Ieromonah Theodoret Aghioritul
Am scris de multe ori că, din păcate, teologii noștri nu se deosebesc de cler sau de monahism în ceea ce privește lipsa de cunoaștere și lipsa de interes față de chestiunile vitale ale credinței și mărturisirii ortodoxe. Și, deși unii dintre ei ar avea posibilitatea să se ocupe de chestiuni canonice, pentru a scoate la iveală amploarea apostaziei la care au ajuns episcopii lor, ei rămân în mod scandalos indiferenți, preocupându-se de orice altceva.
Ignoră și evită să cunoască temeinic Sfântul Pidalion, care le-ar oferi arma potrivită pentru a înfrunta apostazia vremurilor noastre. Este oare un lucru lipsit de importanță sau secundar? Dacă în toate celelalte ar excela, dar ar neglija tema esențială a credinței, numai aceasta ar fi de ajuns să îi facă vinovați, alergând „în afara țintei”.
Citesc multe reviste, cunosc diverse scrieri fără legătură cu misiunea lor, dar Sfântul Pidalion, în care se păstrează aproape întreaga Tradiție a Ortodoxiei, le este aproape necunoscut sau indiferent. Toate acestea le-am constatat de nenumărate ori în discuțiile cu ei și le vedem zilnic în publicațiile religioase pe care le scot. Nu este un detaliu minor. Arată sărăcia și unilateralitatea activității lor, lipsa de cuprindere a învățăturii lor. Pentru că Pidalionul ar trebui să fie busola și criteriul întregii lor lucrări. Din cauză că nu este așa, vedem rezultatele de azi: indiferența față de pan-erezia vremii, vestirea diluată și alterată a Evangheliei, admirarea unor personalități ale Apusului numite „sfinte”.
Dimpotrivă, studierea vie a Pidalionului îi face pe oameni mărturisitori ai Bisericii, iconomi credincioși ai moștenirii sfinte. Așa au lucrat și cei ce s-au sfințit înaintea noastră, încât viața și faptele lor au devenit adaosuri luminoase în cartea vie a Tradiției. Gândirea lor era exprimarea cuvintelor dumnezeiești. Lucrarea lor era expresia „cugetului patristic”, adică participare vie la rădăcinile sfinte ale trecutului. „Fidelitatea față de Tradiție nu este o devoțiune față de vechime, ci legătura vie cu plinătatea vieții creștine. Chemarea la Tradiție nu este apel la modele arhaice, ci la experiența universală a Bisericii, la plinătatea cunoașterii ei.” („Sfinții Colivazi”, Martie 1997)
Participarea la această plinătate va aduce roadele ei: sfințenia vieții și slujirea credincioasă a moștenirii sfinte. Nu este vorba despre repetarea inertă a credinței, ci de „continuarea creatoare a Tradiției, pornind din viața în Hristos” (G. Florovski).
Astăzi însă, în mediile teologice și bisericești, se observă o schismă gravă: accentul exagerat pe fapte în detrimentul credinței curate. Iar când spunem credință curată, înțelegem cea lăsată de Sfinții Părinți, nu cea propovăduită de teologii și clericii ecumeniști. De unde au preluat aceștia slujirea împreună cu papa? Rugăciunea comună cu budiști, musulmani și închinători la foc, ca la Assisi, Vancouver și Canberra? De unde au învățat că ereticii sunt moștenitori ai harului și părtași Sfintelor Taine? De unde au luat îndrăzneala de a sluji cununii, botezuri și înmormântări împreună cu ereticii? De a altera rânduiala Botezului? De a numi papismul „Biserică soră” și de a interzice rebotezarea lor? De a prigoni și defăima pe cei care îi mustră, numindu-i „schismatici” și „ereticii”?
Toate acestea, pentru că au rupt legătura cu Tradiția. Pentru că insultă Sfântul Pidalion, numind canoanele „ziduri ale rușinii”. Și mai grav: unii clerici și mireni văd trădarea, o denunță în scris, dar îi consideră în continuare pe episcopii căzuți drept „drept-învățători ai adevărului”. Se tem să nu fie sancționați sau afurisiți de ei. O teologie schizofrenică, fără nicio legătură cu măreția Părinților.
Printre cei mai responsabili sunt monahii și monahiile, pentru că viața lor se rânduiește după canoane. Ce răspuns vor da lui Dumnezeu pentru tăcerea lor? Cum îi vor privi, la Judecată, pe mărturisitorii de odinioară care au fost surghiuniți și chinuiți pentru lucruri infinit mai mici, în timp ce ei i-au urmat pe episcopii aliați cu erezia?
Se justifică spunând că „păstrează mănăstirile” și le „restaurează”, dar această laudă e zadarnică, pentru că prin aceasta se întreține și se întărește erezia. La fel se lăudau și egumenii din vremea iconoclasmului, care păstrau mănăstirile, dar erau în comuniune cu ereticii. Către ei scrie Sfântul Teodor Studitul:
„O, împietrire! O, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu! Hristos era tăgăduit… episcopii erau surghiuniți… monahi și monahii, mireni și mirence, unii bătuți, alții închiși, alții flămânzi, alții schingiuiți… alții omorâți… iar tu, nenorocitule, robit de comuniunea cu erezia, stând în pierzare, deși o numești mănăstire, te lauzi că «îți merge bine»! Ce templu ai păstrat, dacă l-ai întinat pe cel care ești tu însuți? Ce frați ai salvat, dacă s-au pierdut prin comuniunea ta cu erezia?” (PG 99, 1337C)
Este vremea ca stareți și starețe să se trezească: ori mărturisesc, ori se retrag. Dacă nu se pocăiesc, spune același sfânt, „nu mai pot fi numiți creștini”.
(„Aghioritul”, iulie-august 1997)
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu