Combaterea amăgirilor mateite (1)

Caracterul imperativ al canoanelor și condițiile aplicării lor

Monah Damian Agiovasiliatis

Din cele optzeci și cinci de canoane ale Sfinților Apostoli, aproximativ șaptezeci au caracter imperativ. Pedepselor pe care le prescriu pentru toate încălcările canonice prevăzute le este atribuit verbul la viitor. Adică Apostolii înșiși, prin canoane, poruncesc ca aceste pedepse să fie aplicate de episcopii aflați în viață atunci, cei care trăiesc la momentul în care aceste încălcări canonice sunt comise de către făptuitorii responsabili. Sau, în situația în care sinodul episcopilor în viață nu poate fi convocat în perioada în care canoanele sunt încălcate, din diverse motive, atunci pedepsele trebuie aplicate de un sinod viitor, oricând ar fi acesta convocat.

Sfântul Nicodim, referindu-se în general la toate canoanele ale căror pedepse au caracter imperativ – mai exact expresiile „să se caterisească”, „să fie anatema”, „să se afurisească”, „poruncim să fie caterisit” etc. – le interpretează cu mare simplitate și claritate. El nu lasă loc ideii că aceste canoane, prin propria lor putere și autoritate, îi judecă pe încălcători și mai ales într-un mod final și definitiv. Este, de altfel, absurd să se gândească cineva la așa ceva. În ceea ce privește modul în care pedepsele imperative trebuie aplicate, el însuși îi interpretează pe Sfinții Apostoli astfel:
„Fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot[…], ci a se caterisi poruncind, adică a sta de față la judecată, și de se va dovedi că a făcut aceasta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoție, aceasta poruncim. ”¹

Unii disting între încălcările care constituie greșeli personale de conduită și cele care constituie greșeli grave împotriva întregii comunități creștine, care scandalizează conștiința credincioșilor. În acest caz, cei numiți „pricinuitori de scandal” sunt ierarhii ecumeniști ai Bisericii nou-calendariste. Ei spun că aceste pedepse imperative se referă doar la greșeli personale și atrag atenția la afirmația că „aici sfântul (Nicodim) vorbește doar despre canoane și încălcări canonice, nu despre eretici și încălcări ale credinței.” (sic)² Totuși, peste zece canoane apostolice care conțin imperative („să se caterisească” etc.) se referă la acțiuni ale clericilor care scandalizează conștiințele credincioșilor – cum ar fi rugăciunea în comun cu ereticii, acceptarea fără discernământ a botezului făcut de eretici, intrarea unui cleric sau mirean „în sinagoga iudeilor sau a ereticilor”. Când Canonul 45 spune: „Episcopul, presbiterul sau diaconul, îmoreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”, vorbește oare doar de o greșeală personală, sau este vorba și de o chestiune de credință? Atunci de ce sunt ecumeniștii criticați pentru rugăciunea împreună cu ereticii? La fel, Canonul 46 spune: „Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?” – la ce se referă aceasta, dacă nu la chestiuni de credință?

Dacă Sfântul Nicodim, „cel mai exact și atent”, ar fi considerat că în general, chestiunile privind canoanele și încălcările canonice privesc doar greșeli personale de conduită și „nu pe eretici și trădarea credinței”, nu ar fi diferențiat acele zece canoane „contradictorii” de celelalte, interpretându-le corespunzător pentru a le armoniza – după cum obișnuia – cu cele menționate în nota de subsol la canonul al treilea apostolic. Dar o asemenea interpretare ar fi răsturnat armonia Părinților într-o totală confuzie și discordanță, lucru pe care sfântul nu l-ar fi putut accepta.

Este însă evident că sfântul se referă, în mod general, la toate canoanele care conțin aceste pedepse, care, spune el, „după meșteșugul gramaticii a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană.”³ Aceasta se aplică atât „celor care încalcă canoanele prin greșeli personale”, cât și „celor care comit greșeli grave împotriva întregii comunități creștine și scandalizează conștiințele credincioșilor…”⁴ Și continuând, sfântul se referă la consecința neexecutării poruncii canoanelor, spunând că „însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți.” ⁵

Mai lămuritor este monahul învățat Neofit Kavsokalivitul, care împărtășește aceeași opinie cu Sfântul Nicodim, afirmând următoarele (traducerea noastră):
„Când imperativele exprimă o poruncă referitoare la o a treia persoană care nu este prezentă, este necesar ca o persoană secundară să transmită porunca; dacă persoana a doua nu intervine, porunca referitoare la persoana a treia rămâne fără temei. Conform acestui lucru, pentru sfintele canoane, ca primă persoană sunt considerați cei care au stabilit aceste canoane sfinte; ca a doua persoană, cei cărora li se adresează instrucțiunea… adică ierarhii care vor judeca după legi; și ca a treia persoană, cei responsabili, despre care legile dau porunca. Așadar, rânduielile sfinte își păstrează autoritatea nealterată, dar nu acționează de la sine în mod automat. Întrucât porunca privește o a treia persoană, este necesar ca persoana a doua să o primească, să o transmită și apoi într-adevăr să pună în aplicare porunca primei persoane asupra celor din a treia persoană. Până când persoana a doua nu acționează asupra persoanei a treia conform poruncii primei persoane, aceasta din urmă nu este în fapt culpabilă prin simpla declarație a pedepsei. La fel, clericii hirotoniți cu bani (simoniștii)⁶, până când nu sunt judecați după canoane de către ierarhii judecători și depuși, nu încetează a fi preoți doar pe baza pedepsei legale, chiar dacă până atunci nu au fost eliberați de vinovăția lor; cu atât mai mult cu cât imperativele au sens la viitor, nu la prezent.”

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, nebiruitul, spune că „legile, când nu sunt aplicate, devin neputincioase.” Dar cum sunt aplicate legile? Neofit spune: „Forma imperativă din rânduielile canonice are mai întâi și decisiv, prin persoana întâi, caracterul unui îndemn – adică actul de judecată este încredințat persoanei a doua, căreia i se adresează porunca.” Și iarăși, în expresia „să-ți fie ca un păgân și vameș”, persoana a doua este înțeleasă ca instrumentul Bisericii căruia i se adresează cuvântul dumnezeiesc (căci spune „iar de nu va asculta de Biserică”), pentru a proclama și aplica ceea ce este poruncit. Căci nu simplu, ci în mod necesar, condamnarea bisericească trebuie să preceadă – această condamnare fiind, după înțelegerea lor, aplicată de cei din Biserică responsabili cu judecarea treburilor bisericești (adică sinodul episcopilor în viață) – și abia apoi cel care nu ascultă de acest sinod poate fi pentru noi „ca un păgân și vameș”… Astfel, vocea de depunere a sfintelor canoane, fără un co-actor, nu poate în niciun caz să depună singură pe cel acuzat, doar prin puterea ei potențială de a depune.

Prin urmare, este evident că „expresiile să se caterisească, să se afurisească, să se anatematisească etc. sunt imperative adresate încălcătorilor ca persoane terțe și sunt îndreptate către episcopii în viață, singurii competenți să aplice treburile bisericești (prin sinod local sau mai mare, în funcție de amploarea tulburării aduse trupului Bisericii), ca persoane secundare. Dacă acești episcopi nu acționează potrivit autorității date lor și actul depunerii sau excomunicării este neglijat, pedepsele rămân fără efect. Căci spune: «ce veți lega, va fi legat». Dar cum pot fi «legate» pedepsele despre acuzat dacă nu există nimeni care să le lege (adică să le impună)?”⁷

Însă autorul, obiectând și insistând, spune că „despre astfel de persoane [adică ierarhii inovatori], Sfântul Sinod al Antiohiei a dat o judecată, zicând: «Pe acesta Sfântul Sinod l-a judecat de acum a fi străin de Biserică.»” (sic)⁸

O asemenea teorie răstoarnă limpede funcționarea sistemului sinodal al Bisericii, dacă nu chiar sistemul sinodal însuși. Ea ignoră organul Bisericii care are misiunea de a birui minciuna cu adevărul, de a anatematiza și de a-i exclude cu autoritate pe cei ce rămân cu încăpățânare în erezie.

Două sunt greșelile în raționamentul promotorului acestei teorii. Nădăjduim și ne rugăm să fi fost făcute din grabă. Prima, că a trunchiat canonul, prezentând doar părțile care îi slujeau accentuat scopului său. A doua, că ocolind toate sfintele canoane, a lăsat la o parte covârșitoarea majoritate dintre ele, care, fiind în același duh și având un caracter clar imperativ, nu îi susțin scopul, și „găsind o singură expresie” în Sinodul I de la Antiohiei, s-a agățat de ea ca să-și salveze poziția. Dar cum ar putea sfintele canoane să se contrazică între ele, când toate au fost alcătuite de Sfinții Părinți sinodali, luminați de unul și același Duh? Această metodă de argumentare cu fragmente trunchiate poate, desigur, sluji scopului propriu, însă vatămă duhul armonios al sfintelor canoane – și mai mult, îl vatămă pe cel care le folosește astfel – pentru că sfintele canoane nu cad niciodată în eroare.

Cazul la care se referă Sinodul I de la Antiohia privește încălcarea regulii pascale stabilite de Sinodul I Ecumenic, care avusese loc doar cu șaisprezece ani înainte, unde cei care nu primeau hotărârea marelui sinod au fost, pe bună dreptate, mustrați cu tărie de sinodul local al Antiohiei: „De vor stărui împotrivindu-se”, spune, „mai cu prigonire celor bine dogmatisite”. Dar această expresie apăsată nu este decât o descurajare, și nu poate fi niciodată înțeleasă ca însemnând că clericul care încalcă regula pascală se desparte automat de Biserică – adică fără o hotărâre procedurală a superiorului său eclesial – ca și cum canonul întâi al acestui sinod local ar fi el însuși persoana a doua, sau ca și cum ar fi sinodul episcopilor în viață care judecă pe cel ce încalcă hotărârea.⁹

Așadar, o consecință directă a caracterului imperativ al canoanelor este că pedepsele prescrise pentru încălcările canonice presupun existența unui organ judiciar competent al Bisericii. Acest organ este chemat să împlinească porunca canoanelor – adică a sinoadelor sau a părinților care le-au alcătuit – prin impunerea pedepsei prevăzute pentru fiecare faptă sancționabilă asupra celor care au încălcat aceste sfinte canoane.

Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

---

1. Notă la Canonul 3 Apostolic. Vezi Pidalion, Editura AMD, București, 2015, pp. 32-33. ↩︎
2. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, by Metropolitan Makarios, 2004, p. 54. ↩︎
3. Notă la Canonul 3 Apostolic, op.cit. ↩︎
4. The Agreement of the Holy Fathers…, p. 57. ↩︎
5. Pidalion, p. 33 ↩︎
6. Aici Neofit se referă la Epistola Canonică a Sfântului Patriarh al Constantinopolului Ghenadie (sec. al V-lea), la punctul: „Fie dară, că și este lepădat, și străin de toată ieraticeasca vrednicie, și Liturghie, și blestemului anatemei supus, atât cel ce socotește că-l va câștiga pe acesta prin bani, cât și cel ce fpgpduiește a-l da acesta prin bani, ori cleric de ar fi, ori mirean, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi făcându- aceasta.” Iar admirabilul Sfântul Nicodim comentează aceasta, punând la tăcere pe interpreții moderni[n. tr. din păcate, în Ediția românească de la 1802 nu avem această notă]:
   „Unii defăimători ai clerului care spun că acum nu mai există Preoție, deoarece majoritatea sunt hirotoniți cu bani, se bazează pe aceste cuvinte ale Sfântului și spun că nu numai că Sfântul și Sinodul din jurul lui spun că unul ca acesta trebuie să fie respins de către Sinod – vorbind, adică, cu un verb la imperativ care, fără medierea unei a doua persoane, este incorect din punct de vedere gramatical – dar adaugă și expresia ‘este lepădat’, și aceasta fără a fi depus de alții. Dar să audă că expresia ‘să fie’ [n. tr. în Pidalionul românesc de la 1802 nu avem expresia aceasta, însă întâlnim „cu obșteasca hotărâre se osândește”]înseamnă că unul ca acesta urmează să fie aruncat afară efectiv și în realitate de către Sinodul care aplică Sfintele Canoane, în timp ce expresia ‘este’ înseamnă că este aruncat afară potențial și în termeni de vinovăție; pentru că, dacă ambele ar fi fost sinonime, ce nevoie ar fi fost de ambele ‘să fie’ și ‘este’? Sau, dacă ‘este’, atunci ce nevoie de ‘să fie’? Unul este viitor, celălalt prezent și, prin urmare, sunt opuse unul altuia. Cu toate acestea, spunând aceste lucruri, nu trecem sub tăcere faptul că este cu adevărat înfricoșător pentru cei care hirotonesc și sunt hirotoniți pe bani – ceea ce Sfântul aici declară afirmativ și definitiv, că astfel de persoane sunt imediat aruncate afară din Preoție.”
   Și: „Vezi cum Sfântul, având un mare zel de a dezrădăcina complet răul, a spus, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi. Căci al doilea dintre cele patru (canoane), pe care l-a citat mai sus, spune: ‘Cel care încearcă aceasta (adică simonia) și este demascat, să fie în pericol în ceea ce privește rangul său propriu.’” ↩︎
7. Textul părintelui Neophytos Kavsokalyvitul este extras din On the Potential and Actual Force of the Holy Canons. (Epitome of Holy Canons. Anthology. Publ. ASTIR, p. 167. Editată de Ierom. Theodoret Mavros.) ↩︎
8. The Agreement…, p. 57. ↩︎
9. N. tr. În acest sens, versiunea românească folosește termenii imperativi: „să fie neîmpărtășiți și lepădați de Biserică”. ↩︎