Ieromonah Serafim Rose
Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi: abaterile de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… Cu trebuinţă este a umbla pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme.(Sfântul Cuvios Ioan Cassian, Cuvântarea a II-a.)
Pravoslavnicii creştini vieţuiesc astăzi într-una din cele mai silnice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Diavolul, care este vrăjmaşul mântuirii omului, atacă pe toate părţile şi se luptă prin toate mijloacele: nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la cărarea cea mântuitoare, arătată de către Biserică, ci să biruiască chiar Biserica lui Hristos, în ciuda făgăduinţei Mântuitorului (Mt. XVI, 18), şi să schimbe Însuşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie ecumenistă, pregătind venirea alesului său, antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.
Ştim, cu siguranţă, că această încercare a lui satan nu va izbândi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos până la sfârşitul lumii şi Îl va întâmpina pe Hristos-Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită şi nestricată de unirea nelegiuită cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre, care frământă pe toţi creştinii ortodocşi, este una foarte importantă: Biserica va dăinui, dar câţi dintre noi ne vom mai găsi în dânsa, ţinând piept puternicelor încercări ale diavolului de a trage din sânul ei?
Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sfântului Ierarh Marcu al Efesului, din secolul al XV-lea, când părut era că Biserica este aproape gata de a fi dizolvată în nelegiuita unire cu papistaşii.
Cu mult mai rele şi primejdioase sunt vremurile noastre, decât acelea. Atunci, unirea a fost un act impus cu forţa, din exterior; pe când acum, ortodocşii au fost pregătiţi vreme îndelungată pentru apropiata contopire ecumenistă a tuturor bisericilor şi religiilor, după decenii de relaxare, indiferenţă, duh lumesc şi îngăduinţă în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toţi ceilalţi care îşi spun creştini. Biserica Ortodoxă a supravieţuit falsei uniri de la Florenţa, şi chiar a cunoscut, după aceasta, o perioada de înflorire în exterior şi de sporire duhovnicească înlăuntrul ei. Dar oare, după noua falsă unire – ce se urmăreşte acum, cu un elan sporit -, va mai dăinui Ortodoxia în afara catacombelor şi a pustiei?
În timpul ultimilor zece ani şi mai apoi, sub catastrofalul curs ecumenist, urmat de patriarhul Atenagoras şi urmaşii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja îngrijorător de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declaraţie „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Thyateira” (a se vedea The Orthodox Word, nr. din ian.-feb. 1976), este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conştiinţa ortodoxă, de către Biserica Locală, cea care, odinioară era cea dintâi între Bisericile Ortodoxe, la mărturisirea Adevărului lui Hristos; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiţi în „creştinătatea” necreştină – lumea heterodoxă a Apusului, înainte chiar de unirea formală ce încă se pregăteşte.
Rădăcinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe ne conduc, mergând înapoi în timp, până la inovaţiile şi modernismul unor ierarhi ai anilor 1920. În Biserica Rusă oficială [Patriarhia Moscovei], aceste tendinţe au zămislit, pentru început, mişcarea numită „Biserica Vie”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să îl înlăture pe Patriarhul Tihon şi să „reformeze” Biserica într-o manieră protestantă radicală, iar apoi – ca un urmaş mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituţia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi, asupra aspectului politic a reconcilierii cu ideologia şi ţelurile comuniste (conform scandaloasei „Declaraţii” a Mitropolitului Serghie din 1927), şi doar în ultimele decenii s-a aventurat, iarăşi, pe tărâmul inovaţiilor bisericeşti, prin participarea sa activă în mişcarea ecumenistă. În Biserica Greacă, situaţia a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaţionist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de către patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea ortodoxă, şi renovaţioniştii au trebuit să se mulţumească doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.
Mari mişcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor; atât în Biserica Rusă, cât şi în cea Greacă, ducând la naşterea unor diviziuni profunde, ce s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins cu hotărâre de către marea majoritate a episcopilor şi credincioşilor, în frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mişcare „iosifită” s-a organizat, mai apoi, într-o oarecare măsură, şi a devenit cunoscută drept „Adevărata Biserică Ortodoxă”. Istoria acestei biserici ruse „ilegale” [declarată aşa de către Patriarhia Moscovei –n. red.], a „catacombelor”, este, până în ziua de astăzi, învăluită de taină. În ultimii ani, însă, o serie de mărturii surprinzătoare ale activităţilor ei actuale au ajuns la lumină, ducând la măsuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei întâistătător (mitropolitul Teodosie), ca şi cel al unuia dintre cei zece sau mai mulţi episcopi ai ei (episcopul Serafim). În America, Biserica Rusă din Afara Graniţelor s-a angajat chiar de la începuturile serghianismului, în 1927, într-o poziţie anti-serghianistă fermă.
În numeroase împrejurări, Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi-a exprimat solidaritatea faţă de Adevărata Biserică Ortodoxă din Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei. Tradiţionalismul ei intransigent şi de neclintit în această problemă, precum şi în altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruşi ai Europei Apusene şi ai Americii, care erau mai receptivi la curentele inovatoare şi reformiste ale Ortodoxiei secolului al XX-lea, ei despărţindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă din Afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicţie” din diaspora Rusă.
În Grecia, mişcarea de protest, printr-o reacţie ortodoxă asemănătoare, a dat naştere mişcării de rezistenţă a Adevăraţilor Creştini Ortodocşi. De la începuturile ei, în anul 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mişcarea a fost puternică, mai ales printre călugării, preoţii şi mirenii cei simpli ai Greciei. Primul episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei [nou calendaristă –n. red.] şi s-a alăturat mişcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina1. Aceasta îşi urmează până astăzi viata şi organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa un sfert din numărul creştinilor ortodocşi din Grecia, şi poate peste jumătate din numărul de monahi ai Greciei. Deşi sunt cunoscuţi popular ca „vechi calendarişti” [în România denumiţi peiorativ „stilişti” –n. red.], Adevăraţii Creştini Ortodocşi ai Greciei susţin un tradiţionalism ferm în viaţă, şi, în general, în gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar ca pe o primă etapă sau ca pe o piatră de temelie a modernismului şi inovaţiilor în Biserică.
În timp ce cancerul ecumenist roade astăzi tot mai mult din rămăşiţele mădularelor celor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este arătată, de către cei mai simţitori membri ai jurisdicţiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei şi reprezentanţilor Bisericilor anti-ecumeniste şi anti-reformiste ale Rusiei, Greciei şi Diasporei Ruse. Unii, văzând că jurisdicţiile „oficiale” urmează în mod irevocabil o direcţie anti-ortodoxă, le abandonează ca pe nişte nave ce se scufundă şi vin în rândul adevăraţilor creştini ortodocşi; alţii, nădăjduind încă la o revenire către orientarea ortodoxă în „ortodoxia mondială” [adică în Bisericile oficiale, aflate în comuniune cu patriarhia de Constantinopol –n. red.], consideră pentru moment a fi de ajuns să îşi exprime simpatiile pentru adevăraţii creştini ortodocşi şi să protesteze cu cutezanţă împotriva mentalităţii reformiste din jurisdicţiile oficiale.
Cei zece ani de epistole antiecumeniste ale Mitropolitului Filaret2, Întâistătătorul Bisericii Ruse din Afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul „oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea.
Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de ani pentru păstrarea Tradiţiei Ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei Adevărate şi intransigente ar putea fi auzită în întreaga lume şi ar putea avea un efect profund asupra direcţiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu pentru a împiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovaţionist şi unirea ecumenistă deplină care se ascunde în spatele lui3; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse să păşească înapoi de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la lichidarea totală (ca ortodoxe) a acelor jurisdicţii ce o vor urma până la capăt; şi în orice caz, persoane sau chiar comunităţi întregi pot fi salvate, cu siguranţă, de la această cale, fără a-i mai menţiona pe acei heterodocşi ce şi-ar mai putea afla calea către sânul mântuitor al Adevăratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanţă capitală, deci, ca acest glas să fie unul al Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în focul unei dispute, ca poziţii fundamental ortodoxe să fie exagerate de către una din părţi, şi înţelese greşit de către cealaltă, şi astfel o impresie pe de-a-ntregul înşelătoare se zămisleşte în unele minţi, cum că cauza actuală a Adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică de dreapta” la direcţia predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru adevărata Ortodoxie este cu desăvârşire falsă. Această luptă – dimpotrivă -, a luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanţi ai ei de astăzi – fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderaţiei, a unei înţelegeri între extreme; este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc Calea Împărătească.
Învăţătura acestei „căi împărăteşti” este arătată, de pildă, în Sfaturile duhovniceşti ale Avvei Dorothei, care citează îndeosebi din Cartea Deuteronomului: „Să nu vă abateţi la dreapta sau la stânga, ci să umbli pe calea împărătească ”(Deuteronom V, 32; XVII, 11), şi de către Sfântul Vasilie cel Mare: „Drept cu inima este cel al cărui cuget nu se întoarce nici către prisos, nici către lipsă, ci se îndreaptă doar către calea virtuţii.”
Dar poate că cel mai clar este exprimată această învăţătură de către marele Părinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sfântul Cuvios Ioan Cassian, ce s-a confruntat cu o îndatorire foarte asemănătoare îndatoririi noastre ortodoxe de astăzi: să înfăţişeze învăţătura curată a Părinţilor Răsăriteni oamenilor din Apus, ce erau necopţi duhovniceşte şi nu puteau încă să înţeleagă profunzimea şi subtilitatea învăţăturii spirituale răsăritene, tinzând astfel către extrema laxităţii ori către cea a hiper-stricteţei, la aplicarea acesteia în viaţă. Sfântul Cassian expune învăţătura ortodoxă a căii împărăteşti în Conversaţia sa asupra trezviei (sau a înţelepciunii) – Conversaţie lăudată de Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (Treapta 4, 105) pentru „filosofia ei preafrumoasă şi măreaţă”: „Cu întreaga noastră tărie şi cu întreaga noastră străduinţă, să ne silim a dobândi darul cel bun al trezviei, care ne poate ţine nevătămaţi de excesele ambelor părţi. Căci, precum grăiesc Părinţii, ambele extreme sunt la fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât şi umplerea pântecelui, prea-multa priveghere, cât şi somnul peste măsură, şi celelalte exagerări.” Trezvia „îl învaţă pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele extreme: de-a dreapta nu îi îngăduie să cadă în înşelare din pricina abstinenţei excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare şi destindere”. Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”: „Înfrânarea peste măsură este mai dăunătoare decât îmbuibarea sinelui; căci, împreună cu pocăinţa, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înţelegere, însă de la cea dinainte, nu este cu putinţă” (de ex., din pricină că mândria cuiva asupra „virtuţii” proprii îi stă în calea smereniei pline de pocăinţă care l-ar putea izbăvi). (Conversaţii, II, capitolele 16, 2, 17)
Aplicând această învăţătură situaţiei noastre, putem spune că această „cale împărătească” de astăzi a Adevăratei Ortodoxii este o înţelegere între extremele ecumenismului şi reformismului -pe de o parte -, şi a „râvnei fără cunoştinţă” (Romani 10, 2) – pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” – pe de o parte; nici nu face din „stricteţe”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacţie fariseică, exclusivism şi neîncredere, pe de alta. Această moderaţie a adevăratei Ortodoxii nu trebuie confundată cu indiferenţa sau o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele politice. Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine ale cărui vederi sunt hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderaţia cea cu adevărat Ortodoxă ca apropiată „fanatismului”, dar cine caută către problemă cu mai multă profunzime şi foloseşte hotarul patristic, va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un învăţător ortodox al zilelor noastre nu oferă un asemenea model de moderaţie grăitoare şi înflăcărată, precum pururea-pomenitul arhiepiscop Averchie de Jordanville; numeroasele sale scrieri şi omilii respiră duhul înviorător al adevăratei râvne ortodoxe, fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”, accentuând în mod constant asupra laturii duhovniceşti a Ortodoxiei celei Adevărate. (Vezi mai ales articolul său Râvna cea sfântă, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).
Biserica Rusă din Afara Graniţelor a fost aşezată, din Pronia Dumnezeiască, într-o poziţie foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească”, în mijlocul confuziei Ortodoxiei de veac XX. Vieţuind în exil şi sărăcie, într-o lume ce nu a priceput suferinţa oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra păstrării neschimbate a credinţei ce îi uneşte norodul, aflându-se, în chip firesc, străină întregii mentalităţi ecumeniste, care este întemeiată pe indiferenţa religioasă şi auto-satisfacţie, pe bogăţie materială şi internaţionalism lipsit de suflet. Pe de altă parte, a fost ţinută de la a cădea în extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaraţia că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără de har) de către conştientizarea profundă a faptului că biserica serghianistă din Rusia nu este liberă; cineva, desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situaţiei ei este cel mai bine să fie lăsată unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Dacă pare a exista aici o „contradicţie logică” („dacă nu îi tăgăduiţi Tainele, atunci de ce nu sunteţi în comuniune cu ea?”)… aceasta e o problemă doar pentru cei raţionalişti; cei ce se apropie de problemele bisericii atât cu inima, cât şi cu cugetul, nu au nici o dificultate în a accepta poziţia aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse a Diasporei de către înţeleptul ei Întâistătător, mitropolitul Anastasie (†1965).
Trăind în libertate, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarităţii şi a comuniunii depline cu catacombnica Adevărata Biserica Ortodoxă a Rusiei, a cărei existenţă este ignorată cu desăvârşire şi chiar negată de către ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările groaznice asupra bisericii şi poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înţelege mai bine situaţia Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este, ca şi pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, ori să nege Harul Tainelor ei. Aproape toate dintre ele au rămas, vreme îndelungă în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la mişcarea ecumenistă a izolat-o şi a făcut să devina un reproş la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu), şi, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puţin pasiv) la încercările de provenienţă politică, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatică” şi „necanonică”.
În ultimii ani, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a mai acordat sprijin şi recunoaştere şi Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, a căror situaţie, de asemenea, a fost extrem de dificilă şi neînţeleasă. În Grecia, întâia lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală precum „Declaraţia” mitropolitului Serghie în Rusia. Din această pricină, a durat mai multă vreme până ce conştiinţa teologică a grecilor ortodocşi să zărească întreaga ei semnificaţie anti-ortodoxă. Mai mult, puţini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoşi spre a se alătura mişcării (în vreme ce, în comparaţie, numărul episcopilor ne-serghianişti de la începuturi era mai mare decât al întregului episcopat al Bisericii Greciei). Şi doar în ultimii ani, cauza vechi calendariştilor a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulţi absolvenţi de facultate i se alătură. De-a lungul anilor, a suferit persecuţii, uneori destul de puternice, din partea Statului şi a Bisericii oficiale, şi până în ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticaţi” şi fără nici o recunoaştere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînţelegerile şi dezbinările interne au continuat să slăbească cauza vechilor calendarişti, precum şi lipsa unui glas unic şi unanim, care să exprime susţinerea lor pentru Ortodoxia patristică. Totuşi, poziţia lor fundamental ortodoxă nu poate fi tăgăduită, şi nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări glăsuitoare ale ei, precum se pot vedea în articolul ce urmează.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unităţi fundamentale a cauzei Adevăratei Ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din Catacombe a Rusiei, la vechii calendarişti ai Greciei sau în Biserica Rusă din Afara Graniţelor, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al Bisericilor mărturisitoare, spre a se opune mişcării ecumeniste care a luat în posesie ortodoxia „oficială”.
Totuşi, în condiţiile actuale, acesta se va materializa cu greu; şi, în orice caz, este o viziune politică asupra situaţiei, ce priveşte într-o manieră prea exterioară semnificaţia misiunii Adevăratei Ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „ortodoxiei ecumeniste”, împotriva ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite, înainte de toate în Rusia. Dar este cu neputinţă ca mărturia atâtor mucenici, mărturisitori şi triumfători ai Ortodoxiei celei Adevărate din veacul al XX-lea, să fie zadarnică.
Fie ca Dumnezeu să îşi tină zeloţii pe cărarea împărătească a Adevăratei Ortodoxii, credincioşi Lui fiind şi Sfintei Lui Biserici, până la sfârşitul veacului!
Ieromonah Serafim Rose
The Orthodox Word, № 5 (70), Sept.-Oct. 1976, pag. 143-149.
(titlul engl. The Royal Path: True Orthodoxy in an Age of Apostasy)
Rezistența Ortodoxă 