Panagiotis Makris | Decembrie 2014
Prilejul pentru a scrie următorul text a fost conferința (parodie) ținută pe 27 noiembrie anul acesta de Sfânta Mitropolie a Pireului.
După cum se știe, susținătorii interpretării opționale a Canonului 15 al Sinodului I-II folosesc adesea argumentul că bătrânii contemporani (Paisie, Porfirie, Iacov și alții) nu s-au îngrădit de erezia Ecumenismului și, prin extensie, de Patriarhii respectivi. Același argument a fost prezentat și de unul dintre vorbitorii de la conferința menționată, pr. Ioannis Fotopoulos. Prin acest text, nădăjduim să oferim răspunsuri satisfăcătoare pe această temă și să demonstrăm încă o dată caracterul obligatoriu al îngrădirii de moderna erezie a Ecumenismului.
Primul care a folosit acest argument a fost pr. Epifanie Theodoropoulos în bine-cunoscuta lui carte „Cele două extreme”. El a încercat să justifice (și să susțină) propria sa abținere de la îngrădire, făcând referire la abținerea de la îngrădire a Sfântului Iustin Popovici.
Mai exact, justificarea folosită de pr. Epifanie — și adoptată de toți susținătorii contemporani ai neîngrădirii — se referă la virtuțile și darurile Bătrânilor contemporani. Ei ne întreabă: Cum este posibil ca acești Bătrâni harismatici și virtuoși să fi fost duși în eroare?
Trebuie mai întâi să înțelegem că alegerea drumului îngrădirii sau neîngrădirii trebuie să se întemeieze pe credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre. Poziția vreunei persoane, oricât de virtuoasă ar fi, nu trebuie să fie călăuza noastră; acest rol îl are credința și tradiția atemporală a Bisericii. Nu ne putem baza decizia pe ceea ce a făcut acest sau acel Bătrân, deoarece acest lucru nu are relevanță pentru noi. Ceea ce contează este ce vom face noi. Nu vom da socoteală lui Dumnezeu pentru poziția pe care a avut-o un anumit Bătrân, ci pentru poziția pe care am avut-o noi înșine. Dacă Bătrânii nu au urmat credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre cu privire la chestiunea îngrădirii, aceasta este treaba lor, nu a noastră, deoarece vom fi trași la răspundere doar pentru propriile noastre fapte, nu pentru ale altora. Vom răspunde dacă am urmat sau nu învățăturile Părinților. De ce anumite persoane virtuoase contemporane nu au făcut-o este problema lor, nu a noastră.
Unii ridică obiecția că Părinții contemporani nu au lăsat îngrădirea ca moștenire.
La acest argument răspundem că Biserica nu este o instituție creată în ultimul secol, încât să o evaluăm după un criteriu atât de îngust. Biserica a primit existență vizibilă (deoarece ea exista din veșnicie în firea ei necreată) în ziua Cincizecimii. Așadar, dacă cineva dorește să descopere poziția Bisericii în această privință, trebuie să pătrundă și să cerceteze atitudinea pe care Biserica a avut-o în această problemă încă din ziua apariției ei ca instituție vizibilă. Ca să nu mai vorbim că cineva ar putea merge chiar și mai înapoi, în epoca Vechiului Testament. Acolo va găsi că Dumnezeu poruncește israeliților să nimicească de pe fața pământului „toate regatele Canaanului”, tocmai pentru ca poporul Său ales să nu aibă niciun fel de contact cu cei de altă credință. Această poruncă nu a fost păstrată de israeliți, iar ca rezultat, ei s-au îndepărtat în cele din urmă de Dumnezeu, datorită influenței pe care au primit-o de la acele popoare. Așadar, dacă Bătrânii contemporani s-au îngrădit sau nu, aceasta este treaba lor. Noi trebuie să urmăm moștenirea lăsată de Sfinți de-a lungul veacurilor și să nu ne întemeiem judecata doar pe acțiunile Bătrânilor contemporani.
Dacă cercetăm și găsim că Bătrânii contemporani diferă de sfinții din vechime cu privire la această chestiune, atunci trebuie să respingem poziția lor pe acest subiect ca fiind greșită și să nu o urmăm. În acest punct, nu trebuie să uităm că, potrivit Sfintei Scripturi, nu doar acești Bătrâni harismatici, ci chiar dacă toți îngerii din cer ar coborî și ne-ar învăța, prin cuvinte și fapte, că cei care țin credințe eretice și toți cei care public și sinodal încalcă una sau mai multe porunci evanghelice trebuie tratați altfel decât învață Apostolul Pavel și Evanghelistul Ioan Teologul, noi nu trebuie să fim convinși de ei. În schimb, trebuie să știm că „credința dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 3) nu permite nici adăugire, nici scădere, nici măcar cu o iotă sau un punct (Mt. 5,18). Astfel, unii, deși fără intenție, îi micșorează pe acești bătrâni harismatici și îi prezintă ca fiind în opoziție cu Sfânta Scriptură și cu întreaga Tradiție Ortodoxă.
Ridicați adesea argumentul: dacă Bătrânii s-au înșelat, atunci cum de s-a odihnit Duhul asupra lor, dându-le darurile pe care le aveau?
Cu privire la daruri, trebuie să răspundem astfel:
L-au întrebat pe Sfântul Atanasie cel Mare: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?”
El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: «Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?» Iar El le va spune: «Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.» Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: «Credința ta te-a mântuit.» Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii oameni de puțină credință au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: «Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic.»(PG 28, 665).
Un alt argument privește viața virtuoasă a Bătrânilor contemporani.
La aceasta răspundem astfel: Sfântul Ignatie Teoforul ne spune: „Oricine vorbește împotriva celor rânduite, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă postește, chiar dacă practică înfrânarea, chiar dacă săvârșește semne sau prorocește, să-ți apară ca un lup în piele de oaie, lucrând pierzania oilor”.
Prin cele de mai sus nu intenționăm să afirmăm că acești Bătrâni nu au fost Sfinți; ferească Dumnezeu. Dorim doar să arătăm că poziția noastră nu depinde de poziția pe care a luat-o unul sau altul dintre Bătrâni, ci de atitudinea pe care Biserica a susținut-o în chip neschimbat și dintotdeauna asupra acestei chestiuni.
În plus, în ceea ce privește problema Bătrânilor, trebuie să ridicăm și următoarea obiecție: în afară de Bătrânii harismatici (Porfirie, Paisie, Filothei și alții) care s-au mutat la Domnul în comuniune cu erezia, există mulți alți Bătrâni la fel de importanți care au adormit despărțiți de erezie, precum: bătrânul Ieronim din Eghina, Sfântul Ioan Românul de la Hozeva, bătrânul Ghenadie din Akoumion, Creta (care aparținea facțiunii extremiste a vechi-calendariștilor mateiți), Haralambie Nebunul-pentru-Hristos din Kalamata, Sfânta Tarso Nebuna-pentru-Hristos, Părintele Serafim Rose, Sfinții Ioan Maximovici și Filaret, ierarhi ai Bisericii Ruse din afara granițelor, ale căror moaște sunt neputrezite, precum și moaștele recent descoperite ale Mitropolitului Constantin Essenky, tot al Bisericii Ruse din afara granițelor. Mulți dintre aceștia sunt recunoscuți chiar și de către nou-calendariști.
Pentru a completa lista Bătrânilor harismatici și a Sfinților, trebuie să menționăm că, spre a demonstra unde se află Biserica, chiar și papistașii (catolicii) proclamă că au bătrâni harismatici și sfinți după schismă, precum și minuni care au loc în sânul lor, cum ar fi cele ale Maicii Domnului de la Lourdes, și așa mai departe.
Trebuie să luăm în considerare și epoca în care au trăit aceste figuri sfinte contemporane (Paisie, Porfirie). Fiecare om este influențat, într-o anumită măsură, de timpul în care a trăit. Noi trăim în vremurile de pe urmă, unde, potrivit Sfinților, binele va fi numit rău și răul bine, alb va fi numit negru și negru alb. Pentru a da un exemplu:
„Marele ecleziarh Silvestru Syropoulos descrie în memoriile sale o reacție remarcabilă și o îngrădire a poporului față de preotul parohiei lor. Acest preot, din ceea ce am putea numi simplă curiozitate, a dorit să vadă cum se făcea întronizarea noului Patriarh. Astfel, când Patriarhul Iosif a adormit în timpul Sinodului de la Ferrara-Florența, a fost ales, la îndemnul împăratului, mitropolitul latinocugetător și unionist Mitrofan al Cizicului. La această procesiune și ceremonie a fost prezent și episcopul latin Hristofor. Syropoulos descrie evenimentele și ceea ce are legătură cu preotul Teofilact astfel:
«Mitropolitul Cizicului, deci, s-a pregătit și a primit mesajul; i-a chemat și pe mitropoliții Trabzonului și ai Heracleei să vină, conform mesajului, însă ei nu au venit. În ziua de miercuri, în care se prăznuia Sfânta Înviere a lui Hristos, care era și a patra zi a lunii mai, a venit la palatul imperial și a fost proclamat Patriarh de către împărat. Și noi eram de față la anunț și la proclamare și l-am însoțit până la Patriarhie. Episcopul latin Hristofor, reprezentantul Papei, era prezent pe toată durata drumului, rămânând în partea dreaptă a Patriarhului și nedepărtându-se deloc de el. Aceasta a provocat un și mai mare reproș și dezgust al poporului față de Patriarh, fiindcă îl socoteau ca îmbrățișând cugetarea latină. Poporul a primit binecuvântarea Patriarhului cu mare nemulțumire, iar unii chiar s-au retras pentru a nu vedea binecuvântarea lui. Să adaug o scurtă relatare spre a ilustra râvna fierbinte pentru Ortodoxie a acestui popor evlavios și cu adevărat creștin, care este, de altfel, încântătoare. Un anumit preot a dorit să vadă cum se făcea proclamarea Patriarhului; preotul se numea Teofilact. El a împrumutat un cal (căci nu avea unul) și a venit la palatul imperial. După ce a văzut proclamarea, a venit cu noi până la Patriarhie. Apoi s-a întors la locuința sa și, la vremea Vecerniei (căci era Praznicul Înălțării), a tras clopotul bisericii, dar nimeni nu a venit la biserica lui. Tot așa, nici la Utrenie nu a venit nimeni. A așteptat și în vremea Sfintei Liturghii ca cineva să-i aducă darurile euharistice, dar nimeni nu a făcut-o, și astfel nu a săvârșit Liturghia.
Mâniat, el s-a apropiat de cei care veneau de obicei la biserică și i-a întrebat de ce nu au venit la biserică într-o asemenea zi de praznic. Ei au răspuns: Pentru că l-ai însoțit pe Patriarh și ai cugetat latinește. Preotul a zis: Cum am cugetat latinește? Am mers pur și simplu să văd ceremonia, pe care nu o mai văzusem niciodată. Nu am purtat veșminte liturgice, nici n-am cântat, nici n-am săvârșit vreun act preoțesc. Cum aș fi cugetat latinește? Ei au răspuns: Dar te-ai asociat și ai mers alături de cei care au cugetat latinește, în prezența Patriarhului latinocugetător, și ai primit binecuvântarea lui. Atunci preotul s-a întristat adânc și a căutat să îi îmblânzească prin jurăminte făcute pe credință că nu va mai merge niciodată la Patriarh și nu se va mai asocia cu cei apropiați lui. Abia atunci a reușit să îi convingă să se întoarcă la biserică. Dacă această mică povestire a adăugat oarecare savoare narațiunii, ea oferă totuși dovadă limpede pentru cei care doresc să înțeleagă dispoziția acestui popor creștin râvnitor, prin harul lui Dumnezeu, față de păstrarea învățăturilor sănătoase ale Bisericii și felul în care urăsc și resping ceea ce este fals și străin»” (Surse: Memoriile lui Silvestru Syropoulos, citate în Acordul Nepieritor al Sfinților Părinți privind Obligația Canonului 15 al Sinodului I-II cu privire la Încetarea Pomenirii unui Episcop care Propovăduiește Erezie în Biserică, de Ieromonahul Eftimie Trikaminas, p. 554).
Această descriere scoate în evidență poziția poporului și rolul său în restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu numai că își cunoștea credința, dar înțelegea și ce poziție trebuia să ia atunci când aceasta era trădată. Acea poziție era îngrădirea.
Să luăm acum în considerare și cealaltă față (cea actuală) a monedei:
Existența unor cazuri de comuniune bisericească între ortodocși și heterodocși, pe care le vom menționa mai jos, demonstrează că discordii „ecumeniste” — asemănătoare cu cele de astăzi — au avut loc chiar cu câteva decenii înainte de schisma din 1924, fără ca Părinții să întrerupă comuniunea bisericească cu cei responsabili de astfel de acțiuni…
La începutul secolului al XIX-lea, „domnea printre mulți clerici și laici ortodocși o severă ignoranță și confuzie cu privire la relațiile dintre Ortodoxie și heterodocși… Unul dintre misionarii străini, Hartley, vorbitor de greacă, după ce a înființat o școală în Eghina, predica de la amvonul bisericii ortodoxe de pe insulă, avându-l printre ascultători pe atunci-episcopul de Talantion, Neofit Metaxas. Același om, chiar și ca episcop al Atticii, a menținut relații strânse cu misionarii străini, participând la înmormântări protestante efectuate în biserici ortodoxe.
La primirea lui Otto, la prima sa sosire în Atena, Neofit, îmbrăcat în veșminte arhierești complete, îi avea în chiar alaiul său pe păstorii protestanți!
O procesiune protestantă, un ierarh ortodox și un rege papistaș formau o compoziție ce amintea de o unitate ecumenistă exterioară! Ideile ecumeniste deja degradau profund Biserica din Grecia”.
În 1837, Grigorie al VI-lea, Patriarhul Constantinopolului, a permis „săvârșirea de binecuvântări pentru armeni”, iar în 1874, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a îngăduit împărțirea Aghiasmei Mari acestor eretici amintiți. În 1879, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a permis, prin iconomie, ca preoții ortodocși „să boteze copiii armenilor, să administreze tainele în mod ortodox armenilor în ceasul morții ca armeni și să săvârșească cununiile lor în lipsa unui preot”, doar „în cazuri de necesitate urgentă și inevitabilă”. Cu alte cuvinte, „a fost introdusă comuniunea sacramentală cu armenii în Sfânta Euharistie, în Botez și în Cununie”. Până atunci, clericii ortodocși din Insulele Ionice „nu ezitau să boteze copiii britanicilor”, „când aceștia nu aveau preoți anglicani”, și de asemenea să oficieze nunțile și înmormântările „romano-catolicilor (uniați) din Siria”.
Săvârșirea căsătoriilor mixte între ortodocși și heterodocși a fost permisă la mijlocul secolului al XIX-lea prin hotărâri atât ale Sfântului Sinod al Regatului Greciei, cât și ale Bisericii Constantinopolului.
În 1869, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a hotărât, de asemenea, că „în lipsa unui preot heterodox, persoanele heterodoxe pot fi îngropate de către preoți ortodocși după un Tipic stabilit în mod special și pot fi, de asemenea, înhumate în cimitire ortodoxe”.
„În anul 1863, un cleric anglican a fost primit la Taina Sfintei Euharistii în Serbia, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe” (Pentru detalii suplimentare, vezi cartea Epifanie Theodoropoulos, Cele două extreme și Vasileios Papadakis, Schisma zelotismului vechi-calendrist).
Cele două exemple de mai sus ilustrează cât de profund a fost erodat ethosul ortodox în vremurile moderne. Din păcate, în loc să jelească acest fapt, unii (precum autorii cărților menționate anterior, Epifanie Theodoropoulos și Vasileios Papadakis) folosesc aceste acțiuni pentru a-și justifica refuzul de a se îngrădi. Această erodare a ethosului ortodox i-a influențat în mod firesc și pe Bătrânii contemporani. Mai mult, însuși bătrânul Paisie, într-o scrisoare din anul 1969 către pr. Haralambie Vasilopoulos, mărturisea: „Aș dori mai întâi să cer iertare de la toți pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deoarece nu sunt nici sfânt, nici teolog”. Aceasta arată că Bătrânul — și, prin extensie, majoritatea Bătrânilor — nu aveau mare încredere în ei înșiși (din pricina smereniei) în privința problemelor teologice. Este de înțeles că, într-o epocă în care ethosul ortodox fusese erodat, iar opinii precum cele ale pr. Epifanie (privind o anumită interpretare) deveniseră bine cunoscute, bătrânii contemporani aveau să fie influențați de acestea. Mai ales dacă luăm în considerare că pr. Epifanie, privit drept un om de nădejde datorită reputației pe care și-o câștigase, era în mod firesc cineva ale cărui scrieri erau luate în seamă de către Bătrâni, cu atât mai mult dacă aceștia nu studiaseră și perspectiva opusă.
Ar fi, de asemenea, înțelept să luăm în considerare patimile personale și temerile care puteau exista în fiecare Bătrân și care i-ar fi putut împiedica să se îngrădească. Este bine cunoscut faptul că Bătrânul Paisie a avut experiențe negative cu monahii zeloți ai Muntelui Athos atunci când a mers acolo pentru prima dată. Zeloții, din pricina „râvnei lor fără cunoștință”, l-au tulburat foarte mult pe Bătrân și i-au lăsat o impresie foarte negativă despre toți zeloții în general. Aceasta i-a influențat, fără îndoială, perspectiva asupra chestiunii îngrădirii. Dacă însă bătrânul ar fi întâlnit zeloți virtuoși, nu putem ști ce poziție ar fi luat cu privire la această problemă. În plus, starea jalnică a mișcării vechi-calendriștilor a constituit, probabil, un obstacol major pentru Bătrâni.
Dar cum de au putut fi conduși în eroare Bătrânii luminați, se vor întreba unii.
În primul rând, trebuie să înțelegem că iluminarea nu implică automat infailibilitate. În Biserica Ortodoxă, Sfinții nu sunt infailibili și de multe ori au căzut în erori semnificative. De exemplu, Sfântul Chiril îl considera pe Ioan Gură de Aur asemănător lui Iuda: „Poruncește ca numele lui Ioan să fie scos din lista episcopilor. Căci, dacă socotim că aceasta nu înseamnă nimic, să nu întristeze pe apostoli a avea trădătorul înscris printre ei. Și dacă se adaugă numele lui Iuda, unde va fi plasat atunci Matia? Prin urmare, dacă nimeni nu ar scoate pe Matia pentru a-l adăuga pe Iuda în rândul apostolilor, să rămână și să fie păstrat, vă rog, ca după Nectarie, vrednicul de pomenire, locul doi în ierarhie să fie ocupat de strălucitul Arsachie” (P.G. 77, 356B).
Toate acestea s-au datorat spălării creierului la care fusese supus de către unchiul său, fostul Patriarh al Alexandriei, Teofil. Aceasta arată că experiențele și cunoștințele noastre personale joacă un rol în astfel de chestiuni.
Este binecunoscută povestea despre bătrânul care ajunsese la un nivel duhovnicesc atât de înalt încât îngerii slujeau împreună cu el la Sfânta Liturghie. Totuși, când un diacon a vizitat odată micul paraclis unde slujea bătrânul pentru a participa la slujbă, a observat că slujba se desfășura după un tipic eretic. Când diaconul i-a atras atenția prima dată, bătrânul l-a ignorat; a doua oară, din nou l-a ignorat. La a treia ocazie, bătrânul s-a întors către înger și l-a întrebat: „Este adevărat ceea ce spune?” Îngerul a răspuns: „Da, este adevărat”. Atunci bătrânul a întrebat îngerul: „De ce nu m-ai corectat?” La care îngerul a răspuns: „Pentru că Dumnezeu dorește ca o persoană să fie corectată de o altă persoană”.
Povestea de mai sus pare să fie perfect aliniată cu o altă relatare găsită în Gerontikon, care este următoarea: Un bătrân încerca să găsească tâlcuirea unui pasaj scripturistic. S-a rugat zile în șir, dar nu a fost în stare să primească un răspuns. Într-o zi, a hotărât să-și viziteze vecinul, un alt ascet, ca să-l întrebe. De îndată ce a pornit la drum, un înger a coborât din cer pentru a-i oferi tâlcuirea. Bătrânul l-a întrebat pe înger: „Unde ai fost în tot acest timp? De ce n-ai venit mai devreme?” Îngerul i-a răspuns: „Fiindcă Dumnezeu aștepta să te smerești mergând la o altă persoană”.
Cu exemplele de mai sus, doresc să înțelegem că Dumnezeu nu va trimite îngeri din cer ca să ne îndrepte. Prin urmare, este irațional să ne așteptăm ca Bătrânii să se izoleze atunci când au fost dezinformați în privința a ceva; dacă nu era nimeni care să-i corecteze, cum ar fi putut fi ei corectați?
Argumentul „nu ne izolăm fiindcă așteptăm ca Dumnezeu să-i lumineze pe bătrânii noștri cu privire la momentul în care ar trebui să o facă, iar noi îi vom urma” este complet deplasat și scos din context. Așa cum tocmai am arătat, asta nu se va întâmpla niciodată. Hristos a rânduit în Biserică învățători tocmai în acest scop. El este reprezentat în slujirea Sa didactică de cei care învață. Nimeni nu va merge direct la Hristos ca să-L roage să țină o predică sau să răspundă la o întrebare, ci vor merge la cei care învață și predică. Așa cum citim în 1 Corinteni 12:28–29: „Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători… Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt proroci? Oare toți sunt învățători?” Așadar, să nu aștepte nimeni o iluminare cerească sau un înger de sus care să-l călăuzească. „Au pe Moise și pe proroci; să-i asculte… Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor fi convinși nici chiar dacă ar învia cineva din morți”(Luca 16:29, 31).
Într-un timp în care nu se găsea nimeni care să-i mustre pe Bătrâni, cum ar fi putut ei să-și îndrepte greșeala? Totuși, în ciuda stereotipurilor care existau împotriva îngrădirii sau a încetării pomenirii, îl vedem pe Bătrânul Paisie sfărâmând aceste stereotipuri. Deși în 1969 scria: „Sunt de părere că nu este deloc bine să ne despărțim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greșește. Ci din interior, aproape de Biserica-Mamă, fiecare are datoria și obligația să lupte în felul său”, în cele din urmă el a cerut și a impus încetarea pomenirii Patriarhului chiar și în Sfânta Mănăstire Stavronikita. Acest lucru demonstrează caracterul obligatoriu al îngrădirii, fiindcă, dacă ar fi fost opțională, nu ar fi impus-o.
În legătură cu cele de mai sus, unii ar putea menționa iluminarea dumnezeiască primită de Apostolul Pavel, care l-a condus la adevăr.
În cazul Apostolului Pavel, a existat o intervenție dumnezeiască datorită bunei lui dispoziții. Totuși, trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu intervine în toate cazurile. La câți alți evrei cu bună dispoziție a intervenit Dumnezeu în același fel ca în cazul Apostolului Pavel? Dacă nu cumva trebuie să presupunem că toți ceilalți evrei aveau o dispoziție rea.
Cred, pe baza celor menționate, că problemele de credință sunt judecate exclusiv pe baza Sfintei Scripturi și a învățăturilor Sfinților, nu pe baza Bătrânilor harismatici. Aceasta deoarece intervin probleme personale și, uneori, exagerări omenești — manifestate printr-o râvnă nesănătoasă și inventivă, dorința de a-și înălța propriul Bătrân și de a-l dovedi a fi harismatic, și poate chiar promovarea acestor Bătrâni din motive comerciale (de exemplu, Bătrânul Iosif de la Vatoped, a cărui sfințenie este chiar pusă la îndoială de unii nou-calendariști1). Dincolo de aceasta, Dumnezeu nu este obligat, din motive cunoscute Lui, să ofere anumite daruri unor persoane anume. Mai mult, minunile permanente care au loc în Ortodoxie, precum Sfânta Lumină primită de ortodocși în Sâmbăta Mare la Ierusalim, nu dovedesc și nici nu certifică în mod necesar că umblăm corect în chestiunile credinței.
Fraților, să rămânem statornici în buna mărturisire a îngrădirii noastre, fără a judeca pe nimeni pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut, fiindcă NU TREBUIE să-i osândim pe semenii noștri, ci să umblăm așa cum voiește Dumnezeu.
Să ținem strâns de cuvintele Sfântului Maxim: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți ceilalți se închinau acestuia. Căci nu s-au ocupat de faptele altora, ci au avut grijă doar ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie. La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu i-a condamnat pe cei care nu se rugau lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a preocupat de propria sa purtare. A ales să moară, decât să-L trădeze pe Dumnezeu sau să fie biciuit de propria conștiință pentru că ar fi încălcat legile firii. Să nu îngăduie Dumnezeu să judec pe cineva sau să spun că eu singur mă mântuiesc” (P.G. 90, 121).
Pentru noi, sunt suficiente cuvintele Sfântului Marcu al Efesului:
„Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi sfătuiesc să fugim de cei cu credință diferită și să ne despărțim de comuniunea lor.”
Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/01/why-didnt-contemporary-saintly-elders.html
- Probabil aceasta era părerea generalizată la acel moment. Astăzi, mulți credincioși au avut parte de minuni la mormântul lui. Chiar Cuviosul Dionisie de la Colciu mărturisea despre el că are darul cuvântului (a da un cuvânt de folos potrivit), după cum și Bătrânul Iosif mărturisea despre harismele Cuviosului Dionisie. Iată minunata smerenie a sfinților contemporani! – n. trad. ↩︎
Rezistența Ortodoxă 