Rezistența Ortodoxă

Lună: octombrie 2025

  • Cele 14 axiome generale ale dreptului canonic

    Pidalionul clarifică modul în care înțelege canoanele prin formularea a paisprezece axiome, despre care afirmă că sunt comune tuturor canoanelor.

    Prima axiomă face distincția între canoane și definițiile dogmatice (ὅροι), legile imperiale (νόμοι) și alte tipuri de decrete ecleziastice. Canoanele sunt descrise ca documente interne și ecleziastice care se ocupă în principal de buna rânduială a Bisericii, fiind adoptate sau ratificate de un sinod local sau de un sinod ecumenic și având prioritate față de legile imperiale externe. Această axiomă exprimă distincția uzuală în teologia ortodoxă răsăriteană între ὅροι (adică decrete dogmatice) și κανόνες (adică decrete disciplinare) din cadrul hotărârilor sinodale. Trebuie, totuși, remarcat că toate hotărârile sinodale timpurii erau numite inițial ὅροι, indiferent dacă stabileau dogme sau norme disciplinare. Această distincție nu corespunde întotdeauna conținutului efectiv al canoanelor, deoarece unele canoane definesc învățături de credință (fapt pe care însăși axioma în cauză îl menționează în treacăt).

    A doua axiomă observă că nu fiecare canon prevede o pedeapsă pentru cei care îl încalcă. Aceasta înseamnă că episcopul local are libertatea de a impune cu nepărtinire o pedeapsă potrivită vinovatului. Pidalionul, de altfel, îl trimite pe cititor la canoanele penitențiale atribuite lui Ioan Nisteutul în acest context.

    A treia axiomă arată că diferite canoane stabilesc durate diferite de pocăință pentru același păcat. Acest fapt se explică prin principiul conform căruia durata pocăinței trebuie adaptată la măsura pocăinței manifestate de păcătos. Axioma subliniază că scopul canoanelor nu este pedepsirea abaterilor, ci definirea unui ideal moral și îndreptarea păcătosului potrivit acestui ideal.

    A patra axiomă afirmă că canoanele nu sunt stabilite de un singur episcop, ci de comunitatea și de sinodul episcopilor. Aceasta subliniază caracterul colegial al canoanelor: ele nu sunt percepute ca decizii arbitrare ale unui individ, ci ca o mărturie comună a credinței Bisericii.

    A cincea axiomă conferă autoritate oricui vorbește în conformitate cu canoanele sinodale. A șasea axiomă spune că cei care acționează potrivit canoanelor sunt în siguranță. Aceste două axiome fac din canoanele sinoadelor criterii prin care se stabilește autoritatea în Biserică.

    A șaptea axiomă afirmă că cei care încalcă canoanele sinoadelor trebuie supuși pedepsei prevăzute de canoane. De asemenea, precizează că expresia „canoanele sinoadelor” se referă nu doar la canoanele sinoadelor ecumenice, ci și la cele ale sinoadelor locale și ale Sfinților Părinți care au fost primite de sinoadele ecumenice. Această axiomă accentuează autoritatea canoanelor, dar în același timp relativizează diferența de autoritate dintre un sinod ecumenic, un sinod local și un părinte bisericesc individual.

    A opta axiomă afirmă că atunci când o problemă nu este tratată explicit de canoane, ea trebuie rezolvată prin analogie cu acestea, sau în conformitate cu scrierile Părinților Bisericii, sau prin judecata rațiunii drepte. Aceasta înseamnă că, deși canoanele adoptate sau ratificate de cele șapte sinoade ecumenice sunt recunoscute ca surse principale ale dreptului canonic, Pidalionul recunoaște și interpretarea prin analogie, alte autorități patristice și rațiunea dreaptă drept surse secundare ale dreptului canonic.

    A noua axiomă afirmă că excepțiile de la canoane făcute din iconomie, în circumstanțe rare sau excepționale („τά σπάνια, καί οἰκονομικῶς”), ori din necesitate sau obicei rău („τά ἐξ ἀνάγκης, ἤ τινος πονηρᾶς συνηθείας”), nu creează o lege, o regulă sau un precedent pentru Biserică. Această axiomă este importantă: ea recunoaște existența unor excepții de la canoane, dar interzice ca acestea să devină norme obligatorii. Axioma implică și o distincție între excepțiile legitime — iconomia aplicată în cazuri rare sau de necesitate — și excepțiile nelegitime — provenite dintr-un obicei rău.

    A zecea axiomă observă că majoritatea canoanelor penitențiale sunt formulate gramatical la imperativul persoanei a treia. Aceasta face trimitere la o notă la canonul apostolic 3, care explică faptul că această formulare înseamnă că pocăința trebuie impusă de cineva. Axioma și nota resping ideea existenței pedepselor automate (poenae latae sententiae) în dreptul canonic.1 Aceasta contrastează cu dreptul canonic latin, care recunoaște pedepse automate.

    A unsprezecea axiomă afirmă că canoanele și legile sunt adoptate în privința celor obișnuite, nu a celor individuale, și cu privire la ceea ce se întâmplă de regulă, nu la ceea ce este rar. [369] Aceasta este esențială pentru înțelegerea normativității în Pidalion. Cartea nu consideră normele ca acoperind toate cazurile, ci doar cele obișnuite. Astfel, Pidalionul recunoaște existența altor excepții de la norme, în afară de încălcările lor. Pot exista circumstanțe individuale sau rare care nu contestă autoritatea canoanelor, deoarece, prin definiție, nu intră sub incidența lor. Această definire a cazului normal ca fiind cel comun sau uzual nu exclude cazul excepțional ca fiind individual sau rar — o concepție diferită de cea a dreptului modern liberal, care consideră ideală o normă aplicabilă fără excepție.

    A douăsprezecea axiomă afirmă că canoanele sinoadelor ecumenice au prioritate față de cele ale sinoadelor locale, care la rândul lor au prioritate față de cele ale Părinților individuali. De asemenea, menționează că canoanele sinoadelor locale și ale Părinților care au fost ratificate de sinoadele ecumenice au prioritate față de cele neratificate. Această axiomă stabilește ierarhia normelor din doctrina clasică a dreptului canonic bizantin. Totuși, Pidalionul este oarecum inconsistent aici, deoarece relativizează această ierarhie tradițională, acordând autoritate egală tuturor canoanelor adoptate sau ratificate de un sinod ecumenic.

    Doctrina clasică bizantină acorda o autoritate mai mare canoanelor adoptate efectiv de sinoadele ecumenice decât celor doar ratificate de acestea. Se observă că atât Pidalionul, cât și canoniștii bizantini clasici omit să menționeze locul canoanelor apostolice în această ierarhie. Principiul ierarhiei normelor în doctrina canoniștilor bizantini (de exemplu, Zonaras) se bazează pe principiul roman lex posterior (Digesta 1.4.4) și pe principiul creștin ius universalis.

    Principiul lex posterior este legat de dezvoltarea politică a imperiului, care a dus la apariția legislației imperiale ca sursă de drept roman dominantă — ultima lege promulgată de împărat devenea legea în vigoare. În acest context, merită amintit că teoria sinoadelor ecumenice din Pidalion vede poziția sinodului ecumenic în Biserică analogă cu cea a împăratului în stat (cf. capitolul precedent). Principiul ius universalis se leagă de ideea de sobornicitate sau de consensul eclezial universal ca topos al Tradiției autoritative.

    Un sinod local este o mărturie mai bună a ius universalis decât un părinte individual, iar un sinod ecumenic, mai bun decât un sinod local. Însă Pidalionul diferă de canoniștii bizantini clasici, deoarece nu recunoaște în mod real principiul lex posterior, ci doar principiul ius universalis. Mai mult, contrar canoniștilor clasici, Pidalionul recunoaște și principiul ius antiquius (adică norma mai veche are prioritate față de cea ulterioară) ca metodă de soluționare a conflictelor între norme. Acest principiu, de origine latină, a fost formulat de Isidor din Sevilla și are fundament teologic în conceptul de apostolicitate al teologiei creștine timpurii.

    În concluzie: doctrina canoniștilor bizantini clasici folosește teoretic (deși nu întotdeauna practic) principiile lex posterior și ius universalis pentru a gestiona conflictele dintre norme — acestea fiind baza ierarhiei clasice a dreptului canonic bizantin —, în timp ce Pidalionul nu aplică principiul lex posterior, ci folosește ius universalis și ius antiquius, relativizând și, în parte, inversând ierarhia tradițională bizantină a normelor.

    A treisprezecea axiomă afirmă că atunci când nu există niciun canon sau lege scrisă, obiceiul bun, verificat de rațiunea dreaptă, existent de mulți ani și care nu contrazice o lege scrisă, are forță de lege și statut de canon. Această axiomă recunoaște obiceiul bun ca sursă a dreptului canonic. Pidalionul face o distincție clară între obiceiul bun și obiceiul rău. Axioma a noua preciza deja că obiceiul rău nu creează precedent obligatoriu. Criteriile pentru recunoașterea unui obicei bun sunt: să fie conform rațiunii drepte, să fi fost testat de-a lungul anilor și să nu contrazică o lege scrisă (fie ea canonică sau civilă). Rațiunea dreaptă este, de asemenea, recunoscută ca sursă a legii în axioma a opta. Pidalionul nu definește însă durata minimă a existenței unui obicei pentru a dobândi forță de lege.

    Comentariul la canonul 1 al sinodului de la Sardica dezvoltă aceste criterii, citând pe Sfântul Vasile cel Mare, care a acordat forță de lege obiceiului, și surse juridice bizantine care sprijină aceleași criterii. Aceasta arată că noțiunea de drept cutumiar din Pidalion nu este originală dreptului canonic, ci preluată din dreptul bizantin.

    A paisprezecea și ultima axiomă afirmă că tot ceea ce a fost hotărât sau tipărit greșit, contrar legii, nu poate fi ratificat nici prin canon, nici prin lege, nici prin trecerea timpului, nici prin obicei. Această axiomă trebuie înțeleasă ca o îndemnare morală finală adresată celor care aplică dreptul canonic: deciziile lor trebuie să fie legale. Axiomele precedente stabilesc trăsăturile generale ale canoanelor și principiile de luare a deciziilor corecte, iar aceasta respinge deciziile greșite. Probabil că ea are și un sens polemic, ca respingere a altor colecții canonice care nu se bazează pe corpus canonum al celor șapte sinoade ecumenice.

    Aceste axiome încearcă să definească natura generală a dreptului canonic din perspectiva Pidalionului. În capitolul precedent s-a arătat că Pidalionul vede Tradiția ca fenomen harismatic, adică efect al lucrării Duhului Sfânt. Principalele forme ale Tradiției menționate sunt hotărârile sinoadelor și scrierile Sfinților Părinți. Sinoadele ecumenice sunt privite ca manifestări ale Bisericii sobornicești mărturisite în Crez; prin urmare, sunt acceptate ca autoritate supremă pentru Bisericile locale.

    Hotărârile sinoadelor ecumenice sunt considerate inspirate în conținut, dar nu și în expresie. Dreptul canonic este însă privit, în Pidalion, ca un fenomen atât divin, cât și omenesc: canoanele sacre reprezintă aspectul divin, în timp ce dreptul bizantin, obiceiul bun și rațiunea dreaptă sunt recunoscute ca surse omenești, subordonate, ale dreptului canonic.

    Trebuie remarcat că Sfânta Scriptură nu este recunoscută ca sursă directă a dreptului canonic. Multe dintre conceptele și normele definite de canoanele sacre derivă din Biblie; totuși, Pidalionul nu afirmă că lacunele din dreptul canonic pot fi rezolvate prin trimitere directă la Scriptură, ci doar prin analogie, prin referință patristică sau prin rațiune dreaptă. Literatura patristică, fiind în mare parte comentariu biblic, constituie totuși o referință indirectă la Scriptură ca sursă de drept canonic. Absența unei referințe directe poate fi interpretată ca o reacție împotriva principiului protestant sola scriptura. Ca reacție la revendicările protestante, teologia ortodoxă răsăriteană a epocii a accentuat interpretarea tradițională a Scripturii de către sinoade și Sfinții Părinți, în opoziție cu interpretarea individualistă promovată de protestantism.

    În cele din urmă, Pidalionul nu distinge între legalitate și moralitate. Canoanele nu sunt doar norme care reglementează instituțional Biserica, ci și izvoare ale moralei creștine. Morala creștină este prezentată în Pidalion ca fenomen eteronom2. De asemenea, cartea nu consideră canoanele drept norme exhaustive, care să acopere toate cazurile, ci doar cazurile obișnuite și generale. În consecință, canoanele sacre sunt considerate, prin definiție, ca având excepții — temă ce va fi tratată în secțiunea următoare a capitolului.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/09/the-14-general-axioms-of-canon-law.html

    1. Cu privire la aceasta, am postat și un articol mai demult: https://rezistentaortodoxa.org/2025/06/19/despre-asa-numita-aplicarea-automata-a-canoanelor-si-cadere-automata-din-har/ ↩︎
    2. Cf. DEX: Care se conduce după legi externe provenite din afară. ↩︎

  • Tainele ereticilor înainte de judecata sinodală

    George D. Dimakopoulos | 23 august 2018

    Prolog

    Cea mai mare parte a textului care urmează derivă din al treilea memoriu al vrednicului de pomenire Mitropolit de Oropos și Filli, Kiprian, adresat fericitului Înaltpreasfințit Mitropolit Calist (Makris) al Corintului, în anul 1983 (Protocol nr. 65a, datat 31 mai), cu privire la binecunoscutele neînțelegeri dintre cei doi ierarhi pe tema valabilității Sfintelor Taine în Biserica înnoitoare.

    Am îndepărtat, pe propria noastră răspundere, anumite referințe personale, pentru ca textul pe care îl prezentăm aici – ca o formă de lucrare duhovnicească – să poată sluji la clarificarea, înțelegerea și aprofundarea unei probleme care, de-a lungul istoriei bisericești, chiar în mijlocul atâtor erezii labirintice, demonice și multiple ca forme, a căror actualitate s-a arătat din plin, niciodată nu a fost ridicată, de către ortodocșii care s-au îngrădit, problema preoției și a valabilității Sfintelor Taine săvârșite de eretici încă nejudecați sinodal.

    Astăzi, la 35 de ani după 1983 – anul în care a fost scrisă această scrisoare – problemele ridicate în textul următor continuă să frământe, chiar și în prezent, credincioși care susțin poziții eclesiologice opuse, contrare sau chiar potrivnice.

    Ceea ce se caută însă nu este doar prezentarea opiniilor existente, ci și felul în care acestea sunt introduse spre reflecție și cugetare.

    Speculația nelegiuită, necuviincioasă și lipsită de evlavie, precum și „distorsionarea” grosolană și sintactic coruptă promovată de cei care împroașcă cu noroi, plini de mândrie, cuget înalt și trufie megalomană, care sunt călăuziți de regula diavolească a proverbialei „aroganțe matheite”, nu sunt trăsături ale unor oameni — cu atât mai puțin ale acelora care se numesc pe sine „ortodocși”.

    Și atâta timp cât mișcarea nobilă, insuflată de Dumnezeu, a neo-kollyvazilor (adică a vechilor-calendariști) rămâne închisă, sigilată și redusă la o „chestiune de familie”, fără a se deschide societății și provocărilor noi deja prezente în rândul clerului și al credincioșilor, frații noștri de curând îngrădiți vor continua să audă mai puternic ecoul „machiavelismului matheit”, care își strigă nebunește și egoist deviza:

    „Cu cât ești mai fanatic, cu atât ești mai credincios!”

    În schimb, în bogata învățătură patristică – care nu are nicio legătură cu isteria fără sens a matheismului – Părinții, dincolo de actul îngrădirii și de cercetarea continuă, atentă și temeinică pe care o făceau față de ereticii încă nejudecați, acționau cu dragoste jertfelnică, cu discernământ și cu evlavie plăcută lui Dumnezeu, iar nu cu vocabularul străzii, al gloatei și al mulțimii; nu prin scrieri murdare și gălăgioase ca niște „chimvale răsunătoare”, asemenea celor promovate de autismul ideologic al falsei lupte împotriva ereziei de sorginte matheită.

    Am ajuns (mulți dintre noi) la un punct nelegiuit, lipsit de evlavie și de sfințenie, în care credem că cu cât cineva este mai anti-nou-calendarist, cu atât este mai ortodox!…

    Iar dacă cineva – precum autorul textului de mai jos – scrie cu precizia Părinților că, în cazul ereticilor încă nejudecați, Tainele rămân, ca act de iconomie și milă față de partea neștiutoare și ignorantă a turmei lor, dar sunt totodată osândite și lipsite de har pentru cei care cu bună știință împărtășesc cugetul eretic, atunci un astfel de om este imediat considerat… filo- sau cripto-ecumenist.

    Dar aceste gânduri nu sunt ale lui Dumnezeu — ele sunt roadele diavolului…

    A. Îngrădirea de inovatori și eretici

    Este bine cunoscut faptul că lupta noastră sfântă este prevăzută de Tradiția Ortodoxă. Ea este exprimată prin Canonul al 15-lea al Sinodului I-II (861), care îi laudă ca vrednici de cinste pe cei ce se îngrădesc pe sine – adică se despart de episcopul lor „înainte de o hotărâre sinodală”, atunci când acesta propovăduiește „pe față”, „cu capul descoperit” și „în Biserică” o erezie „condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți” — adică deja osândită.

    Cei care s-au împotrivit inovației calendaristice din 1924 și, mai general, ereziei ecumenismului, s-au îngrădit pe sine, despărțindu-se de inovatori și de cei înclinați spre erezie, începând o luptă sfântă, antieretică. Luminându-i pe cei neștiutori și pregătind terenul, ei priveau către un Sinod Panortodox sau Ecumenic, către o judecată și o hotărâre sinodală cu privire la inovația întreprinsă.

    Istoria Bisericii noastre mărturisește că un astfel de Sinod a fost întotdeauna precedat de o perioadă de frământare — o perioadă presinodală — în care între creștini domnea tulburare și dezbinare din pricina ereziei propovăduite. Desigur, în acele vremuri nu se ridica problema validității sau nevalidității Sfintelor Taine, ci mai curând cea a îngrădirii de cei înclinați spre erezie, a denunțării înșelării, a luminării și a luptei pentru convocarea unui Sinod competent.

    Până la întrunirea unui Sinod — singurul organ cu autoritate de a hotărî în privința unei erezii și a ereticilor — Harul dumnezeiesc, lucrând în chip filantropic, continua să lucreze pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu cel neștiutor sau prigonit, dar în orice caz, spre osânda ereticilor și a celor care în cunoștință de cauză împărtășesc cugetul lor, așa cum se va arăta mai jos.

    B. Sfintele Taine ale ereticilor înainte de judecata sinodală

    Adevărul celor de mai sus este întărit de Sfântul și Marele Sinod al VII-lea Ecumenic, când președintele său, Sfântul Tarasie, a spus:

    „Primim pe cei hirotoniți de eretici”, până ce se va da o hotărâre sinodală cu privire la erezia lor.

    „Dar dacă se va face o hotărâre sinodală și va fi o învoire a Bisericilor întru Ortodoxie” și împotriva ereziei, „cel ce va îndrăzni să se hirotonească de către ereticii nelegiuiți va cădea sub caterisire. Iar Sfântul Sinod a spus: aceasta este o judecată dreaptă.” (PG 12, 1042)

    C. Modul primirii celor hirotoniți de eretici

    Această poziție este întărită și de modul în care au fost primiți cei hirotoniți de eretici. Astfel, Patriarhul Constantinopolului și președintele Sinodului IV Ecumenic, Anatolie, „fusese hirotonit de către nelegiuitul Dioscor, în prezența lui Eutihie”, întemeietorul ereziei (PG 12, 1042).

    De asemenea, „cei mai mulți dintre episcopii care au participat la sesiunile Sinodului al VI-lea Ecumenic” fuseseră „hirotoniți de către Serghie, Pir, Pavel și Petru, conducătorii ereziei monoteliților” (PG 12, 1047).

    D. Cazul lui Nestorie

    Cele de mai sus sunt confirmate și de următoarele: Sfântul Sinod al III-lea Ecumenic, înainte de condamnarea sinodală a eresiarhului Nestorie, îl numește pe acesta „prea cucernic” și „stăpân” (PG 4, 1180–1181). Prin hotărârea de condamnare însă, îl caracterizează ca „preanelegiuit” (PG 4, 1212). Este de remarcat că Sinodul nu a ridicat problema nevalidității Tainelor săvârșite de el înainte de condamnarea finală.

    Din acest motiv, spune Sfântul Fotie cel Mare:

    „După depunerea lui Nestorie, nici unul dintre cei hirotoniți de el nu a fost caterisit.” (PG 104, 1224)

    E. Pilda Sfântului Teodor Studitul

    Cuviosul egumen al Mănăstirii Studion, Sfântul Teodor, s-a despărțit de două ori de comuniunea cu doi patriarhi ai Constantinopolului, din pricina ereziei moechianilor (a celor care justificau căsătoria nelegiuită a împăratului), pe care o numea „răsturnarea a toate, până la venirea lui Antihrist” (PG 99, 1025).

    Și totuși, el nu a ridicat niciodată problema nevalidității Tainelor. Când a reluat comuniunea, s-a împărtășit cu patriarhii „într-o prietenie și mai fierbinte”, cu bucurie duhovnicească (PG 99, 165, 257).

    F. Condamnarea anterioară

    Unii susțin, cu simplitate, că nu este nevoie de o judecată sinodală, deoarece Biserica a condamnat deja în trecut inovația sau erezia care acum este propovăduită. Totuși, în cazul Cuviosului Teodor, vedem contrariul. El nu a ridicat problema nevalidității Tainelor, deși erezia moechianilor, ca încălcare a Legii Evanghelice și Canonice, fusese deja condamnată, atât în general, cât și în mod particular.

    În general, de pildă, prin Canonul 1 al Sinodului II Ecumenic, prin care ni se poruncește „să anathematizăm orice erezie”. Iar în mod specific, această erezie anticanonică fusese osândită prin Canonul 2 al Sinodului VI Ecumenic:

    „Dacă cineva va fi găsit că inovează sau încearcă să răstoarne vreun canon, să fie supus pedepsei acelui canon.”

    După cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul, „acesta trebuie să primească pedeapsa pe care acel canon o rânduiește”.

    G. Autoritatea bisericească competentă

    De ce, deci, Sfântul Mărturisitor Teodor a păstrat această atitudine, deși erezia fusese deja condamnată de Biserică? Pentru că, potrivit Tradiției Ortodoxiei, pedepsele canonice se aplică de către o a treia parte – adică de către autoritatea bisericească competentă, Sinodul vremii.

    Prima parte este Sinodul Ecumenic care a emis canonul, a doua este cel care îl calcă, iar a treia este judecătorul.

    Sfântul Nicodim Aghioritul scrie:

    „Dacă Sinodul nu împlinește efectiv depunerea preoților, excomunicarea sau anatema asupra mirenilor, atunci acei preoți și mireni nu sunt de fapt depuși, excomunicați sau anatematizați.”

    Ei se află „sub sentință, într-adevăr – aici, în viața aceasta, sub pedeapsa depunerii sau excomunicării, iar acolo, în viața viitoare, sub judecata lui Dumnezeu.”

    Și același sfânt adaugă (în nota 2 la tâlcuirea Canonului 3 apostolic):

    „Acești dumnezeiești Apostoli se explică limpede prin canonul lor 66, căci nu spun că episcopul sau preotul care primește botezul ereticilor este deja depus în fapt, ci: poruncim să fie depus – adică să fie adus la judecată, și dacă se va dovedi că a făcut aceasta, atunci, prin hotărârea voastră, să fie lipsit de preoție; aceasta poruncim.”

    Aceasta este și în duhul Canonului 15 al Sinodului I-II, care îi laudă pe cei ce se îngrădesc pe sine „înainte de judecata sinodală” de episcopul ce propovăduiește erezia – zicând „înainte de judecata sinodală”, tocmai pentru că o astfel de judecată este, desigur, presupusă chiar și pentru cel care a propovăduit erezia.

    H. Erezie condamnată și necondamnată

    De aceea, Sfântul Teodor Studitul a scris că împărtășirea cu erezia deja condamnată a iconoclaștilor din vremea sa este „o despărțire de Hristos” (PG 99, 1276).

    Iar așa-numita „dumnezeiască împărtășire” a iconoclaștilor osândiți nu este „pâine comună, ci o otravă ce înnegrește și întunecă sufletul” (PG 99, 1189).

    Cât despre moechianii care încă nu fuseseră judecați în acel timp, el spune:

    „Ne împărtășim de la orice preot care nu este învinuit. De aceea nu ne împărtășim de la (preotul) Iosif, căci a fost acuzat în mod public. Și, cu siguranță, cei care slujesc împreună cu el vor fi considerați și ei învinuiți.” (PG 99, 1065–1068)

    I. Cazul armenilor

    Isaac Armeanul scrie că creștinii armeni „s-au abătut” de la „tradițiile Sfântului Grigorie (Luminătorul Armeniei) și ale celorlalți Părinți”. Între altele, au schimbat și datele sărbătorilor. Și totuși, „în ceea ce privește credința și Sinodul ținut la Calcedon și învățătura despre cele două firi în Hristos, Dumnezeul nostru, ei nu aveau nicio îndoială; de aceea, timp de 103 ani după Sinodul de la Calcedon” au rămas în comuniune cu Biserica.

    Biserica Ortodoxă, în acel răstimp, nu a considerat Sfintele lor Taine nevalide, până când aceștia „nu s-au despărțit de comuniunea” Ortodoxiei, lepădând Sfântul și Marele Sinod al IV-lea Ecumenic (PG 132, 1256–1257).

    J. Abaterea de la „hotarele” patristice

    După această scurtă prezentare, credem cu smerenie că este o greșeală a ridica problema validității Tainelor. Este, prin urmare, nevoie să umblăm pe „calea împărătească” și să nu ne abatem de la „hotarele cele vechi, pe care le-au așezat Părinții” (Pilde 22, 28).

    Această „cale împărătească” este protestul bun, necesar și de folos, prin îngrădirea față de inovatori și eretici; este și formarea plinătății neînnoite a Bisericii, a cărei păstorire bineplăcută lui Dumnezeu, prin Harul Său, în dragoste și smerenie, va oferi cea mai bună mărturie a Credinței, astfel încât tulburarea dintre ortodocși să înceteze prin întoarcerea la rânduiala sărbătorească străveche și încercată de timp.

    Astfel, vor fi evitate dezbinările, schismele și inovațiile făcute „în numele luptei împotriva inovației”, precum și căderile „spre dreapta”, înstrăinarea de adevăr, de dragoste și de Harul Mântuitorului nostru Hristos, sfâșierea continuă în grupări potrivnice între ele și, ca urmare, sminteala și pierderea sufletelor.

    Această „cale împărătească” a fost urmată întotdeauna și de Biserica Rusă din Diaspora, sub Mitropolitul (Sfântul) Filaret, care, înainte de anul 1965 (când s-au ridicat anatemele dintre Roma și Constantinopol), a rămas în comuniune cu cei de stil nou.

    În septembrie 1974, ea a hotărât următoarele:

    „Cu privire la întrebarea despre prezența sau absența Harului dumnezeiesc în rândul nou-calendariștilor, Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor nu se consideră pe sine, nici pe vreo altă Biserică Locală, îndreptățită să dea o decizie finală, deoarece o evaluare categorică asupra acestei chestiuni poate fi făcută numai de un Sinod Ecumenic convocat în chip canonic și competent, cu participarea obligatorie a Bisericii libere a Rusiei.”

    K. „Dar dacă nu se va convoca niciun Sinod Ortodox?”

    Această întrebare este adesea ridicată ca un argument „puternic” de către susținătorii învățăturii greșite despre pierderea Harului.

    Mai întâi, trebuie să ne întrebăm în ce măsură am contribuit noi înșine la convocarea unui astfel de Sinod dorit.

    În al doilea rând, orice răspuns care ar afirma că oricine poate proclama, înainte de judecata sinodală, că inovatorii au căzut din Harul dumnezeiesc, este contrar Tradiției.

    Credem cu smerenie că un astfel de act este necuvenit și anti-bisericesc, din mai multe motive, dar mai ales din următorul: pentru o judecată și o condamnare împotriva cuiva este nevoie de convocarea unui tribunal alcătuit din persoane competente, având de față și pe cei judecați.

    Suntem noi astăzi — câțiva episcopi — aceia competenți pentru o astfel de judecată? Putem noi să-i chemăm pe cei supuși judecății? Avem noi acordul deplin al tuturor creștinilor ortodocși din lume care luptă acum lupta cea bună a credinței? Știm noi tainele lăuntrice și ascunse ale acelora pe care îi osândim cu atâta ușurință și la modul general — poate chiar pe unii care, la un moment dat, se vor alătura taberei ortodocșilor celor drept-lucrători?

    Pentru o înțelegere mai deplină, aduc următorul exemplu: sprijinitorul eresiarhului Eutihie la „Sinodul tâlhăresc” din Efes, Iuvenalie al Ierusalimului, a fost primit de Sfântul Sinod IV Ecumenic printr-o simplă trecere la Ortodoxie.

    „Preacucernicul episcop Iuvenalie, ridicându-se, a trecut de partea cealaltă; iar răsăritenii și ceilalți episcopi preacucernici, fiind cu el, au strigat: Dumnezeu te-a adus cu dreptate, ortodoxule, bine ai venit!” (PG 12, 1034)

    Câți „Iuvenalii” or fi, pe care poate îi osândim dinainte — și încă fără autoritate —, dar care, la vremea potrivită și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ar putea auzi și ei cuvintele: „Bine ai venit!”

    Ortodoxia noastră a dat deja răspunsul la această întrebare. Atunci când judecata sinodală a inovatorilor și a celor înclinați spre erezie întârzie sau, din firea împrejurărilor, este cu neputință, ortodocșii se păzesc înaintea lui Dumnezeu prin îngrădirea canonică și prin lupta antieretică.

    L. Părerea ortodoxă a Părintelui (Sfântului) Iustin Popovici

    De altfel, graba și nerăbdarea noastră privind convocarea unui Sinod și rostirea unei hotărâri nu sunt pe deplin îndreptățite. Toate sunt orânduite prin Pronia dumnezeiască — mai ales dacă luăm aminte că astăzi Biserica lui Hristos, în cea mai mare parte, nu este nici liberă, nici în pace.

    O prigoană cumplită, de tot felul, s-a ridicat împotriva credinței celei adevărate. Sfânta noastră Biserică se află de mulți ani pe Crucea mărturisirii și a muceniciei.

    De aceea, de mare greutate este părerea mărturisitorului contemporan cu noi, Părintele Iustin Popovici, care a scris, între altele, în renumitul său Memorandum către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe:

    „Poate că astăzi trebuie, între altele, să ne amintim și să înțelegem următorul fapt: în vremea prigoanelor împotriva Bisericii nu s-au ținut Sinoade Ecumenice — dar aceasta nu înseamnă, desigur, că Biserica lui Dumnezeu nu funcționa sau că nu respira sinodal. Dimpotrivă, acea perioadă a vieții și lucrării Ei a fost cea mai roditoare și mai dinamică.
    Iar atunci când, mai târziu, a urmat o altă epocă și s-a întrunit primul Sinod Ecumenic, episcopii mucenici au putut veni și fi de față la el, purtând încă rănile proaspete, semnele și vânătăile prigoanelor și închisorilor, fiind încercați în focul mărturisirii — și acolo, înaintea Sinodului fraților lor și a întregii lumi, au putut să dea liber mărturia lor despre Hristos, mărturisindu-L ca Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al neamului omenesc.”
    (Memorandum…, p. 19, Atena, 1977)

    Prin urmare, îngrădirea canonică și lupta antieretică bineplăcută lui Dumnezeu sunt cele trebuincioase astăzi, împreună cu rugăciunea fierbinte, pentru ca filantropia lui Dumnezeu să dăruiască ceea ce este mai de folos Sfintei Sale Biserici.

    Toate acestea nu înseamnă că cei ce urmează inovației calendaristice sunt dezvinovățiți. Stăruind în ea, se află, fără îndoială, sub învinuire înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii.

    M. Sfântul Chiril al Kazanului, Noul Mucenic Rus

    Înainte de a încheia această scrisoare, socotim de trebuință să amintim cuvintele de mare însemnătate ale Sfântului Chiril, Mitropolitul Kazanului (+1936/1937), Noul Mucenic al Rusiei.

    El a fost silit să se despartă de comuniunea cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, atunci când acesta s-a aliat nelegiuit cu regimul comunist din Rusia și a acționat și a propovăduit împotriva Evangheliei.

    În apărarea sa, Sfântul Chiril a scris:

    „Nu mă despart de nimic sfânt, de nimic care aparține Bisericii. Mă tem doar să nu mă alipesc de ceva care izvorăște din păcat. De aceea, nu sunt în comuniune cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, deoarece nu am alt mijloc prin care să mustru pe fratele meu care păcătuiește…
    Recunosc că este datoria mea arhipăstorească să evit comuniunea cu Mitropolitul Serghie. Prin acest act nu afirm nicidecum că Harul lipsește din Sfintele Taine ale serghianiștilor (ferească Dumnezeu un asemenea gând!), ci subliniez că nu doresc să mă fac părtaș la păcatele altora…”

    Și adresându-se celui rătăcit, Serghie, scria:

    „Te miri că nu slujesc împreună cu tine, dar nu te socotesc nici pe tine, nici pe mine în afara Bisericii… Nu slujesc împreună, nu pentru că Taina Trupului și Sângelui lui Hristos nu s-ar împlini în slujirea noastră comună, ci pentru că împărtășirea din Potirul Domnului ar fi pentru amândoi spre osândă, fiindcă starea noastră lăuntrică ne lipsește de putința de a aduce, în pace, „mila păcii, jertfa laudei…”

    Puțin înainte de mucenicia sa, a mai scris:

    „… Mi se pare că nu deosebești cum se cuvine faptele Mitropolitului Serghie și ale celor de un cuget cu el, care sunt săvârșite canonic, prin Harul dumnezeiesc al Preoției, de acele acte care sunt împlinite cu viclenie omenească și în afara dreptății sacramentale, precum sunt diversele caterisiri, și altele asemenea.
    Acestea sunt acte tainice doar în înfățișare, dar în esență sunt o uzurpare a autorității sacramentale și, prin urmare, hulitoare și lipsite de Har.

    Totuși, Sfintele Taine ale serghianiștilor, care au fost hirotoniți canonic, sunt, fără îndoială, Taine mântuitoare pentru cei ce le primesc cu simplitate și credință, fără îndoieli cu privire la validitatea lor, neștiind că ceva este greșit în rânduiala bisericească serghianistă.
    Dar, în același timp, aceste Taine devin osândă pentru cei ce le săvârșesc și pentru cei care se împărtășesc cu ele în deplină cunoștință de cauză, știind rătăcirea serghianismului, căci lipsa lor de împotrivire arată o indiferență vinovată față de batjocorirea Bisericii.
    De aceea, este necesar ca un episcop sau un preot ortodox să evite rugăciunea în comun cu serghianiștii. Același lucru se aplică și mirenilor care au o înțelegere conștientă a acestor realități ale vieții bisericești.”

    Cel mai mic dintre episcopi,
    † Kyprian, Mitropolit de Oropos și Filli

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/the-mysteries-of-heretics-before.html

  • Ortodoxia în prigoană (3)

    de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

    Adunări ortodoxe în absența Ortodoxiei

    În zilele noastre, congresele teologice și conferințele — locale sau panortodoxe — au devenit un fenomen obișnuit. La fel de obișnuite sunt și cuvântările festive rostite în Duminica Ortodoxiei, în biserici sau în săli.

    Însă, din toate acestea, lipsește duhul autentic al Ortodoxiei. Domină vorba goală, pentru că lipsește fapta care să o adeverească.

    În prezentul articol ne vom ocupa de trei astfel de întâlniri care au avut loc la Atena.

    A. Prima dintre acestea a fost Al VIII-lea Congres de Teologie al Întregii Elade (3–5 septembrie 1999), având ca temă:

    „Biserica în fața marilor probleme sociale.”

    Au fost analizate diverse probleme sociale, dar a lipsit tocmai tema care ar fi trebuit să-i preocupe cel mai mult pe credincioși: prezența ereziei în zilele noastre.

    Nimeni dintre participanți nu a făcut vreo referire la problemele create de Patriarhia Constantinopolului, prin rugăciunile și slujbele comune cu ereticii Apusului, prin recunoașterea monofiziților drept „ortodocși” (în 1990) și prin recunoașterea papismului ca „Biserică egală în cinste” cu Biserica Ortodoxă (în 1993), adică având harul dumnezeiesc și, prin urmare, oferind mântuire adepților săi!

    Acest congres ar fi fost o ocazie strălucită pentru toți participanții să mărturisească, într-un cadru comun, unicitatea Ortodoxiei, condamnând în același timp acțiunile ecumeniste ale propriei lor Biserici.

    S-ar putea spune: „Dar este posibil ca cei care tac tot anul și sunt indiferenți la trădarea actuală, să devină mărturisitori în timpul congresului?” În mod normal, nu. Dar există și cazuri când cineva, deși se teme să spună adevărul singur, o face atunci când mulți alții semnează împreună cu el.

    Din nefericire, nici acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece spiritul mărturisitor lipsea din Comitetul Organizatoric al congresului. Mii de teologi la un loc și nicio singură reacție împotriva panereziei vremurilor noastre!

    Ce ar fi spus acești participanți, dacă, în timpul unei molime cumplite, s-ar fi convocat un Congres Național al Medicilor cu tema „beneficiile gimnasticii de dimineață”? Cam același lucru au făcut și ei, în ciuda laudelor lor verbale aduse Ortodoxiei.

    Puterea și cinstea Ortodoxiei nu stau în vorbe, ci în puterea faptelor și a mărturisirii împotriva ereziei, acestui dușman de moarte al credinței.

    Au pierdut ocazia de a se exprima colectiv și de a atrage atenția poporului, care este mișcat mai ales de cuvântul însoțit de faptă.

    Ce folos poate avea credinciosul din triumfalismul oratorilor despre teologia patristică, dacă îi vede pe cei care o slujesc adormiți în fața ereziei? Cum să creadă că reprezintă o „epopee duhovnicească”, când îi vede aplaudând pe ecumeniștii contemporani care batjocoresc glasul Părinților și acționează împotriva lui?

    Dacă studentul teologiei patristice nu s-a împărtășit din puterea mântuitoare a acesteia, ci, dimpotrivă, o trădează prin faptele sale, cum va putea poporul să o respecte?

    Când tăcerea față de adevăr „ascunde pe Hristos în mormânt”, de ce n-ar fi fost același lucru și în cazul acestui congres?

    B. Din păcate, aceeași greșeală au comis-o organizatorii congresului de mai sus și atunci când, în Duminica Ortodoxiei din anul 2000, l-au invitat să țină cuvântul festiv pe Preasfințitul Episcop al Prevezei, Meletie Kalamaras — cel care a scandalizat de multe ori plinătatea ortodoxă prin cuvinte și fapte.

    L-a scandalizat:
    a) în 1990, când, ca reprezentant al Bisericii Greciei, a semnat Declarația comună cu monofiziții, conform căreia „timp de 1500 de ani am avut aceeași credință hristologică autentică și continuitate apostolică neîntreruptă”!

    Pentru a-și susține această poziție antiortodoxă, a ironizat și a atacat dur pe cei care au îndrăznit să scrie împotriva acestei declarații greșite.

    b) A scandalizat prin apărarea repetată a „Scrisorii Sfinte”, un text plin de erori dogmatice.

    c) A scandalizat când le-a impus preoților din eparhia sa să citească rugăciunile Vecerniei Pogorârii Duhului Sfânt și ale Bobotezei în limba populară(modernă).

    d) În fine, a scandalizat prin cartea sa despre Antihrist, în care susține poziții antitradiționale și contrare Sfinților Părinți.

    A predicat apoi că „amenințarea la adresa Ortodoxiei este păcatul clerului — al meu, al arhiereilor, al preoților. Noi nu călăuzim poporul cum trebuie.” Dar aceste cuvinte nu folosesc, pentru că trebuie să fie însoțite de fapte.

    Este nevoie de pocăință practică și schimbare reală de direcție. Din păcate, se întâmplă tocmai contrariul!

    Cum să conducă drept poporul când recunosc preoția papistașilor, dar o refuză pe cea a vechilor-calendariști?

    Degradarea a mers departe, pentru că de aproape un secol Biserica Greciei și teologii ei aplaudă vânzarea Ortodoxiei pe care Fanarul o săvârșește cu sânge rece.

    C. A treia adunare a fost Congresul Interortodox „Ortodoxia în fața celui de-al treilea mileniu”, care a avut loc între 4 și 8 mai 2000, convocat și organizat de Sfântul Sinod al Bisericii Greciei.

    Asemenea Congresului de Teologie al întregii Elade, și acesta a analizat diversele provocări ale epocii asupra Ortodoxiei, dar tema ereziei ecumenismului, care frământă Biserica încă din 1920, a fost păstrată cu grijă în lada frigorifică.

    Dimpotrivă, s-au auzit necontenit laude la adresa patriarhilor de Constantinopol din ultimele decenii, ca și cum ar fi adus vreun bine Ortodoxiei!

    Cincizeci de ani, Athenagoras, Dimitrie și Bartolomeu vând comoara Ortodoxiei, iar nimeni nu îndrăznește să-i oprească… Și totuși vorbim despre „mărturisitori și martiri”!

    Cireașa de pe tort au fost cuvintele Episcopului Elveției, Damaskinos, care, fără nici cea mai mică rușine, a propus ca Biserica să renunțe la

    „această fariseică etalare a titlurilor ortodoxe”

    imitându-l cu succes pe colegul său Mitropolitul Ioan de Pergam, care încă din 1988, în Duminica Ortodoxiei la Fanar, vorbise despre o „Ortodoxie narcisistă”!

    Întrebăm: cum ar putea acești clerici să nu semneze unirea cu „frații papistași”, de vreme ce deja i-au recunoscut drept Biserică canonică?

    Următorul pas va fi consfințirea acestor erezii prin Sinodul Panortodox care se pregătește.

    Iar pentru a reveni la congresul amintit: de fiecare dată când vreun vorbitor îndrăznea, fie și în treacăt, să atingă problema primatului Fanarului asupra diasporei, imediat președintele și alți participanți greci îl asaltau cu întrebări, cerându-i explicații. Desăvârșiți supuși ai domnului Bartolomeu, hulitorul Sfinților Părinți!

    Când unul dintre participanți a pus la îndoială caracterul canonic al Bisericii Romei, profesorul Vlasios Feidas s-a grăbit să afirme:

    „Biserica Ortodoxă nu a considerat-o niciodată erezie.”
    (referindu-se la papism, n.n.)

    Toți ceilalți participanți au aprobat această opinie, atât de blasfemiatoare și lipsită de temei istoric, fără cea mai mică reacție de protest…

    Biata Ortodoxie, câte umilințe mai ai de îndurat din partea teologilor tăi înveșmântați în slavă deșartă!

    Căci, dacă domnul Feidas ar fi studiat măcar Pidalionul, și-ar fi amintit judecata marelui său alcătuitor și sfânt, Nicodim Aghioritul, care, rezumând credința Părinților și a Sinoadelor de dinainte, afirma limpede:

    „Latinii sunt eretici de demult… sunt nebotezați.”

    De altfel, Congresul Panortodox din 1948, de la Moscova, a proclamat că:

    „Din trupul mistic al lui Hristos, papismul a transformat Biserica lui Dumnezeu cel viu într-o organizație politică lumească.”
    (Karmiris, Syntagma ton theion kai ieron kanonon, vol. II, p. 949)

    Și în alt loc al aceleiași decizii:

    „Hotărârea noastră de a condamna papismul nu este întâmplătoare, ci izvorăște din principiile fundamentale ale vechii Biserici sobornicești ortodoxe, repetând pur și simplu Mărturisirea Patriarhilor Răsăritului din 1723 și 1894… De aceea, nu noi, ci evlavioasele buze ale Părinților Sinoadelor Ecumenice condamnă acum papismul pentru toate dogmele sale noi și străine.”

    (cf. studiului pr. Emm. Kalyvas, Condamnarea papismului, Atena 1999, p. 88).

    Din nefericire, acest congres s-a arătat mai interesat de… ecologie decât de Ortodoxia sângerândă — încă o dovadă a interesului participanților pentru cele pământești și pieritoare, nu pentru cele cerești și veșnice, pe care numai adevărata Ortodoxie le asigură.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

  • Ortodoxia în prigoană (2)

    de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

    Sfântul Teodor Studitul și zelotismul

    Este oare posibil ca cineva să scrie un eseu despre Ortodoxie și totuși să conțină erezii? Să vorbească despre frumusețe într-un mod cu totul lipsit de frumusețe? Să predice despre adevăr printr-o mulțime de minciuni? Să scrie biografia unui sfânt și totuși să falsifice lupta acestuia, doar pentru că nu se potrivește cu propriul său sistem de credință?

    Din păcate, acest lucru se întâmplă adesea în zilele noastre. Citim în mod constant mesaje „bisericești” pline de învățături greșite, articole în reviste ecleziastice care insultă unicitatea Ortodoxiei, sau texte „anti-ecumeniste” care, în realitate, susțin înșelarea și amestecă hotarele dintre Ortodoxie și erezie. Și toate acestea provin din condeiul unor pretinși „ortodocși”…

    În prezentul articol ne vom ocupa de o carte care falsifică și denaturează o perioadă crucială din viața unui sfânt. De ce? Pentru că autorul dorește — după cum crede el — să „umilească” pe creștinii luptători care, urmând urmele sfântului cu orice preț, constituie astăzi singura speranță și oază de Ortodoxie curată, în ciuda propriilor lor slăbiciuni și păcate.

    Este vorba despre cartea teologului V. Tsingos, „Pozițiile ecleziastice ale Sfântului Teodor Studitul – Autoritate și primat” (Thessalonic, 1999, 406 pagini). Înainte ca autorul să abordeze pozițiile ecleziastice ale Sfântului, el prezintă biografia acestuia — și tocmai aici se produce falsificarea!

    Să vedem, pe scurt, cum stau faptele în realitate.

    Sfântul Teodor Studitul (759–826) a fost o personalitate monahală remarcabilă, cu daruri pastorale excepționale și o formare teologică desăvârșită. Ca egumen al celebrei Mănăstiri Studion, a luptat pentru sfintele Tradiții și dogmele Bisericii, fiind exilat de trei ori de către adversarii săi.

    De două ori a fost trimis în exil pentru că a refuzat să accepte căsătoria nelegiuită a împăratului Constantin, iar a treia oară din pricina apărării sfintelor icoane.

    Împăratul și-a găsit un om „după inima sa” în persoana egumenului Iosif, care a binecuvântat căsătoria nelegitimă.

    Sfântul Teodor a întrerupt imediat comuniunea cu Iosif și cu toți cei care aveau legături euharistice cu acesta. Din iconomie, a continuat să pomenească pe patriarhul Tarasie, însă a evitat orice comuniune personală cu el (precum slujiri împreună sau hirotonii). Relațiile s-au restabilit pe deplin abia după prima sa întoarcere din exil (august 797), când patriarhul Tarasie l-a caterisit pe Iosif și a anulat căsătoria împăratului.

    După moartea lui Tarasie (806), a urcat pe tron patriarhal Nichifor. La dorința și porunca împăratului, acesta a convocat un sinod și l-a repus în funcție pe Iosif, „din iconomie”. Sfântul Teodor a continuat să nu aibă comuniune cu Iosif și cu cei ce-l primeau în comuniune, păstrând însă aceeași atitudine față de patriarhul Nichifor pe care o avusese și față de Tarasie.

    Așa au trecut doi ani, până când împăratul, pierzând răbdarea, l-a exilat pe Sfântul Teodor la Mănăstirea Sfântului Serghie.

    În anul 809, la cererea expresă a împăratului, s-a convocat un nou „sinod”, care a hotărât restabilirea lui Iosif și al doilea exil al Sfântului Teodor, de această dată în insula Halki.

    Întreruperea pomenirii patriarhului

    În ziua următoare Sinodului, Sfântul Teodor i-a scris patriarhului, avertizându-l că dacă nu-l va caterisi pe Iosif, „va conduce Biserica spre o mare schismă”. „Mai bine”, spune el, „să gonești oaia bolnavă (Iosif), decât să se molipsească întreaga Biserică” (Epist. 1008C).

    Deci purtătorul bolii este Iosif, nu eventuala „schismă” care s-ar fi produs din cauza separării — cum, din nefericire, afirmă domnul Tsingos (p. 80).

    Sfântul Teodor a încetat imediat pomenirea numelui patriarhului Nichifor în toate slujbele, inclusiv în Sfânta Liturghie. Astfel, schisma (în sens de rupere de comuniune) se produsese deja.

    Acest moment — al întreruperii totale a comuniunii cu patriarhul — domnul Tsingos îl trece sub tăcere complet, prezentându-l pe sfânt ca și cum ar fi păstrat aceeași atitudine ca înainte de sinodul din 809! El scrie:

    „Este o realitate incontestabilă și o certitudine de neclintit că tradiția bisericească nu ar fi cinstit ca sfânt, vreme de atâtea veacuri, un schismatic. Sfântul Teodor Studitul nu a fost schismatic, nici măcar temporar, pentru ca apoi să se fi pocăit. În sprijinul acestora trebuie menționat că nu a fost condamnat de niciun sinod valid al vremii sale. De asemenea, în niciunul dintre scrierile sale nu apare îndemnând sau binecuvântând schisma ori răzvrătirea împotriva Bisericii. În protestele sale vehemente, frecvente, nu s-a lăsat dus până la a „ieși” din staulul Bisericii sau a crea grupări independente…”

    „Atitudinea Sfântului Părinte față de toți superiorii săi duhovnicești s-a desfășurat în cadrul tradițional bisericesc, fiind o atitudine prudentă, echilibrată și, în mod evident, călăuzitoare pentru situațiile similare care se manifestă și astăzi.” (pp. 91–92)

    Poziția reală a Sfântului Teodor

    Înainte de a răspunde acestor afirmații false, să vedem ce spune însuși Sfântul Teodor în scrisorile sale, pe care autorul le-a ascuns.

    Scriind egumenului Teofil, la puțin timp după „sinodul adulterin” din 809, Sfântul afirmă:

    „O gravă erezie s-a proclamat ca dogmă în Biserica noastră. Această erezie a adulterului, care, odată cu răsturnarea Evangheliei și a Sfintelor Canoane, a fost pecetluită prin reabilitarea de către cei ce l-au judecat pe însuși cel adulterin. Căci, dacă au disprețuit Evanghelia, cu atât mai puțin i-a interesat să păzească Sfintele Canoane.

    De aceea, am socotit de trebuință să te înștiințez, ca, știind că se propovăduiește o erezie, să te ferești de ea — adică să te ferești de eretici. Astfel, nici să nu ai comuniune cu ei, nici să-i pomenești în mănăstirea ta la Sfânta Liturghie. Căci s-au rostit amenințări mari și înfricoșate de către Sfinții Părinți împotriva celor care se împărtășesc cu ereticii, chiar și în simpla masă comună cu ei.

    Dacă vei observa, însă, că nu am spus acestea mai înainte, ci îi pomeneam pe episcopii Bizanțului, să știi că aceasta era pentru că nu se convocase încă acel sinod și nu se propovăduise public acea dogmă rea și blestemată.

    Iar înainte de acestea, nu era sigur să rupi complet comuniunea cu cei care încălcau legea; era de ajuns să eviți comuniunea personală cu ei și, din iconomie, să-i pomenești pentru o vreme limitată.

    Dar acum, după ce s-a arătat pe față această nelegiuită erezie prin sinod, trebuie ca și tu, împreună cu toți ortodocșii, să reacționezi cu îndrăzneală, rupând orice comuniune personală cu cei de rea-credință și încetând pomenirea oricărui nume al celor ce au luat parte la sinodul adulterin sau care sunt de acord cu el.

    Căci este drept, sfinte părinte, ca, fiind numit Teofil, să iubești pe Dumnezeu și în această privință. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că dușmanii lui Dumnezeu nu sunt doar ereticii, ci și cei ce sunt în comuniune cu aceștia.”(Epistola către egumenul Teofil, 1048–1049)

    Cei care se despart de cei rău-credincioși sunt vrednici de cinste

    În scrisoarea amintită mai sus, se arată mai limpede decât lumina soarelui noua atitudine a Sfântului după sinodul din 809: o rupere deplină a comuniunii cu patriarhul și cu toți cei ce se aflau în legătură cu adulterul Iosif.

    Potrivit însă domnului Tsingos, Sfântul Teodor „în pofida celor mai aspre dezacorduri și confruntări cu ei (Tarasie și Nichifor, n.n.) nu i-a repudiat și, după cum el însuși susține, niciodată nu a întrerupt pomenirea lor”! (p. 193).

    Cele de mai sus sunt adevărate doar în privința patriarhului Tarasie; în vremea lui Nichifor, însă, întreruperea a fost deplină.

    Și ne întrebăm: cum se face că lucrarea domnului Tsingos, „rodul unei îndelungate cercetări”, a omis tocmai acest fapt esențial, care îl prezintă pe Sfântul într-o lumină cu totul diferită față de imaginea pe care autorul încearcă să i-o atribuie?

    În acest punct trebuie subliniat și un alt aspect important, care dovedește părtinirea și lipsa de obiectivitate științifică a domnului Tsingos.

    În loc să compare pe Sfântul Teodor și pe așa-numiții „zeloți” în raport cu două realități de același ordin, adică erezia iconoclasmului și erezia ecumenismului, el reduce întreaga atitudine a Sfântului doar la chestiunea căsătoriei nelegiuite a împăratului, iar apoi compară acest episod cu atitudinea vechi-calendariștilor și a zeloților față de ecumenism (al cărui început concret a fost inovația calendaristică), pentru a-i face să pară fanatici și fără nicio legătură cu lupta Sfântului!

    Dar și aici, după cum am văzut, el falsifică realitatea istorică. În acest fel, creează două falsuri grave în portretul acțiunii Sfântului, doar pentru a umili și discredita mișcarea actuală a vechilor-calendariști și zeloți din Grecia.

    Adevărul însă este următorul:
    Așa cum Sfântul Teodor s-a împotrivit căsătoriei necanonice a împăratului, tot astfel vechi-calendariștii s-au împotrivit inovației calendaristice, și așa cum el a luptat împotriva iconoclasmului, tot astfel zeloții de astăzi luptă împotriva ecumenismului. Prin urmare, identitatea între cele două situații (mutatis mutandis) este deplină și desăvârșită.

    Sfântul Teodor, prin întreruperea pomenirii episcopului său, nu s-a temut să fie socotit schismatic. El nu era stăpânit de mentalitatea complexată a „conservatorilor” de astăzi, care se tem să-i lepede pe ierarhii lor rău-credincioși, de frică „să nu iasă din staulul Bisericii”!

    Sfântul știa limpede că atitudinea sa era pe deplin acoperită de Sfânta Tradiție; de aceea spunea:

    „Poruncă avem chiar de la Apostolul (Pavel): dacă cineva învață sau poruncește să facem altceva decât au rânduit Canoanele, trebuie să-l socotim de neacceptat și să nu-l mai numărăm între sfinți.” (Epistola 998A)

    De aceea, cel care întrerupe comuniunea cu ereticii sau cu disprețuitorii Sfintelor Tradiții ale Bisericii nu devine niciodată schismatic, ci — după cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul în legătură cu canonul respectiv —

    „…cei care se despart (de ierarhii rău-credincioși) nu numai că nu sunt condamnați pentru despărțirea lor, ci sunt vrednici de cinste ca adevărați ortodocși, deoarece prin acea despărțire nu provoacă o schismă în Biserică, ci dimpotrivă, o eliberează pe Biserică de schisma și erezia acelor pseudo-episcopi.”

    Așadar, domnul Tsingos, temându-se „unde nu era teamă”, se grăbește să-l „scape” pe Sfântul Teodor de acuzația — inexistentă — de schismatic!

    Dar, dimpotrivă, când vine vorba despre zeloți, nu are nicio ezitare în a-i stigmatiza: pentru el, aceștia sunt „în afara Bisericii”, deși s-au luptat pentru cauze mult mai însemnate decât căsătoria nelegiuită a unui împărat.

    Ca judecător aspru, el ajunge să comenteze:

    „Este un fapt că, în țara noastră, zeloții și vechi-calendaristii, din mai multe motive — inclusiv din neștiință — îl consideră pe Sfântul Teodor un zelot și un răzvrătit împotriva «ierarhiei bisericești oficiale», chiar un schismatic de dragul adevărului. Așa cum am arătat deja, el nu a fost nici una dintre acestea, în sensul în care se folosesc acești termeni astăzi.” (p. 92, nota 1)

    Această afirmație a domnului Tsingos este nu doar falsă, ci și denaturată.

    Vechi-calendariștii și, în general, toți cei care cinstesc luptele sfinților, îl consideră pe Sfântul Teodor un râvnitor al tradițiilor patristice, un luptător viteaz împotriva pretențiilor necanonice ale „pseudo-episcopilor” inovatori și rău-credincioși ai vremii sale.

    Niciodată însă nu l-ar fi cinstit dacă ar fi fost, precum protestanții, un negator al ierarhiei bisericești sau al episcopatului ca instituție.

    Expresia „ierarhia bisericească oficială” (ἐπισκοπικὸν κατεστημένον) nu a fost niciodată folosită ca insultă de către vechi-calendariști împotriva noilor-calendariști în cei 76 de ani de rezistență canonică ai lor!

    Prin urmare, domnul Tsingos răstălmăcește adevărul, cu scopul de a păta chipul mărturisitor al vechi-calendariștilor.

    Cât despre cealaltă afirmație a lui, că Sfântul Teodor ar fi fost „schismatic de dragul adevărului”, ea este parțial adevărată: într-adevăr, sfântul a pus în practică principiul patristic:

    „Este mai bine să te desparți bine, decât să te unești rău.”

    De altfel, termenul „schismatic”, încărcat mereu cu o conotație negativă, nu se aplică propriu-zis în cazuri precum acesta.

    După Sfintele Canoane, cei care întrerup comuniunea cu ierarhii rău-credincioși nu se numesc schismatici,

    „pentru că nu au pricinuit o schismă în Biserică prin despărțirea lor, ci dimpotrivă, au eliberat Biserica de schisma și erezia acelor pseudo-episcopi” (Sf. Nicodim Aghioritul).

    De aceea, Sfântul Teodor scrie fratelui și împreună-luptătorului său, Iosif al Tesalonicului, aceste cuvinte grăitoare:

    „Nu ne despărțim de Biserica Sobornicească din pricina unui om, ci ne despărțim de cei care au aprobat fapta adulterului, pentru că aceea nu este Biserica Domnului.
    Dacă aceea ar fi Biserica, atunci, într-adevăr, noi ne-am fi despărțit de Biserică din pricina unui om cu care ea s-a unit, refuzând să primim pe adulterinul. Dar, fiindcă aceia nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ei înșiși, de fapt, s-au despărțit de Biserica lui Dumnezeu din pricina acelui om cu care s-au unit.” (p. 88, traducere a domnului Tsingos)

    Aprecierea Sfântului despre sinodul din 809 este cutremurătoare:

    „Cei ce au alcătuit acel sinod nu fac parte din Biserica lui Dumnezeu!”

    Și aceasta, pentru că faptele lor nu aveau nicio legătură cu adevărul.

    Mai târziu, Sfântul Grigorie Palama va exprima aceeași idee într-o formulă lapidară:

    „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului, nu sunt ai Bisericii lui Hristos.”

    Prin urmare, autorul studiului dovedește că nu înțelege și confundă principiul ordinii și al acțiunii canonice a Bisericii.

    De aceea, nu vede nicio asemănare între Sfântul Teodor și vechi-calendariști.
    El crede cu tărie că Sfântul a fost un „zelot”, dar „fără fanatismul zeloților contemporani”.

    Să-l urmărim, așadar, mai departe…

    Identitatea celor două forme de „zel”

    „Mulți cercetători l-au considerat pe Teodor Studitul drept un zelot sau chiar drept conducătorul grupării zeloților, scoțând în evidență latura negativă a zelului — atunci când acesta se manifestă prin acțiuni care duc la fanatism. Mulți, mai ales în zilele noastre, încearcă să creeze anumite «modele» de zeloți, pentru a-și «justifica» propriile lor opinii.

    Părerea noastră este că, în ceea ce-l privește pe Sfântul Părinte, deși într-adevăr a arătat un zel vrednic de admirație în toate faptele sale, totuși el nu a fost zelot în sensul pe care îl are acest cuvânt astăzi. Prin urmare, «eticheta» de zelot îl nedreptățește și nu corespunde realității.” (p. 127, nota 1)

    Dar sunt oare așa lucrurile? Sfântul nu are într-adevăr niciun punct comun cu zeloții contemporani? Noi credem cu tărie că da, are!

    Căci dacă Sfântul, pentru o căsătorie nelegiuită — și încă una împărătească —, a întrerupt comuniunea cu episcopul său, după ce un sinod a îndreptățit fapta și a reabilitat preotul care a binecuvântat acea nuntă, cu atât mai mult erau îndreptățiți să-l imite pe Sfântul Teodor zeloții din vremea noastră, în cazul inovației calendaristice, care a zguduit în mod real și vizibil întreaga Ortodoxie!

    Și, așa cum în vremea iconoclasmului 98% dintre episcopii Bizanțului aplaudau pe iconoclaști, în același timp Sfântul Teodor era biciuit și trimis în exil, întocmai cum s-a întâmplat și cu zeloții în anul 1924. Atunci, episcopii Greciei au fost indiferenți față de prima aplicare practică a ecumenismului — noul calendar — pentru ca astăzi să ajungă să fie în comuniune și să-i laude pe principalii ecumeniști ai vremurilor noastre.

    Iată, deci, identitatea de atitudine și de drum între Sfântul și zeloții credincioși, în vremea răspândirii învățăturii greșite!

    De ce, așadar, autorul lucrării monografice dă dovadă de părtinire și denaturează istoria?

    Desigur, înțelegem că nu avem nimic în comun cu perspectiva sa, întrucât el îi absolvă și îi primește cu liniște pe susținătorii și propovăduitorii panereziei contemporane, socotindu-i păstori ai săi, în timp ce pe cei care luptă împotriva ereziei îi consideră „în afara Bisericii”! Ne întristează sincer acest fapt, căci din anii lungi de studiu al scrierilor Sfântului Părinte și mai ales din viața sa mărturisitoare, autorul n-a învățat nimic…

    Scriem acestea pentru că este limpede efortul autorului de a-l prezenta pe Sfântul Teodor ca fiind cu totul străin și diferit de zeloții de astăzi, care pe bună dreptate îl au ca model în luptele lor.
    Domnul Tsingos știe bine acest lucru și, de aceea, se străduiește prin orice mijloc — deși în zadar — să dovedească faptul că Sfântul ar fi urmat „calea împărătească”, în timp ce zeloții ar fi fanatici și adepți ai extremelor!

    Iată, deci, ce mai scrie în lucrarea sa — și cât de nereușit:

    „Nu este deloc întâmplător faptul că, în Grecia, mulți zeloți anti-ecumeniști și vechi-calendariști recunosc în persoana Sfântului Părinte apărătorul autonomiei bisericești, al Ortodoxiei și al acriviei în privința credinței și a Sfintelor Canoane. Totuși, în privința opiniilor sale despre Biserica Romei, paradoxal, tac și nu se referă deloc la el, deoarece, probabil, îl consideră «filopapist» și, prin urmare, deviat și îndepărtat de restul tradiției patristice.” (p. 260)

    Concluzia sa este întru totul subiectivă!
    Adevărul este cu totul altul.

    Zeloții — și în general toți cei care se împotrivesc ereziei — nu au socotit niciodată că Sfântul Părinte, prin expresiile sale politicoase, ar fi acordat un primat de putere episcopului Romei. Sfântul avea obiceiul să se adreseze cu aceeași deferență și altor patriarhi, de pildă patriarhului Ierusalimului, căruia îi scria:

    „Tu ești cel dintâi dintre patriarhi…”

    Pe de altă parte, Roma încă nu-și manifestase atunci pretențiile eretice și megalomane, precum primatul, infailibilitatea, Filioque etc. De aceea Sfântul Teodor scria așa cum scria — iar zeloții nu-l critică pentru aceasta.

    În plus, însuși domnul Tsingos recunoaște acest lucru, căci, în concluzia lucrării sale, el afirmă:

    „Din studiul aprofundat al scrierilor studitiene nu se poate demonstra o recunoaștere a primatului papal în sensul ulterior, vatican, al termenului.” (p. 365)

    Așadar, de ce încearcă cu orice preț să defăimeze zelul ortodox?

    Cu exact treizeci de ani în urmă (1969), a fost publicată la Tesalonic teza de doctorat a lui Haralambos Tzogas, intitulată „Disputa despre pomeniri în Sfântul Munte în secolul al XVIII-lea”, care, din nefericire, caracteriza mișcarea Kollyvazilor drept „o manifestare fanatică a zelului”!

    Din păcate, domnul Tsingos, urmând metoda acestei teze, a încercat la rândul său să prezinte în lucrarea lui noua mișcare tradiționalistă a zeloților antiunioniști ca fiind, și ea, un produs al fanatismului! Ne întristează această abordare, ca și faptul că profesorul Facultății de Teologie din Tesalonic care l-a supravegheat și îndrumat a îngăduit o asemenea direcție.
    Desigur, nu criticăm celelalte poziții juste din lucrarea sa.

    Teza anticolivazilor nu a avut însă nicio rezonanță, nici în popor, nici în gândirea teologică — care, în majoritatea ei, a continuat să-i cinstească pe Kollyvazi. Credem că același lucru se va întâmpla și cu cele scrise împotriva zelului ortodox în lucrarea domnului Tsingos.

    Faptele, de altfel, îl contrazic zilnic, întrucât ele confirmă — teoretic și practic — dreptatea poziției antiunioniștilor vechi-calendariști. Și cu cât va trece timpul, cu atât se vor arăta mai drepți, căci adevărul biruie întotdeauna, și nimic nu este mai tare decât el.

    (august 1999)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

  • Ortodoxia în prigoană (1)

    de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

    Ce spun sfinții Bisericii și Istoria despre „pedepsele” păstorilor inovatori și de rea-credință.

    Dimineața zilei de 14 aprilie 1926, după noul calendar.
    Piața Mitropoliei era plină de oameni de tot felul — bărbați, femei, copii, bătrâni, monahi și monahii — care discutau aprins, gesticulând și privind spre strada Filothei, unde se aflau birourile Sinodului. În scurt timp urma să fie judecate de către Tribunalul Sinodal patru monahii de la Mănăstirea Kehrovouniou din Tinos: egumena și trei surori, fiindcă refuzaseră să accepte inovația calendarului papistaș.

    Aproape întreaga obște a mănăstirii urmaseră egumena în mărturisirea ei, însă sinodalii hotărâseră să le judece doar pe acestea patru, considerate „instigatoarele rezistenței”.

    Puțin mai târziu au sosit cei șapte ierarhi care urmau să alcătuiască „sfânta cercetare” — un proces al Ortodoxiei în anul 1926, împotriva a patru monahii! Președintele tribunalului: arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, alesul revoluției din 1923.

    Când președintele a intrat ultimul în sală, unul dintre episcopi le-a îndemnat pe monahii să se plece și să facă metanie înaintea „Preafericitului”. Răspunsul a venit hotărât de la monahia Evpraxia:

    — „Considerăm că e mai bine să înceapă judecata cât mai curând. Noi metanie înaintea unor episcopi inovatori nu facem.”

    — „Ce dată avem astăzi?”, a întrebat președintele, deschizând procesul.

    — „Întâi aprilie, ziua Sfintei Maria Egipteanca”, au răspuns imediat acuzatele.

    Membrii sinodului au zâmbit.
    Apoi, președintele, vizibil tulburat, le-a expus motivele schimbării calendarului și le-a chemat să uite „calendarele vechi și cele asemenea lor”.

    Atunci, stareța Melania nu a mai putut răbda: a scos din sfintele ei veșminte Pidalionul și, cu glas plin de îndrăzneală, a spus:

    — „Cum vreți să urmez această inovație, de vreme ce însuși acest Sfânt Pidalion spune că Dumnezeu nu o voiește?”

    În acel moment, președintele a suspendat ședința.
    Între timp, câțiva „binevoitori”, cunoscuți și necunoscuți, au reușit să o convingă pe egumenă să-și ceară iertare și să se întoarcă la mănăstire — lucru pe care, din nefericire, după unele ezitări, l-a acceptat.

    Astfel, la reluarea procesului, sentința de condamnare a vizat doar cele trei monahii: Evpraxia, Melania și Kassiana.
    Pedeapsa, cea mai grea dintre toate, a fost rostită cu solemnitate de către arhiepiscopul inovator, în tăcerea mormântală a sălii:

    AFURISIRE, adică „de acum înainte vor fi considerate lepădate nu doar din rândurile monahale și dezbrăcate de orice chip călugăresc, ci și tăiate din Biserică” — după cum spunea actul oficial.

    La auzul sentinței, monahiile și-au făcut semnul crucii și au șoptit:

    „Îți mulțumim, Doamne, că ne-ai învrednicit să trăim acest mare ceas!”

    Puțin după aceea au ieșit din clădirea de pe strada Filothei liniștite și pline de har, în timp ce mulțimea care le aștepta afară le săruta hainele și mâinile.

    Pentru încă o dată, străjerul Ortodoxiei — poporul lui Dumnezeu — a biruit. Pentru acest popor, monahiile Kassiana (Konsta), Melania (Minardou) și Evpraxia (Filippidou), care au fost „afurisite” pentru Ortodoxie de către schismatici, vor fi cinstite ca mărturisitoare de Biserica mucenicească a Adevăraților Creștini Ortodocși, în veci.

    Se cuvine notat că, dintre judecătorii sinodali:
    – Mitropolitul Antonios al Iliei a fost ulterior caterisit fiind considerat comunist;
    – Mitropolitul Panteleimon al Chiosului „nu s-a descompus” după moarte;
    – Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, pe patul de moarte, l-a chemat cu disperare pe vrednicul păstor al Vechilor Calendariști, Hrisostom Kavouridis, pe care îl caterisise și îl exilase, cerându-i iertare;
    – iar Mitropolitul Athanásios al Tinosului a murit, după trei ani, la spitalul „Evangelismos”, de o boală incurabilă.

    În schimb, monahiile mărturisitoare au adormit în pace multă, cu trupurile lor descompuse întru totul și cu oase strălucitoare la dezgropare, dovadă că nedreapta afurisire a inovatorilor s-a întors asupra propriilor lor capete, potrivit cuvintelor sfinților Bisericii noastre.
    (cf. Ta Pátria, 1979, p. 31 ș.u.)

    Vechi este acest rău.
    Prigonirea adevărului de către lucrătorii minciunii și ai rătăcirii are o istorie foarte veche.

    Încă din vremea Domnului nostru, când cărturarii și fariseii au văzut că nu reușeau să împiedice poporul să asculte și să se minuneze de învățătura lui Iisus, și fiindcă nu puteau prin dialog să dovedească că Domnul este „amăgitor de popor”, au recurs la violență.

    Au hotărât, așadar, că „oricine va mărturisi pe Iisus că este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă”. Cu alte cuvinte, îl afuriseau, lipsindu-l de dreptul de a se ruga împreună cu ceilalți în sinagogă și de a aduce jertfă în Templul din Ierusalim.

    Cu toate acestea, puterea adevărului nu îi lăsa în pace: mii de iudei, atât în vremea Domnului cât și după propovăduirea Apostolilor, au început să devină creștini, disprețuind blestemele fariseilor și afurisirile lor.
    Căci, așa cum spune Scriptura:

    „Adevărul este mare și mai tare decât toate.”1

    De atunci, mai ales după încetarea persecuțiilor, diversele forme de rătăcire și erezie au început să lovească cu putere Biserica lui Hristos.

    Oameni care grăiau strâmb și nu cruțau turma, văzând că erezia lor întâmpina împotrivire din partea adevăraților fii ai Bisericii, au recurs la violență și prigoană pentru a birui.

    a) Astfel, când patriarhul Constantinopolului Nestorie (sec. V) a început să propovăduiască blasfemii împotriva Născătoarei de Dumnezeu, clerul și poporul s-au ridicat de îndată și, înainte ca un sinod să-l judece, au întrerupt comuniunea bisericească cu el. Nestorie a reacționat cu afurisiri, caterisiri, bătăi și închisori, dar nu a reușit nimic (cf. Sp. Mēlias, Praktika Synodon, vol. 1, p. 442 sq.).

    Aceasta, pentru că alți păstori buni, veghetori și plini de râvnă, s-au unit cu turma cea evlavioasă și, cu jertfelnicie, l-au caterisit pe hulitorul Maicii Domnului (cf. MANSI, 4, 1081 sq.).

    b) Același lucru s-a întâmplat mai târziu, în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur.
    Dușmanul sfântului, Teofil al Alexandriei, a venit la Constantinopol și, împreună cu alți potrivnici ai bunului păstor, a alcătuit un „pseudo-sinod” prin care l-au caterisit pe sfânt — fără nici cel mai mic temei.

    Însă credincioșii din Constantinopol n-au ținut seama de hotărârea nedreaptă a acestui „sinod tâlhăresc” și l-au asigurat pe împărat că „Ioan nu este caterisit”.

    La fel a făcut și papa Romei, Inocențiu, respingând acea hotărâre nedreaptă. Rezultatul a fost că vrăjmașii Sfântului s-au făcut de rușine, iar el însuși s-a slăvit și mai mult.

    c) În vremea iconoclasmului (sec. VIII), aproape toți episcopii Bizanțului au urmat pe împăratul iconoclast și au prigonit pe puținii clerici și mireni ortodocși care li s-au împotrivit.

    Pentru că Sfântul Ioan Damaschin, prin puterea argumentelor sale, a combătut erezia, sinodul iconoclast din anul 754 l-a anatematizat astfel:

    „Pe Mansur, cel cu nume rău și cu gând saracin, anatema!
    Pe iconolatrul și falsificatorul Mansur, anatema!
    Pe dascălul necredinței și răstălmăcitorul Scripturii, anatema!”
    (Mansi, XIII, 356)

    La fel au făcut și împotriva Sfântului Gherman al Constantinopolului.

    d) În secolul al XVIII-lea, la Sfântul Munte Athos, monahi de mare virtute și învățătură — numiți batjocoritor de potrivnici „Colivazi” — au fost afurisiți pe nedrept de Patriarhia Ecumenică, deși urmau cu credincioșie Sfânta Tradiție.

    Între conducătorii lor duhovnicești, Sfântul Macarie al Corintului și Sfântul Nicodim Aghioritul s-au sfințit, iar moaștele altora, ca ale cuviosului Parthenie, au fost găsite bine-mirositoare; alții s-au arătat mari dascăli ai neamului: Neofit Kavsokalivitul și Atanasie din Paros.

    e) În anul 1930, arhiepiscopul Hrisostom a pedepsit din nou nouă monahii din aceeași mănăstire Kehrovuni. Pe trei dintre ele — Callistratia, Pelaghia și Magdalena — pentru că l-au mustrat cu tărie în timpul procesului (6 aprilie 1930), le-a dezbrăcat de chipul monahal, iar pe celelalte șase le-a exilat în alte mănăstiri, pedeapsă care însă nu s-a mai aplicat.

    f) Același arhiepiscop, împreună cu sinodul său, în 1935, l-a caterisit și exilat pe primul conducător al vechilor-calendariști, fostul mitropolit Hrisostom de Florina (Kavouridis)[actualul Sfânt Hrisostom cel Nou], pentru că, împreună cu alți doi ierarhi, s-au îngrădit de Biserica înnoitoare a lui Papadopoulos.

    Acesta, neținând seama de „caterisirile” schismaticilor, a continuat douăzeci de ani să păstorească turma Adevăraților Ortodocși, cu blândețe și dragoste părintească, prorocindu-și chiar moartea (1955).

    g) În 1974, Patriarhia Ecumenică a impus pedeapsa caterisirii și dezbrăcării de chip monahal egumenului Mănăstirii Esfigmenu, părintele Atanasie, precum și monahilor Efrem, Hariton și Chiriac, din pricina opunerii lor hotărâte față de erezia ecumenismului.

    Aproape întregul Sfânt Munte a reacționat față de această hotărâre sacrilegă, iar aplicarea ei a fost zădărnicită.

    Din puținele exemple pe care le-am amintit se vede limpede că acolo unde domnește violența, acolo se află și minciuna și rătăcirea.

    Hristos a spus: „Cel ce voiește, să vină după Mine” — dar schismaticii nou-calendariști „îl corectează”, zicând: „Vrei, nu vrei, trebuie să ne urmezi; altfel te vom afurisi, te vom caterisi și, cu ajutorul Cezarului, te vom exila!”

    Iată roadele inovației și ale învățăturii strâmbe: pervertirea adevărului și a duhului creștinismului, care, prin acești oameni, este hulit astăzi înaintea necredincioșilor și ereticilor.

    Pedeapsa pseudo-păstorilor, judecată de Sfinți

    „Precum păsările zboară și se întorc, așa blestemul nedrept nu va ajunge la nimeni.”2

    Aceasta spune Sfânta Scriptură despre afurisirile și pedepsele nedrepte — că „blestemele și anatemele nedrepte”, oricât ar fi învăluite în citate biblice, nu se prind, ci, potrivit Scripturii, se aseamănă cu păsările negre și cu gheare ascuțite, care flămânzind zboară prin văzduh, dar în cele din urmă se întorc asupra capului celui care le-a aruncat.

    Și cum ar putea fi altfel? Vai de noi, dacă cele dumnezeiești ar sluji dorințelor nelegiuite ale episcopilor!

    Sfântul Dionisie Areopagitul scrie:

    „Ierarhii insuflați de Dumnezeu trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice numai astfel încât lucrarea lor să fie mișcată de lucrarea dumnezeiască, de harul dumnezeiesc.”

    Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul adaugă:

    „Dacă un ierarh afurisește fără scop drept și binecuvântat, nu va avea judecata dumnezeiască de partea sa; căci doar în acord cu voia lui Dumnezeu trebuie să afurisească, nu după propria sa voință.”
    (Pidalion, p. 36)

    Iar marele Teodor Studitul, „neînfricatul mărturisitor al adevărurilor teantropice ortodoxe”, scrie:

    „Nici o putere nu le-a fost dată ierarhilor ca să calce Sfintele Canoane, ci numai să se țină de cele rânduite și să urmeze cele bine statornicite. Și când le este dat să lege și să dezlege, nu o pot face oricum, ci numai dacă este în acord cu măsura adevărului.”
    (PG 99, 985)

    La rândul lor, Constituțiile Apostolice spun:

    „Așa cum pacea trimisă, dacă nu găsește vrednic primitor, se întoarce asupra celor ce au trimis-o, tot astfel — și chiar mai mult — blestemul, dacă nu există un vinovat vrednic de el, din pricina nevinovăției celui vizat, se întoarce asupra capului celui care l-a rostit nedrept.”
    (Cartea a 3-a, cap. 15)

    Sfântul Fotie cel Mare scrie la rândul său:

    „A fost odinioară înfricoșătoare anatema, când era folosită de propovăduitorii evlaviei împotriva celor vinovați de necredință. Dar de când nesocotita nebunie a nelegiuiților a îndrăznit să întoarcă această anatema, pe care ei înșiși îl poartă asupra capetelor lor, împotriva celor care se luptă pentru Ortodoxie, acel cumplit anatema s-a prefăcut într-o joacă — ba chiar este primit cu bucurie de cei credincioși,
    de vreme ce este rostit de cei necredincioși.”
    (Către Ignatie al Claudiopolisului)

    Cele de mai sus au fost confirmate și de un Sinod Ecumenic, care a vestit până la marginile lumii că anatema rostită de cei 339 de episcopi rău-credincioși împotriva Sfântului Ioan Damaschin și a celorlalți credincioși iubitori de icoane a rămas asupra propriilor lor capete pentru totdeauna:

    „Căci anatema pe care ei înșiși au rostit-o, asupra lor rămâne în veci.”(Mansi 13, 341)

    Judecătorii mărturisitorilor din Spetses

    Biserica Greciei, din anul 1924, prin aplicarea inovației calendaristice — născută din erezia ecumenismului — a devenit schismatică.

    De atunci, ierarhia ei nu a rămas doar în această cădere a schismei menționate (fie că o numim „în potență” sau „în fapt”, vinovăția pentru aceasta o poartă deplin), ci, pășind „cu picior vesel” în comuniune cu Patriarhia Ecumenică și cu Patriarhia Moscovei (în ciuda „ridicării” necanonice a anatemelor dintre Fanar și Roma și a „paharului comun” dintre Moscova și Vatican), a devenit părtașă ereziei Vaticanului.

    Continuând calea anti-ortodoxă începută în 1924 de Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos, și prigonind prin afurisiri, caterisiri, exiluri și violențe de tot felul pe evlavioșii păstrători ai vechiului calendar, care, ca fii adevărați ai Ortodoxiei, se împotrivesc ereziei veacului nostru, această ierarhie s-a dovedit a fi slujitoare întunecată a ereziei ecumenismului, pe care o propovăduiește fără rușine.

    Episcopii ei, pentru această purtare, sunt vrednici de caterisire (Mansi 12, 1115), și prin urmare, nici una dintre „pedepsele” lor împotriva clericilor, monahilor și mirenilor care stau ortodox nu are cea mai mică valoare sau greutate pentru cei pedepsiți — precum nici pentru toți cei care sunt în comuniune cu acești mărturisitori,
    încercând să păstreze ceea ce dărâmă și risipesc pseudo-episcopii înnoitori.

    Că aceștia sunt cu adevărat pseudo-păstori se dovedește și din ultima lor hotărâre sinodală împotriva mărturisitorilor din Spetses, în care, cu fățărnicie teatrală, afirmă că Biserica Greciei nu urmează nici o „panerezie”, nici nu este „vinovată de schismă”, pentru că „o asemenea acuzație nu a fost niciodată discutată, dovedită sau măcar indicată de vreo autoritate bisericească ori judecătorească”!

    Și toate acestea le scriu pentru a respinge acuzele pe care, clar și argumentat, le-a adresat arhimandritul Hrisostom Spyrou către „Preasfințitul Ierotheos” și către Biserica acestuia.

    Dar această „nevinovăție” ipocrită și prefăcută le este spulberată fără cruțare de un fost aliat al lor, care, într-o clipă de luciditate, scria în 1980:

    „În realitate, în 1965 s-a făcut «ridicarea intercomuniunii» între ortodocși și latini; s-a săvârșit în tăcere «unirea Bisericilor», după calculele latinilor din Vatican și ale uniaților Fanarului. După aceasta, teoretic, ortodocșii și catolicii suntem uniți într-o singură Biserică și putem avea liberă împărtășire euharistică.”
    (X. Athonitul, Orthodoxos Typos, 5 septembrie 1980)

    Ce au de răspuns, așadar, disprețuitorii Ortodoxiei? Trebuie să înțeleagă limpede că măștile lor au căzut, iar poporul ortodox își dă seama tot mai mult de trădarea săvârșită împotriva celor sfinte.

    De aceea, pentru toți credincioșii evlavioși, arhimandritul Hrisostom Spyrou și monahiile Elisabeta, Synkletiki, Olimpiada, Eufimia, Haris, Ioana și Teodoti sunt mărturisitori ai credinței și adevărați străjeri ai tradițiilor ortodoxe.

    „Pedepsele” rostite împotriva lor de păstorii înnoitori ai Bisericii lui „Serafim” (patriarhul contemporan) se întorc, ca păsările ce zboară, asupra propriilor lor capete, după cuvântul Scripturii.

    Iar pentru îndrăzneala episcopilor Tribunalului Sinodal de a-i „pedepsi”, măcar „pe hârtie”, cu pedeapsa neexistentă a „dezbrăcării de chip monahal”, pe părintele Hrisostom, pe stareța Elisabeta (Vrondamiti) și pe monahiile Synkletiki (Mexia) și Olimpiada (Koliva), acești episcopi s-au făcut nu doar nedrepți, ci și sacrilegi, arătând întunericul medieval care domnește în birourile lor sinodale.

    Cum au putut ignora învățătura Bisericii, care interzice dezbrăcarea monahilor de chipul lor prin canonul 19 al Sinodului VII Ecumenic?

    Comentând acest canon, profesorul de Drept Canonic al Universității din Atena, K. Mouratidis, scrie:

    „Orice dispoziție care se împotrivește acestui canon este necanonică și, în Grecia, neconstituțională.”
    Și conchide: „Prin urmare, impunerea pedepsei dezbrăcării monahului de chipul său și readucerea lui în rândul mirenilor este IMPOSIBILĂ, fiind necanonică și neconstituțională, căci caracterul permanent al făgăduinței monahale o exclude cu totul.”

    Dar pentru acești pseudo-păstori, toate acestea sunt „povești”; de aceea, nesățioși în sacrilegiu, au mai adăugat și pedeapsa exilului asupra mărturisitorilor din Spetses, ca „să scape o dată pentru totdeauna” de ei.

    Cât se amăgesc! Singurul lucru pe care îl reușesc prin toate acestea este să proclame ei înșiși că au încetat să fie adevărații reprezentanți ai Ortodoxiei, adevărații păstori ai oilor lui Hristos.

    Întrebăm: De ce nu arată aceeași râvnă și împotriva nenumăraților eretici și necredincioși care înconjoară, la propriu, Grecia noastră, pricinuind pierderea a mii de suflete?

    Iată cum un fiu duhovnicesc al lor îi mustra de curând pentru această trădare:

    „Voi, sfinți părinți, care vedeți statul jefuindu-vă autoritatea duhovnicească asupra turmei voastre și, prin legi potrivnice lui Dumnezeu, batjocorindu-vă, nu aveți nici un dram de bărbăție și demnitate ca să protestați și să vă apărați? De ce nu apărați dogmele creștine? De ce sunteți de acord cu întreruperea și desființarea Sfintei Tradiții? Cum va putea candela personalității voastre să lumineze și să călăuzească tinerii eleni pe calea lui Dumnezeu, când Duhul Sfânt v-a părăsit?”
    (Ekklesiastikos Agon, februarie 1984, p. 6)

    După toate acestea, cum ar putea Dumnezeu să asculte și să colaboreze cu asemenea „caterisiri”, „dezbrăcări” și „exiluri” ale acestor oameni, de vreme ce faptele lor sunt o provocare și o insultă continuă adusă dreptății dumnezeiești?

    Slavă și cinste, deci, oricărui om — cleric, monah sau mirean — care, în zilele noastre, mărturisește cu îndrăzneală Ortodoxia, chiar dacă este „caterisit”, „dezbrăcat” sau „exilat” de asemenea pseudo-păstori.

    Să fie sigur că, în ziua aceea, va auzi din gura cea adevărată:

    „Bine, slugă bună și credincioasă… intră în bucuria Domnului tău”,

    iar „cununa vieții” și „veșmântul alb” îi vor împodobi sufletul în Raiul lui Dumnezeu, în vecii vecilor.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

    1. 1 Ezra 4, 35. ↩︎
    2. Pilde 26, 2. ↩︎

  • Despre râvna dumnezeiască, diavolească și nechibzuită

    de Arhiepiscop Nikifor Theotokis(+1800)

    Ați auzit, frații mei iubiți, ceea ce s-a povestit în lectura apostolică de astăzi? Acolo se spune că Arhiereul și cei care erau împreună cu el, mai-marii adunării, s-au umplut de pizmă — adică de râvnă1.

    Dar ce înseamnă râvna și ce fel de râvnă aveau acei oameni răi?
    Râvna, după cum arată și numele ei, înseamnă fierbințeală, ardoare, zel. Atunci când inima noastră arde de dragoste pentru Dumnezeu, noi luptăm cu mare căldură pentru adevăr, dreptate, pentru legea lui Dumnezeu și pentru Însuși Dumnezeu. Așa cum spunea Ilie Tesviteanul: „Am fost plin de râvnă pentru Domnul Atotțiitorul”2.

    Dar când inima noastră este umplută de patimi stricăcioase, atunci cu aceeași ardoare apărăm minciuna, nedreptatea, faptele diavolești și pe însuși satana. Despre o asemenea râvnă, fratele Domnului, Sfântul Iacov, a spus: „Căci unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și tot lucrul rău”3.

    Așadar, așa cum din lemnele mirositoare, atunci când le aprinzi, se răspândește o mireasmă plăcută, iar din cele urât mirositoare se degajă un miros respingător, tot astfel și când inima noastră arde de iubire dumnezeiască, faptele noastre sunt pline de virtute; iar când se aprinde de patimi, faptele noastre devin păcătoase.

    Prin urmare, există două feluri de râvnă: una dumnezeiască și alta diavolească. Cea dintâi locuiește în inima oamenilor virtuoși, iar cea de-a doua în sufletul celor stricați.

    Arhiereul iudeu din vremea aceea era un om rău și corupt, iar conducătorii sinedriului iudaic, în cea mai mare parte, erau eretici, oameni vicleni și răi. Prin urmare, inimile lor s-au umplut de râvnă diavolească. „S-au umplut de pizmă, de râvnă.”

    Și care au fost faptele acestei râvne? Au pus mâinile lor fărădelege asupra propovăduitorilor adevărului, asupra acelor luminători ai lumii, a acelor vase ale Duhului Sfânt, a acelor trâmbițe puternice ale mântuirii și binefăcători ai neamului omenesc, pe care Dumnezeu, ca pe unii mai presus de toți oamenii de pe pământ, atât prin credință, cât și prin sfințenia vieții, i-a ales din lume.

    Și totuși, chiar după ce atotputernicul Dumnezeu i-a scos pe acești învățători dumnezeiești din temniță prin îngerul Său, ei, aprinși de o râvnă diavolească, i-au adus din nou înaintea judecăților lor fără de lege, i-au ocărât cu îndrăzneală, i-au bătut cu cruzime și, în cele din urmă, cu amenințări, le-au interzis să mai propovăduiască preasfântul nume al lui Iisus Hristos — ca astfel să lipsească întregul neam omenesc de mântuire.

    În istoria preaslăvitului Proroc Ilie putem vedea lucrarea amânduror feluri de râvnă. Acolo se poate observa cum râvna dumnezeiască și cea diavolească se luptă una cu alta: legătura oarbă față de rătăcirea proprie a născut în inima Izabelei o râvnă diavolească pentru idolatrie, iar faptele sfinte ale virtuții au trezit în sufletul Prorocului Ilie râvna dumnezeiască pentru evlavie.

    Izabela îl corupe pe Ahab, soțul ei și regele, smulgând din inima lui cinstirea față de adevăratul Dumnezeu, și, în locul acesteia, sădind în el o idolatrie nebună, îl face unealtă a dorințelor ei rele.
    Dar Ilie îl mustră pe Ahab, zicându-i: „Tu ești acela care tulburi pe Israel și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit pe Domnul Dumnezeul vostru și ați mers după Baal”.4 Prorocul îi proorocește și Izabelei, zicând: „Câinii vor mânca trupul Izabelei, și trupul ei va fi ca gunoiul pe câmpul din Izreel, așa încât nu se va mai putea spune: aceasta este Izabela”5.

    Râvna diavolească a Izabelei îi ridică lui Baal un idol și un altar în pădurea sacră, înființează patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal și patru sute ai pădurii6 și le pregătește în fiecare zi mese bogate. Ea îi prigonește și îi ucide pe prorocii adevăratului Dumnezeu, chinuie și corupe pe cei evlavioși până într-atât, încât aproape toți se abat de la adevărata slujire dumnezeiască; căci din mulțimea de mii și mii a poporului aceluia au mai rămas doar șapte mii care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și nu i s-au închinat ca unui dumnezeu7.

    Dar împotriva tuturor acestora se ridică râvna dumnezeiască a lui Ilie. Ilie merge fără teamă la Ahab, ca să-i vestească pedeapsa lui Dumnezeu pentru nelegiuirea poporului. Ilie, omule al lui Dumnezeu! La Ahab mergi tu? „El a făcut şi o Aşeră (stâlp făcut din lemn, sfinţit în cinstea zeiţei Astarte), încât Ahab, mai mult decât toţi regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârşit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi şi-a pierdut suflatul său”.8 Și tu mergi la el să vorbești în numele Dumnezeului lui Israel? Cum nu te temi? Cum nu te înfricoșezi de mânia Izabelei, care caută sufletul tău?

    Râvna dumnezeiască este fiica iubirii desăvârșite, iar „iubirea desăvârșită alungă frica”9. De aceea Ilie, fiind plin de râvnă, nu se teme, nu slăbește, ci merge cu îndrăzneală la Ahab și, stând înaintea lui, îi spune fără teamă:

    „Ascultă, rege! Îți vestesc înaintea Domnului Dumnezeului Puterilor, Dumnezeului lui Israel, Cel viu, Căruia Îi slujesc, că în această țară nu va fi nici ploaie, nici rouă vreme de trei ani, până când gura mea nu va chema pe adevăratul Dumnezeu.”
    „Viu este Domnul Dumnezeul Puterilor, Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia stau, că în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai la cuvântul meu”10.

    După aceasta, Sfântul Proroc s-a retras de acolo la pârâul Horat, iar când izvorul acela a secat, s-a dus în Sarepta Sidonului și aștepta acolo nu numai trecerea celor trei ani, ci și îndreptarea poporului pedepsit.

    Iar când s-au împlinit cei trei ani, Ahab și poporul lui, deși fuseseră pedepsiți cu lipsa ploii, nu s-au întors totuși la Dumnezeu, ci au rămas în nelegiuire și se închinau lui Baal. Atunci Ilie se întoarce în Samaria și îi propune lui Ahab să adune pe toți prorocii rușinii, pe care Izabela îi hrănea. Când aceștia s-au adunat și au venit înaintea lui Ilie, el i-a mustrat, iar către popor a zis: „Dați-ne doi boi; să-și aleagă prorocii voștri unul dintre ei, să-l pregătească pentru jertfă, dar să nu aprindă focul; apoi voi face și eu la fel cu celălalt bou. Chemați numele dumnezeilor voștri, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu; și Dumnezeul Care va răspunde trimițând foc din cer asupra jertfei, Acela să fie adevăratul Dumnezeu.”

    Această propunere a plăcut tuturor: „Și a răspuns tot poporul zicând: bun este cuvântul pe care l-ai grăit”11. Și astfel, preoții rușinii au pregătit jertfa, au început să-l cheme pe Baal și l-au chemat de dimineață până la amiază, tăindu-se cu cuțitele și biciuindu-se până la sânge — dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns12.

    Atunci Ilie le-a spus: „Dați-mi mie loc, ca și eu să aduc arderea mea de tot.” Apoi, pregătind altarul, a pus boul pe lemne; dar, ca să nu fie nici o îndoială și pentru ca toți să creadă mai tare în adevărul minunii, a poruncit celor de față să toarne apă de trei ori peste jertfa pregătită și peste lemne. Când apa s-a revărsat în jurul întregului altar, el a început să se roage cu mare evlavie, chemând pe Dumnezeu să trimită foc din cer peste jertfă, ca astfel poporul, văzând, să cunoască că El este adevăratul Dumnezeu și să se întoarcă la El13.

    Și îndată ce și-a sfârșit rugăciunea — o, minune preaslăvită! — în același ceas „a căzut foc de la Domnul din cer și a mistuit arderea de tot, lemnele, apa din șanț, chiar și pietrele și țărâna”14. Atunci tot poporul, văzând această mare minune, a căzut cu fața la pământ și a strigat cu glas mare: „Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!”15.

    Atunci toți s-au întors de la nelegiuire la evlavie; și îndată a căzut o mare ploaie și a adăpat pământul în toată țara aceea. Iată cum râvna dumnezeiască a biruit și a nimicit faptele râvnei diavolești.

    Multe sunt într-adevăr și cu adevărat minunate faptele râvnei; dar, fiindcă există diferite feluri ale ei, este nevoie de mult discernământ pentru a ști care râvnă este bine-plăcută lui Dumnezeu și care Îi este potrivnică.

    Pe lângă râvna dumnezeiască, care izvorăște din dragostea pentru Dumnezeu, și cea diavolească, care se aprinde din patimile pierzătoare, mai există și o altă râvnă, așa-numita râvnă nechibzuită. Această râvnă, asemenea celei diavolești, devine pricină a multor și mari fărădelegi. O astfel de râvnă au avut și iudeii, după cum mărturisește Apostolul Pavel: „Le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu după cunoștință”16.

    Ei n-au putut pricepe că Legea lui Moise dădea mărturie despre Iisus Hristos și era un dascăl care îi călăuzea pe toți spre credința în Hristos; de aceea n-au crezut în El, ci L-au prigonit și, în cele din urmă, L-au răstignit, batjocorind chiar și Învierea Sa din morți. „Căci dacă ar fi înțeles”, spune același Apostol, „n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”17.

    Totuși, dacă râvna nechibzuită nu izvorăște dintr-o patimă, ci numai din neștiință, ea merită o oarecare îngăduință. Acest lucru l-a arătat chiar Mântuitorul lumii, când i-a îndreptățit înaintea Tatălui Său pe cei care L-au răstignit și a mijlocit pentru ei, zicând: „Părinte, iartă-i, căci nu știu ce fac” 18.

    Această râvnă nechibzuită a stăpânit odinioară inima Apostolului Pavel. El, socotind drept virtute apărarea tradițiilor părintești, prigonea peste măsură Biserica lui Hristos și o asuprea în tot chipul. Iată propria lui mărturisire: „Ați auzit despre purtarea mea de altădată în iudaism, cum prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și o pustiiau, și spoream în iudaism mai mult decât mulți dintre cei de vârsta mea din neamul meu, fiind mult prea râvnitor pentru datinile părintești”19.

    Râvna nechibzuită îi aprindea inima și îi întuneca mintea: el făcea Bisericii tot felul de răutăți, era părtaș la uciderea cu pietre a Sfântului Arhidiacon Ștefan; răcnind împotriva credincioșilor ca un leu sălbatic, năvălea în casele lor, târând fără milă la închisoare bărbați și femei. Flacăra acestei râvne nechibzuite îl umplea de duh de amenințare și de ucidere, și a cerut arhiereului iudeu să-i dea învoirea să plece la Damasc, ca pe toți cei pe care i-ar găsi acolo mărturisind pe Iisus Hristos să-i lege și să-i aducă la Ierusalim:

    „Iar Saul, suflând încă amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului, s-a dus la arhiereu și a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii care urmează Calea aceasta, bărbați și femei, legați să-i aducă la Ierusalim” 20.

    Totuși, acest hulitor și prigonitor al Bisericii a fost miluit: „Dar am fost miluit”, spune el, „pentru că am făcut acestea din neștiință, în necredință”21.

    Această râvnă nechibzuită stăpânește adesea inimile multora. Unul este râvnitor, dar în același timp neștiutor în privința dogmelor credinței și a legilor lui Dumnezeu. Și fiindcă are râvnă, dar nu are discernământ, îndrăznește să-i învețe pe alții despre cele ce țin de credință și de viața morală, însă, în loc de folos, pricinuiește pagubă: căci, în locul dogmelor drepte, propovăduiește învățături străine, și în locul legilor lui Dumnezeu seamănă superstiții deșarte.

    Altul are râvnă, dar nu după înțelepciune, căci se apucă să îndrepte pe alții fără niciun discernământ — fie cu o asprime peste măsură, fie fără a ține seama de împrejurări, fie fără pricepere duhovnicească. De aceea, în loc de îndreptare, adesea provoacă ură între rude și prieteni, sminteli între părinți și copii, neînțelegeri între soți.

    Orice creștin, după porunca apostolică, trebuie să rămână în limitele rânduielii și chemării sale: „Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în ea să rămână”22. Dar râvna nechibzuită, punând stăpânire pe om, îl scoate din hotarele rânduielii și chemării lui. Astfel, cel supus se ridică împotriva celui mai mare, poporul nu mai ascultă de preot, fiul nu mai cinstește pe tatăl său, robul nu se mai supune stăpânului, și supusul se răscoală împotriva domnului său.

    Și din această neascultare, cine poate număra câte neorânduieli, tulburări și răutăți se nasc? Râvna nechibzuită a fost de multe ori pricină de războaie și de ucideri, a adus răscoale în cetăți și nenumărate nenorociri.

    Râvna Apostolului Pavel a fost la început cu adevărat nechibzuită, dar era totuși o râvnă curată, străină de orice patimă. De aceea, Dumnezeu, Cunoscătorul inimilor, risipind întunericul sufletesc al lui și luminându-i mintea cu lumina Sa dumnezeiască, a prefăcut râvna lui nechibzuită într-una chibzuită, înțeleaptă și dumnezeiască. Prin această râvnă, el a fost însuflețit săvârșind fapte de virtute minunate, mai presus de puterea omenească.

    Iar râvna noastră este nu numai nechibzuită, ci și întemeiată pe patimi. Izvorul din care se naște ea este ori mândria, ori invidia, ori slava deșartă; ea doar pare râvnă, dar în realitate este o patimă rușinoasă și pierzătoare. Râvnim adesea numai ca să fim slăviți între oameni. Râvna lipsită de patimă merită îngăduință, chiar dacă nu este după înțelepciune; dar râvna pătimașă este de neiertat.

    Cum însă putem deosebi care râvnă este dumnezeiască și care este diavolească, care este chibzuită și care nechibzuită? A afla aceasta nu este lucru ușor: căci patimile întunecă mintea noastră, iubirea de sine ne amăgește, iar satana, prefăcându-se în înger de lumină, ne înfățișează păcatul sub chipul virtuții, iar virtutea sub chipul păcatului23.

    De aceea, dumnezeiescul Pavel ne poruncește să cercetăm cu luare-aminte fiecare faptă, și, dacă vom vedea că ceea ce ne propunem este bun, atunci să-l alegem și să-l săvârșim: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine”24.

    Iar regula generală pentru a judeca astfel de încercări ne-a dat-o Însuși Domnul a toate, zicând: „După roade se cunoaște pomul” 25.

    Așadar, încercați-vă râvna voastră după roadele ei: dacă veți vedea că roadele sunt dragostea, dreptatea, ascultarea, buna rânduială, împlinirea legilor dumnezeiești și îndreptarea sufletului, atunci râvna voastră este râvnă dumnezeiască, este râvnă după înțelepciune. Iar dacă, dimpotrivă, veți vedea că roadele sunt neînțelegerile, nedreptatea, neascultarea, neorânduiala, călcarea legilor lui Dumnezeu și pierzarea sufletului, atunci râvna voastră este râvnă diavolească, nechibzuită și pătimașă.

    Iubiți frați, râvna pentru Dumnezeu este rodul desăvârșitei iubiri față de El. Nimeni nu o are, afară de cel ce-L iubește pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima, din toată puterea și din tot cugetul său. De aceea, ea este o mare virtute și izvorul multor alte mari virtuți.

    Toate nevoințele apostolilor, toate pătimirile mucenicilor, toate virtuțile sfinților învățători, toate ostenelile cuvioșilor părinți sunt roade ale râvnei dumnezeiești. Fericit, așadar, este cel care a dobândit această mare comoară a sfintei râvne.

    Dar râvna diavolească, precum și cea nechibzuită, sunt izvoare ale multor și mari fărădelegi. Din ele s-au născut prigoanele asupra creștinismului, chinurile pricinuite de tirani, uciderile săvârșite de eretici, uneltirile, vicleșugurile și smintelile. Ticălos și nenorocit este omul pe care îl stăpânește o astfel de râvnă — fie diavolească, fie nechibzuită.

    Luați aminte dar, fraților, și cu toată luarea-aminte cercetați-vă râvna voastră, ca nu cumva, în loc să săvârșiți virtute, să faceți păcat, și în loc de mântuire să adunați pentru sufletul vostru osândă veșnică.

    „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine;”.

    1. Cf. Fapte 5, 17. ↩︎
    2. III Regi 19, 10 ↩︎
    3. Iacov 3, 16. ↩︎
    4. III Regi 18, 18. ↩︎
    5. IV Regi 9, 36-37. ↩︎
    6. Cf. III Regi 18, 22. ↩︎
    7. Cf. III Regi 19, 18. ↩︎
    8. III Regi 16, 33. ↩︎
    9. I Ioan 4, 18. ↩︎
    10. III Regi 17, 1,5,10. ↩︎
    11. III Regi 18, 24. ↩︎
    12. Cf. III Regi 18, 26. ↩︎
    13. Cf. III Regi 18, 36. ↩︎
    14. III Regi 18, 38. ↩︎
    15. III Regi 18, 39. ↩︎
    16. Romani 10, 2. ↩︎
    17. I Corinteni 2, 8. ↩︎
    18. Luca 23, 34. ↩︎
    19. Galateni 1, 13–14. ↩︎
    20. Faptele Apostolilor 9, 1-2. ↩︎
    21. I Timotei 1, 13. ↩︎
    22. I Corinteni 7, 20. ↩︎
    23. Cf. II Corinteni 11, 14. ↩︎
    24. I Tesaloniceni 5, 21. ↩︎
    25. Matei 12, 33. ↩︎

  • Scrisoarea Pr. Filothei Zervakos despre problema calendarului

    Paros, 16 august 1979

    Preaiubitule întru Domnul părinte Teoclite1,

    (a) Am primit scrisoarea sfinției voastre acum două luni. De câte ori luam pana să vă scriu, veneau în grupuri creștini ortodocși evlavioși din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii pentru spovedanie, iar deoarece se grăbeau să se întoarcă la casele lor, nu am reușit să vă scriu. Astăzi am găsit puțin timp și vă răspund.

    [Arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos2, despre care îmi scrieți că reimprimați cartea sa „Examinarea acuzelor calendaristice”, susține acolo că îndreptarea calendarului nu a fost lucrarea sa personală, [întrucât, chipurile,] s-a făcut cu acordul unanim al Ierarhiei; ba chiar „demonstrează” că vechi-calendarismul ar fi o simplă amăgire.

    (b) Adevărul curat este că [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos, într-o anumită comisie3, care s-a întrunit în anul 1923 pentru revizuirea vechiului calendar, al cărei membru era — fiind atunci profesor la Universitatea Națională din Atena și director al Școlii Teologice Rizarios —, și-a exprimat părerea că sub niciun motiv nu este îngăduită corectarea vechiului calendar și introducerea noului calendar în Biserica Greciei, deoarece aceasta ar fi fost proclamată de celelalte Biserici surori ortodoxe ca schismatică.

    Opinia sa cumpătată, rațională și înțeleaptă a fost acceptată de toți membrii comisiei, iar Sfântul Sinod a hotărât ca Statul, pentru relațiile și tranzacțiile comerciale cu țările europene și celelalte națiuni, să urmeze noul calendar, în timp ce Biserica, pentru prăznuirile sale, să păstreze vechiul calendar.
    Astfel, pentru o vreme, a domnit pacea atât în țară, cât și în Biserică4.

    Însă, după trecerea a câtorva luni5, nu prin votul lui Dumnezeu și al poporului, ci prin votul guvernului revoluționar de atunci — Plastiras și Gonatas —, Hrisostom Papadopoulos s-a ridicat pe tronul arhiepiscopal al Atenei.
    Atunci el a introdus calendarul papistaș, prin ordinul guvernului și la sfatul patriarhului ecumenic de atunci, Meletie Metaxakis6, un arhimason, inovator, reformist, purtând cel mai înalt grad, al 33-lea, al masoneriei, și având o deviză fermă:

    „Întărește, fă să propășească, dezbină și cucerește.”

    (c) La începutul introducerii noului calendar, impus necanonic, nelegiuit și nechibzuit în Biserică, nu au fost de acord — așa cum susține [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos — toți arhiereii;
    s-au împotrivit opt episcopi7, însă, de teamă să nu-și piardă scaunele, au cedat; unii au cedat, de asemenea, din cauza exceselor, fanatismului și zelului lipsit de discernământ al unor vechi-calendariști athoniți, care s-au abătut de la calea cea dreaptă, căzând în erezii, rebotezări și ungere din nou cu Sfântul Mir, predicând și crezând că Sfintele Taine săvârșite după noul calendar sunt nevalide și că nu există mântuire în afara vechiului calendar.

    Prin urmare, faptul că [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos afirmă că introducerea noului calendar nu a fost lucrarea sa personală și că s-a făcut cu votul unanim al ierarhilor, de vreme ce el însuși a introdus-o la porunca guvernului, nu spune adevărul curat.

    (d) Când însă guvernul revoluționar a demisionat și s-au organizat alegeri pentru desemnarea unui nou guvern, P. Tsaldaris8, lider al „Partidului Popular”, le-a cerut vechilor-calendariști să îl voteze și, ca răsplată a votului lor, urma să reintroducă în Biserică calendarul vechi.
    Abia ce a preluat puterea P. Tsaldaris, câțiva dintre fanaticii vechi-calendariști — încurajați și încrezători în promisiunile lui că va reintroduce calendarul vechi — i-au scris mitropolitului Hrisostom Papadopoulos scrisori amenințătoare, spunându-i că îl vor omorî dacă nu va reintroduce imediat calendarul vechi.
    Mi-a arătat aceste scrisori într-o dimineață, când l-am vizitat. Și, emoționat și cutremurat, mi-a spus, imediat ce m-a văzut: „Salvează-mă! Tu mă vei salva!”. „Ce se întâmplă, Preafericite?”, l-am întrebat. „Ia!”, mi-arată el, ținând în mână câteva scrisori, „îmi scriu vechii-calendariști că mă vor omorî”.

    (e) Atunci mi-am amintit că i-am scris eu două epistole: una înainte ca el să introducă noul calendar papist în Biserica Ortodoxă a Greciei — rugându-l să nu îndrăznească să-l introducă și să nu divizeze Biserica în două tabere beligerante, ci să se comporte, împreună cu ceilalți arhiepiscopi, ca un bun Păstor, să aducă pace, să unească Patria, care era divizată în două partide, Regaliști și Venizeliști, și să rămână la prima sa opinie, pe care toți membrii comisiei pentru îndreptarea calendarului o lăudaseră și o susținuseră — calendarul vechi, pe care Biserica Ortodoxă l-a urmat aproape 1.600 de ani și de la care nu a suferit niciun rău9.
    A doua scrisoare i-am scris-o după introducerea noului calendar și îl rugam în mod insistent să reintroducă Calendarul vechi al Sărbătorilor, pe care cei 318 Părinți ai Sfântului și Marelui Sinod Ecumenic, care au stabilit ca el să rămână veșnic și neschimbat, îl făcuseră nemișcat; la fel cele șapte Sinoade Ecumenice și sinoadele locale îl confirmaseră și păstraseră. „Ai grijă”, i-am scris, „Preafericite, să-l reintroduci, căci a fost introdus în mod ilegal, necanonic și imprudent, și din acest motiv au început să apară roadele lui. «Roada Duhului», zice Apostolul Pavel, «este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, binele, credința, blândețea, înfrânarea»10; rodul calendarului papistaș este însă gelozia, durerea, mânia, injuriile, dezbinarea etc. Grăbește-te, Preafericite, să-l reintroduci, căci va veni ceasul și îți vei lovi capul”.
    „Amintește-ți, Preafericite, când ți-am scris atunci acea scrisoare ți-am spus că îți vei lovi singur capul!”.

    (f) Atunci a început să-și lovească cu ambele mâini capul cu putere, zicând: „Să nu se fi întâmplat! Să nu se fi întâmplat!”11
    M-am întristat adânc în acea clipă și i-am spus:
    „Nu vă mâhniți, Preafericite, situația se va îndrepta. Ce doriți de la mine, cel mai mic dintre oameni? Cu ce pot eu să vă ajut?”
    El mi-a răspuns:
    „Du-te la președintele celor de stil vechi și spune-i că îl rog să meargă la domnul Prim-ministru, ca să-i ceară să-mi dea ordinul, iar eu, chiar mâine, voi introduce în Biserică vechiul calendar.”
    I-am spus:
    „Preafericite, Biserica trebuie să dea porunci conducătorilor statului, nu să primească de la ei, căci mulți dintre aceștia sunt francmasoni, necredincioși, atei.”
    Mi-a răspuns:
    „Deoarece atunci guvernul revoluționar mi-a dat ordin, tot guvernul trebuie din nou să-mi dea ordin.”
    „Stați liniștit, Preafericite, i-am spus, și vă voi aduce un răspuns.”

    Ca și cum aș fi avut aripi, am zburat, pentru că am crezut că sosise momentul potrivit ca pacea dorită să se restabilească în Biserică.
    Am alergat și i-am găsit pe președintele celor de pe vechiul calendar, kyr Dimitrakopoulos, împreună cu vicepreședintele domnul Efstratiadis12, director al ziarului Skrip, în casa președintelui Parlamentului, domnul Petrakakos13.
    Salutându-i, le-am spus:
    „Vin din partea Arhiepiscopului Atenei, Hrisostom Papadopoulos, aducându-vă veste de bucurie. Mi-a spus să vă transmit că vă roagă să-l rugați pe domnul prim-ministru să-i dea ordinul de a reintroduce în Biserică vechiul calendar — și cu bucurie, chiar de mâine, îl va restabili. Iată, deci, un moment binevenit: moment de liniște, pace, înțelegere și unire în Biserica dezbinată.”

    (g) Domnul Petrakakos, înainte de a se forma guvernul sub conducerea lui Panagis Tsaldaris, care le promisese celor de stil vechi că, dacă îl vor vota, va reintroduce vechiul calendar, fusese un mare apărător al calendarului vechi.
    Scria articole și publica în ziare că Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol și Biserica Greciei trebuie declarate schismatice, întrucât recunosc că Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut, S-a tăiat împrejur, S-a botezat și S-a schimbat la față după noul calendar, dar S-a răstignit, S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat după cel vechi14.

    El publica, de asemenea, că ar trebui ridicată condamnarea de schismă asupra Bisericii Bulgare, care fusese pedepsită pentru că își constituise singură un patriarhat fără aprobarea Patriarhiei Ecumenice, întrucât și alte Biserici Ortodoxe — ale Rusiei, României și Serbiei — își numiseră patriarhi fără a fi condamnate ca schismatice; și că nicio altă Biserică Ortodoxă nu a primit calendarul papist, eretic, în afară de Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.

    Aceste articole fierbinți ale lui Petrakakos au tulburat și au înspăimântat Sfântul Sinod al Greciei, care l-a rugat să înceteze a mai scrie, deoarece exista pericolul ca Biserica Greciei să fie excomunicată de celelalte Biserici Ortodoxe și condamnată ca eretică și schismatică.
    Pentru a-l convinge să înceteze a mai scrie, l-au numit Comisar Regal, avocat al Sfântului Sinod, avocat al Mănăstirilor Pendeli și Petraki, cu salarii lunare foarte mari — chiar mai mari decât salariul unui ministru.
    Atunci a încetat să mai scrie și să fie dușman al noului calendar, devenind, pentru bani, apărător al calendarului papistaș și dușman al celui vechi.

    (h) Neștiind acestea, i-am spus că sosise momentul ca Biserica să dobândească pace și unitate.
    De aceea, când i-am spus că Preafericitul Hrisostom mi-a spus că, de îndată ce guvernul îi va ordona, el va readuce vechiul calendar chiar a doua zi, s-a tulburat și mi-a spus că guvernul nu are de gând să dea un asemenea ordin.

    Atunci s-a ridicat vicepreședintele vechilor calendariști, Efstratiadis, și, apropiindu-se de el, i-a spus cu mânie:
    „Nu mitropolitul Papadopoulos e vinovat. Voi sunteți! Sunteți mincinoși, nelegiuiți, batjocoritori de Dumnezeu, trădători! Și ceea ce îți spun acum să transmiți și prim-ministrului Tsaldaris: fiindcă, deși ne-ați promis că veți readuce calendarul patristic, acum vă încălcați promisiunile — așadar sunteți vicleni, mincinoși, înșelători!”

    Văzând că mânia și cearta creșteau, și că, dacă n-ar fi fost președintele celor de stil vechi, care îi sfătuia să înceteze strigătele și insultele și să discute cu înțelepciune și blândețe, ar fi ajuns să se bată, m-am întors la arhiepiscop și i-am spus:
    „Preafericite, guvernul, mi-a spus președintele Parlamentului, nu dă permisiunea… Ascundeți-vă puțin, până va trece mânia Domnului.”

    Nu trecuseră multe zile și prim-ministrul Tsaldaris, care le promisese vechilor-calendariști că, dacă îl vor vota, va readuce calendarul vechi, i-a exilat pe episcopii acestora15.

    Atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, prinzând curaj, a scris că, chipurile, el nu fusese cel care introdusese noul calendar, ci că acest lucru se făcuse „cu votul unanim al ierarhilor”.

    (i) Nu spune [însă] adevărul.
    Adevărul este că el (adică arhiepiscopul Hrisostomos Papadopoulos) a introdus noul calendar, din ordinul guvernului de atunci și la sfatul patriarhului ecumenic de atunci, [Meletie] Metaxakis.

    Ca arhiepiscop, ar fi trebuit să-și păstreze prima sa opinie, cea dreaptă, cumpătată, rațională și înțeleaptă: că Biserica Greciei nu putea accepta îndreptarea vechiului calendar fără acordul unanim al tuturor Bisericilor Ortodoxe, întrucât ar fi fost declarată schismatică — opinie pe care o împărtășiseră toți membrii comisiei și pe care o aprobaseră atât Biserica Greciei de atunci, cât și Guvernul.

    A susține, așa cum scrieți dumneavoastră [părinte Theoklitos], că vechi-calendarismul este o simplă rătăcire, dovedește instabilitate de caracter și rătăcire a minții și a gândirii.

    Dacă ar fi spus că unii dintre zeloții fanatici și ultra-zeloții vechi-calendariști s-au abătut de la calea dreaptă, s-au înșelat, i-au interpretat greșit pe Sfinții 318 Părinți purtători de Dumnezeu, care au instituit și ne-au transmis vechiul calendar pentru ca noi să prăznuim sărbătoarea Paștelui la aceeași dată, ca să nu existe certuri între creștini, atunci s-ar fi putut justifica — pentru că Sfinții Părinți nu ne-au poruncit că vechiul calendar ne va mântui și că doar prin el vom săvârși Tainele.

    Dar a spune că vechi-calendarismul este o rătăcire pură, înseamnă a-i acuza și a-i considera rătăciți pe cei 318 Sfinți Părinți purtători de Dumnezeu care l-au instituit, pe toate Sinoadele Ecumenice și Locale care l-au urmat și l-au întărit, și pe toate Bisericile Ortodoxe care l-au ținut până în anul 1924; înseamnă de asemenea a se acuza pe sine însuși, cel care în 1923 l-a susținut și în 1924 l-a dărâmat.

    (j) Și aceasta a pățit-o pentru că a urmat, așa cum nu trebuia, pe inovatorul, modernistul și masonul patriarh [Meletie] Metaxakis, despre care — când i-am amintit că, dacă nu va desființa noul calendar papist introdus fără drept, va veni ziua în care își va lovi capul —, când acea zi a venit și și-a lovit capul, spunea cu suspine și lacrimi:
    „Să nu fi ajuns aici! Să nu fi primit noul calendar! El, el, acel stricat Metaxakis, m-a pierdut!”.

    Patriarhul [Meletie] Metaxakis l-a târât și în alte fapte necugetate, pe care le trec sub tăcere. Spun însă, cu conștiință curată, că dacă nu l-ar fi urmat și nu s-ar fi învoit cu el, s-ar fi arătat ca unul dintre cei mai de seamă dascăli și scriitori moderni ai Neamului și ai Bisericii noastre Ortodoxe, asemenea lui Evgheinos Voulgaris, Nichita Theotokis, Makarios Notaras, Sfântul Nicodim Aghioritul, Athanásios din Paros și Sfântul Nectarie al Pentapolei.

    Dar, în loc să-i urmeze pe aceștia și să rămână statornic și ferm în Tradițiile Apostolice și Patristice, el a urmat pe [patriarhul Meletie] Metaxakis, cu care au deschis porțile turmei raționale (Bisericii) către [patriarhul] Atenagora16, către Meliton al Calcedonului17, către Iacov al Americii18, care, intrând în turma rațională, au sfâșiat oile raționale și Patriarhia Ecumenică însăși.

    (k) Nu arunc toată vina, răspunderea și cauza numai asupra patriarhilor și arhiereilor; vinovați sunt și mirenii care i-au născut și crescut — căci, după inimile lor, Dumnezeu dă conducătorii.
    Suntem vinovați cu toții — și cel dintâi eu. Dacă spunem că nu păcătuim, mințim.

    Unul dintre remediile acestor rele este pocăința adevărată și sinceră, întoarcerea către Dumnezeul cel prea-bun și Tatăl ceresc.
    Dacă ne pocăim, ne vom mântui; dacă nu ne pocăim, ne vom osândi.
    Să alegem, așadar, calea pocăinței.

    Cu dragoste frățească și părintească,
    † Arhimandrit Filotheos Zervakos

    Sursa:https://www.imoph.org/Theology_el/3f2003dGerFil-3.pdf

    1. Este vorba despre binecunoscutul erudit monah athonit, bătrânul Teoclit Dionisiatul. Importanța deosebită a prezentei scrisori a cuviosului bătrân Filotei Zervakos către părintele Teoclit a fost deja subliniată în lucrarea noastră: „Problema calendarului sau erezia ecumenismului? — Referință critică la trei articole ale bătrânului Teoclit Dionisiatul” (continuarea V, §§ 10-12), rev. Sfântul Ciprian, nr. 321 / iulie–august 2004, pp. 68-71 și 75. ↩︎
    2. Hrisostom Papadopoulos (1868-1938) – profesor la Universitatea din Atena (1914-1923), anterior director al Școlii „Sfânta Cruce” din Ierusalim, precum și al Școlii Rizarios din Atena. Prieten și colaborator al lui Meletie Metaxakis, a participat activ încă de la început la Mișcarea Ecumenistă. A fost mitropolit și apoi arhiepiscop al Atenei începând din martie 1923 (ales la 8 martie și hirotonit la 10 martie). Nu doar principalul factor al reformei calendaristice din 1924, ci și pionier ecumenist și unul dintre întemeietorii Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Geneva. ↩︎
    3. Statul elen, prin Guvernul Revoluționar al lui Stylianos Gonatas, a înființat în anul 1922 o comisie specială pentru studierea problemei reformei calendarului.
      Președintele comisiei a fost ministrul finanțelor G. Kofinas, iar membrii — juristul P. Tsitsekles, precum și profesorii universitari arhimandritul Hrisostom Papadopoulos, Amilkas Alivizatos și D. Aiginitis.
      La 16 ianuarie 1923, comisia a înaintat un raport oficial către guvern, în baza căruia Statul Elen, prin Decretul Regal privind noul „Calendar civil” din 18 ianuarie 1923, a implementat reforma calendarului în mod unilateral, iar valabilitatea decretului a fost stabilită de la 16 februarie 1923, dată care a fost redenumită oficial 1 martie 1923.
      (vezi Monitorul Oficial al Regatului Greciei, seria I, nr. 24, Atena, 25 ianuarie 1923) ↩︎
    4. „Pentru o vreme” – adică din 1 martie 1923 până la 1 martie 1924, când arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos a hotărât „îndreptarea calendarului iulian” și în plan bisericesc.
      Astfel, 10 martie 1924 (Duminica Ortodoxiei) a fost redenumită 23 martie 1924.
      (vezi Circulara din 1.3.1924 și Ordinul telegrafic din 3.3.1924, în Arhim. Theoklitos A. Strangas, Istoria Bisericii Greciei, vol. II, pag. 1246–1249, Atena, 1970) ↩︎
    5. Reforma civilă a calendarului a fost aplicată la 16 februarie / 1 martie 1923, iar hirotonia lui Hrisostom Papadopoulos a avut loc la 10 martie 1923.
      În timpul celei de-a patra întruniri a sinodului(16–21 aprilie 1923), dar și la a cincea întrunire (24 decembrie 1923 – 2 ianuarie 1924), în care s-a decis și reforma calendarului bisericesc, rolul lui Hrisostom Papadopoulos a fost determinant.
      La 10 / 23 martie 1924, el a aplicat personal „schimbarea forțată a calendarului” și, prin urmare, și-a asumat răspunderea deplină pentru această modificare calendaristică.
      (Arhim. Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. II, p. 1250, nota 1) ↩︎
    6. Meletie Metaxakis (1871–1935) — personalitate controversată, extrem de activă și neliniștită, mare inovator și, fără îndoială, mason. A fost mitropolit al Kitiului (Cipru) între 1910–1918, al Atenei între 1918–1920, patriarh al Constantinopolului între 1921–1923 și al Alexandriei între 1926–1935.
      A fost unul dintre pionierii și fondatorii mișcării ecumeniste. ↩︎
    7. În ședința a XI-a din 27 iunie 1929, a celei de-a X-a adunări a sinodului, mitropolitul Chalkidei Grigorie, după citirea proceselor-verbale ale Sinodului, a subliniat caracteristic:
      „Din procesele-verbale citite privind introducerea noului calendar, reiese că nu a existat nicio opoziție.”
      Dimpotrivă, „cu privire la aceasta a existat o opoziție vie din partea multora, dar aceasta nu a fost consemnată în procesele-verbale, în timp ce alte opinii au fost consemnate cu grijă.”
      (Arhim. Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. III, p. 1646, Atena, 1971) ↩︎
    8. Panagis Tsaldaris (1867–1936). Politician și jurist renumit.
      Lider, începând din 1924, al „Partidului Popular” antivenizelist, fondat în 1915 de Dimitrios Gounaris.
      A deținut de două ori funcția de prim-ministru: între anii 1932–1933 și 1933–1935. ↩︎
    9. Termenii „au statornicit”, „au confirmat” și „au păzit”, iar mai jos „au predat”, trebuie înțeleși în sensul că „Sfântul și Marele Sinod Ecumenic (cel dintâi), pe baza calendarului vechi — numit Iulian — a statornicit ca sărbătoarea Paștilor să rămână neschimbată, veșnică”.
      (Vezi epistola din 16 mai 1973 a Cuviosului Gheron Filotheos către preotul Dimitrios Gagkastathis, adormit la 16/29 ianuarie 1975, în volumul „Părintele Dimitrios Gagkastathis — Omul lui Dumnezeu (1902-1975), Viața – Minuni – Învățături și Scrisori”, p. 274-278, editura „Ortodoxos Kypseli”, Salonic, 1975) ↩︎
    10. Cf. Galateni 5,22-23. ↩︎
    11. „Νὰ μὴ τό ᾿σωνα!…” (expresie de profundă pocăință): „Să nu fi reușit!… Să nu fi ajuns până aici!…”.
      Verbul grecesc σώνω – în acest context: „a izbândi”, „a duce la capăt”, „a reuși”. ↩︎
    12. Efstratiadis Grigorios (1862–1950). Jurist, jurnalist și om politic sub stindardul „Frontului Popular” (din 1915). La început colaborator al ziarului politic „Skrip”, din 1903 devine proprietarul acestuia.
      Lucrarea sa intitulată „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929, 220 pagini), publicată inițial în seria de articole din „Skrip” (martie 1928), rămâne până astăzi un document valoros pentru analiza istorică a Reformei Calendarului din 1924. ↩︎
    13. Petrakakos Dimitrios (1877–1946). Avocat și om politic, specialist în drept canonic și științe politice. A fost autorul unui număr mare de lucrări în aceste domenii. ↩︎
    14. După cum este cunoscut, inovatorii (nou-calendariști), din 1924, aplică în practică atât noul calendar (pentru sărbătorile fixe din Minei), cât și calendarul tradițional (pentru sărbătorile mobile din Triod și Penticostar). ↩︎
    15. După îngrădirea lor ecleziastică, cei trei ierarhi — Ghermanos al Dimitriadei, Hrisostomos, fost al Florinei, și Hrisostomos al Zakinthosului — au format un Sfânt Sinod arhieresc de trei membri, trimițând către Sinodul nou-calendarist documentul „Protest și Declarație” din 26 mai 1935.
      Ulterior, au hirotonit patru noi episcopi: Hristofor al Megarei, Gherman al Cicladelor, Mathei al Vrestenei, Policarp al Diavliei.
      Toți cei șapte episcopi au fost chemați să fie judecați de Tribunalul Sinodal de Primă Instanță pentru Episcopi al nou-calendariștilor, dar au refuzat, trimițând o scrisoare oficială de renunțare la jurisdicție (31 mai 1935).
      Tribunalul a pronunțat următoarele sentințe:
      – la 13 iunie 1935, condamnarea celor patru episcopi nou-hirotoniți;
      – la 14 iunie 1935, condamnarea celor trei ierarhi hirotonisitori.
      Pedeapsa: depunere din treaptă (caterisire) și exilare timp de cinci ani într-o mănăstire, „după ce, prin mijlocirea mitropolitului Damaskinos al Corintului, s-a reușit ca prim-ministrul P. Tsaldaris să fie convins și, printr-un decret-lege semnat în aceeași noapte, a fost modificată Legea nr. 5383/1932, pentru ca episcopii condamnați să nu poată face apel sau contestație care să suspende pedeapsa aplicată”.
      (Vezi: Arhimandritul Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. III, p. 2035–2045, „Mișcarea arhierească în sprijinul celor de pe vechiul calendar”). ↩︎
    16. Atenagora I, Patriarh al Constantinopolului (1948–1972, †1972).
      Fericitul întru pomenire Gheron Iustin Popovici (†1979) spunea despre acesta:
      „În vremurile din urmă, acesta (Atenagora) a devenit o sursă de anarhie și de nihilism în lumea ortodoxă; pe bună dreptate, aghioriții îl numesc eretic și apostat.” ↩︎
    17. Meliton Hatzis († 27 decembrie 1989), mitropolit de Calcedon, originar din Imvros și Tenedos; anterior mitropolit de Iliupole și Theira, în Patriarhia Constantinopolului.
      A fost un veteran ecumenist, mentor, îndrumător și inspirator al succesorului său ca mitropolit de Calcedon, Bartolomeu Archontonis (fost al Filadelfiei, din 1973, ales patriarh în ianuarie 1990, întronizat în 1991). ↩︎
    18. Iacov (Koukouzis), arhiepiscop al Americii de Nord și de Sud (1959–1996, †2005), aparținând Patriarhiei de Constantinopol. De asemenea, un veteran ecumenist. ↩︎

  • Profeția Părintelui Filothei Zervakos (+1980)

    „Dacă Păstorii Bisericii nu vor dobândi o cugetare bărbătească, ortodoxă, asemenea Sfinților Părinți, și nu-i vor alunga departe de Biserică pe înnoitori, inovatori, moderniști, carnavalizați1, efeminați și pe disprețuitorii Tradițiilor Apostolice și Patristice, ci îi vor lăsa liberi, atunci există primejdia ca acești înnoitori, carnavalizați, să introducă și înlăuntrul Bisericii carnavalul, și chiar să aducă femei ca slujitoare ale Tainelor, așa cum au început deja să facă în Europa.”

    (Arhim. Filotheos Zervakos, „Noul calendar papistaș și roadele lui”, Thessaloniki, p. 40)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2024/05/1980.html

    1. N. tr: Oameni care au adus duhul carnavalului în Biserică — adică duhul ușurătății, al lumii, al teatralității, al superficialității, în contrast cu duhul pocăinței, al simplității și al sfințeniei. ↩︎

  • Scrisoarea cutremurătoare a pr. Gheorghios Metallinos către Pr. Theodoret Mavros

    Köln, 16 noiembrie 1973 (stil nou)

    Iubite frate întru Domnul, părinte Teodoret,

    Domnul să te întărească în luptele tale și să te arate întotdeauna mărturisitor al Adevărului Său.

    Am primit astăzi scrisoarea ta și îți mulțumesc pentru cuvintele tale frățești și pentru rugăciunile tale. Îți scriu doar câteva rânduri, pentru a-ți da asigurarea că atât preoteasa, cât și eu, ascultăm cu mare emoție despre luptele voastre — ale acelor monahi râvnitori — care ne aduc aminte de zilele glorioase ale Bisericii și de luptele sfinților ei monahi, care, străini de orice compromis și servilism, au luptat pe metereze pentru Singurul Adevăr: Sfânta noastră Credință Ortodoxă.

    Ne-a cuprins o sfântă emoție citind scrisoarea ta, văzându-l pe colegul nostru de studii și vechiul nostru prieten Ioannis ridicându-se la o statură patristică și devenind apărător al Ortodoxiei, care într-adevăr este atacată din toate părțile — și mai ales chiar din partea episcopilor ei.

    Rămâi acolo, iubite și cinstit părinte și frate!
    Rămâi acolo, sus, luptând!
    Suntem alături de tine.
    Deja ne aflăm în același lagăr de luptă, pentru că nu câmpul de bătălie, ci lupta însăși este cea care așază pe cineva în aceeași tabără. Și aici, luptând, ne aflăm în aceeași tabără cu tine.

    Crede-mă, frate! Nu vom mai rămâne mult aici — nu ne vor mai lăsa mult. Dar vom rămâne cât vom putea. Dușmanul trebuie să sufere pierdere și aici. E nevoie de luptă chiar în tabăra lui.

    Văzându-te pe tine și pe acei frați eroici că nu vă plecați genunchii înaintea prigonitorilor voștri nerușinați, strigăm cu lacrimi: „Da, nu vor lipsi niciodată lui Dumnezeu ostași vrednici de Biserica Sa!” Niciodată, niciodată! Nici Studiții, nici Damaschinii, nici Palamiții, nici Nicodimii nu au dispărut. Ei trăiesc, pentru că Hristos trăiește. Trăiesc în persoanele voastre, cinstiți luptători ai dreptei credințe!

    Nu am, iubite frate și părinte, altceva să adaug pentru lupta ta, decât sprijinul meu sufletesc. Luptă-te! Nu este o luptă zadarnică. Aici, Dumnezeu m-a învrednicit să văd trădarea care se săvârșește împotriva Ortodoxiei. Episcopi și clerici cu necredință deplină, cu viață scandalos de stricată, calcă în picioare totul, ca niște porci care calcă mărgăritarele. Și vor să vă silească pe voi să cedați! Să nu fie, Doamne!

    Scaunul prigonitorilor voștri miroase a duhoarea grețoasă a necredinței, a nepăsării, a imoralității. Înțelegi ce vreau să spun. Alți vrăjmași ai voștri se aliază cu puterile satanice ale lumii și le consideră drept puteri ale lui Hristos, binecuvântând crimele cele mai odioase. Nu, să nu cedați!

    Am scris în „Orthodox Typos” și altora și le-am spus părerea mea. Nimic nu s-a schimbat la Fanar. Totul este doar o diversiune, și fericit este acela care nu se va lăsa amăgit…

    Rămâneți statornici!
    Domnul să vă binecuvinteze, pe voi, vrednicii luptători ai Credinței Sale!
    Preoteasa, prin mine, vă transmite respectele sale.
    Smerenia mea se roagă Domnului să vă întărească.
    Iisus Hristos să vă binecuvinteze și să vă dea putere.

    Plin de emoție — căci socotesc apariția Exarhatului vostru drept începutul unor lupte mari, care vor răsplăti credința voastră, dar vor duce și pe mulți la o cădere înfricoșătoare și veșnică — te îmbrățișez și îți sărut mâinile cu lacrimi, pentru că mă bucur și mă simt mândru că vechiul meu prieten și acum fratele meu în Domnul se află în prima linie a luptătorilor ortodocși.

    Roagă-te, fratele și părintele meu, ca și smerenia mea să pot fi, pe cât îmi este cu putință, un următor al luptei tale.

    Cu multă dragoste în Domnul,
    † Preot Gheorghios Metallinos1

    P.S.
    Aici, protestanții — care, de fapt, împreună cu papistașii stăpânesc și conduc Fanarul — s-au tulburat pentru că există zeloți în Sfântul Munte.
    Profesorul Schneemelcher din Bonn (protestant), de pildă, m-a chemat alaltăieri după curs în biroul său și am vorbit timp de o oră despre cele legate de Munte. Zicea că o face sub pretextul că va ține o prelegere, dar de fapt voia să afle câtă statornicie au acești tineri.

    M-a întrebat chiar dacă sunteți „de tip Zoi” (adică influențați de pietismul mișcării „Zoi”2). Am încercat însă să-i dau o imagine corectă despre voi — și el însuși mi-a spus că asta aștepta de la mine, pentru că ceilalți de aici… Dumnezeu să-i ierte — și l-am asigurat că Muntele nu va cădea, nici Ortodoxia monahilor râvnitori. Desigur, nu s-a arătat entuziasmat…

    De aceea, vă rog în genunchi:
    Nu coborâți steagul!
    Nu dați bucurie diavolului.
    Nu lăsați erezia să triumfe.

    Ortodoxia, precum și smeriții și nevrednicii ei ostași din lume, vă rugăm să continuați să luptați cu toate puterile voastre. Ne rugăm ca Domnul să vă dea răbdarea și puterea de care aveți nevoie.

    Pomenește-mă, frate, pe mine și familia mea în rugăciunile tale.

    Sursa:https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/03/blog-post_17.html

    1. Pentru mai multe detalii despre pr. Gheorghios Metallinos puteți accesa acest link. ↩︎
    2. „ΖΩΗ” a fost o mișcare religioasă laică din Grecia, fondată în 1907 de către părintele Eusebie Matthopoulos (Εὐσέβιος Ματθόπουλος), cu scopul de a reînvia viața religioasă și morală a credincioșilor ortodocși, într-o perioadă în care societatea greacă trecea prin modernizare și secularizare accentuată. Tradiționaliștii și teologii de inspirație patristică (precum Sf. Iustin Popovici, pr. Ioannis Romanidis, pr. Gheorghios Metallinos ș.a.) au criticat mișcarea „ΖΩΗ” pentru:
      influențe protestante (pietism, moralism, raționalism), lipsa dimensiunii mistice și sacramentale a Ortodoxiei, tendința de activism social și moral, în detrimentul isihasmului și al vieții duhovnicești autentice. ↩︎

  • Binecuvântatul Părinte Theodoret despre întinarea prin comuniunea cu erezia

    Există însă și momente tragice – precum este epoca noastră – în care majoritatea preoților se află în comuniune cu erezia (adică a Ecumenismului) și o susțin. Toți acești preoți care știu (pentru că poate exista și vreun preot simplu și fără carte, precum părintele Planas, care nici nu știa cine era prim-ministrul Greciei și poate nu a auzit niciodată de erezie) — toți însă cei care cunosc erezia, ce se întâmplă atunci cu ei? Are loc un fapt cutremurător: nici aceștia nu primesc Trupul și Sângele lui Hristos spre luminare, ci spre osândă. Iar cei care îi urmează în cunoștință de cauză (luați aminte: în cunoștință de cauză, adică „știu ce face Bartolomeu, ce face Arhiepiscopul, știu ce fac toți, dar eu îl urmez pe preotul meu, nu mă interesează nimic”) pățesc același lucru ca preotul: adică participă, atât unul cât și celălalt, în chip nevrednic la Taina Euharistiei. Și atunci nu primesc Har, ci pedeapsă; nu vine luminarea, ci întunecarea.

    Din nefericire, oamenii privesc lucrurile foarte trupește. Pentru trup, putem merge la Londra sau la New York, putem chiar să ne vindem moșiile — dar ce blasfemii rostește Episcopul, Arhiepiscopul sau preoții care îl urmează nu ne interesează prea mult… Aceasta este tragedia epocii noastre. Și astfel avem copii nebotezați (căci atunci când te bag doar până la genunchi, ce botez mai este acela?), preoți întunecați, episcopi întunecați și o turmă care nu mai știe unde este dreapta și unde este stânga.

    Toți vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu „în ziua aceea”, pentru că suntem oi raționale — și mai ales păstorii — și trebuie să știm unde mergem și ce căutăm. Iar dacă nu ne împlinim datoriile noastre, care sunt să cunoaștem Evanghelia și să știm ce spun Părinții, să citim și puțin din Viețile Sfinților, ca să vedem — așa cum vedem la sfinții de astăzi — pe unul arzând pe rug, pe altul căruia i se taie picioarele încet-încet… Toate acestea pentru ce le-au suferit? Pentru a se izbăvi de păcat, pentru a mărturisi și a dobândi Împărăția.

    Noi însă nu vrem deloc să ne ostenim. Și din acest punct să înțelegeți cât de înaltă este slujirea pe care o împlinește lupta cea sfântă a celor de stil vechi, care au altar curat. Nu există nimic mai cinstit și mai binecuvântat în vremea noastră decât un altar care nu este în comuniune cu erezia. Toate celelalte altare sunt întinate, și mergi să găsești lumină, dar afli osândă. Și chiar dacă aceia ne numesc pe noi schismatici, eretici… este precum spune zicala: „Strigă prima desfrânata către cea cinstită: «tu ești desfrânată!», ca să nu poată întoarce aceea același cuvânt împotriva ei.”1 Așa spun Părinții și Patericul.

    De aceea să slăvim pe Dumnezeu, mai întâi pentru că, prin jertfele și sudoarea părinților noștri, avem astăzi trei sute sau cinci sute de altare curate în Grecia, de stil vechi, unde credincioșii care doresc pot afla mântuirea și curăția. Ceilalți, cei nepăsători, îi va judeca Dumnezeu — după împrejurări, după cunoaștere și celelalte. Să slăvim pe Dumnezeu pentru aceasta, dar, în același timp, să avem și trezvie: trebuie să fim și noi veghetori, să știm pe cine urmăm, ce mărturisim.

    Altfel, vom ajunge și noi în primejdie, într-o clipă, așa cum spune Domnul, în anii de pe urmă, în vremurile de pe urmă, pe care deja le trăim și le străbatem: „Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credință pe pământ?” — aceasta a subliniat-o mai mult. Va găsi oare credința pe care El ne-a dăruit-o de pe Golgota, împreună cu mântuirea noastră? Iată, aceasta este primejdia: și cel care va păstra credința și va avea și faptele, acela va avea în sine nădejde și îndrăzneală, că va vedea fața lui Dumnezeu și se va bucura de Împărăția Cerurilor. Amin.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/05/blog-post_2.html

    1. Echivalentul acestei zicale în română ar fi binecunoscuta: „Hoțul strigă hoțul.” ↩︎