oferi un exemplu de rânduială și asprime altora care ar putea îndrăzni să facă la fel.

    Căci și legile dumnezeiești poruncesc, spunând: „Scoateți pe cel rău din mijlocul vostru” (I Cor. 5, 13). Ce ar putea fi mai rău decât cel care greșește în astfel de chestiuni, călcând astfel în picioare dumnezeieștile canoane, umplând întreaga lume de tulburare și furtună, împrăștiind mădularele Bisericii și înarmându-le unele împotriva celorlalte?

    Cu adevărat, oricine vede că un mădular al trupului a fost afectat de o boală incurabilă și poate infecta întregul trup, va căuta un medic care să aplice fierul și să taie partea bolnavă, pentru a păstra sănătoase celelalte părți ale trupului. Despre aceasta informăm cu adevărat evlavioasa voastră autoritate, astfel încât să puteți lua în considerare atât vinovăția lui, cât și puritatea sentinței drepte pronunțate împotriva lui, ca în fața lui Dumnezeu.

    Suntem încrezători că și voi, cei mai evlavioși și mai creștini împărați, veți fi de acord cu noi; știm ce teamă insuflă venerabila voastră autoritate celor răi și ce grijă arătați pentru pacea ecleziastică, fiind învățați de experiență. Și pentru ca autoritatea voastră preacreștină să știe mai clar că ceea ce s-a hotărât este corect și în conformitate cu sfintele canoane și cu voia lui Dumnezeu, am atașat la acest raport înseși documentele actelor care au avut loc, cu semnăturile noastre, ale tuturor.”

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/12/on-diseased-and-healthy-portions-of.html