Biserica, ca Trup tainic al lui Hristos, are o viață dată, nedespărțită și neschimbată, care, fiind adevăr veșnic, se transmite neschimbat prin curgerea timpului convențional și trecător. Temelia neclintită a unității Bisericii o constituie credința predanisită, a cărei expresie dogmatică delimitează autenticitatea experienței duhovnicești a cunoașterii lui Dumnezeu prin împărtășire. Aceasta înseamnă că orice abatere de la unitatea de nedespărțit a credinței semnalează o altă experiență, care nu aparține Bisericii, ci lumii. Într-un astfel de caz, teologia Bisericii se transformă într-un ansamblu de opinii despre Dumnezeu, care însă, în esență, nu-L descriu pe Dumnezeu, ci mai degrabă diferiții idoli, pe care omul întunecat i-a alcătuit după chipul și asemănarea propriei sale întunecări. Tocmai de aceea, orice erezie constituie, în ultimă instanță, o idolatrie consecventă. Acesta este motivul care explică modul în care Trupul Bisericii, în continuitatea sa, prin simțurile sale dogmatice, percepe și, ulterior, înfruntă fiecare astfel de deviere.
Un astfel de exemplu este Sinodul VII Ecumenic (787), care a fost chemat să înfrunte în mod eclesial erezia iconoclastă și multiplele sale consecințe. Însă, înainte de a trece la argumentarea teologică a reprezentării prin icoană a Persoanei lui Hristos și a sfinților Săi, a procedat la cercetarea problemei restabilirii sau nu a arhieriei foștilor episcopi iconoclaști care se pocăiseră – problemă analizată pe baza acordului acestora cu credința și Tradiția Bisericii.
Cel care studiază Actele Sinodului VII Ecumenic înțelege imediat seriozitatea teologică cu care Biserica a abordat provocarea iconoclastă. Ea nu a încercat să împace situațiile prin metode de reconciliere socială, ci a acționat în mod terapeutic, pe baza unor criterii strict ecleziologice. Caracterul pur eclesial al hotărârilor Sinodului l-a făcut, de atunci, un punct de referință în modul de primire a clericilor eretici și schismatici1.
Este important de subliniat că, de la bun început, nu s-a urmărit integrarea necondiționată – pur numerică – a episcopilor iconoclaști, pentru ca apoi, la un al doilea nivel, să se caute, într-un mod improvizat, găsirea unei argumentații convenabile și cât mai convingătoare. Dimpotrivă, drumul a fost exact opus. Episcopii care s-au pocăit de rătăcirea lor dogmatică, având deja hirotonia validă în Biserică (și nu în grupări harismatic nelegitime – condamnate sinodal), au fost cercetați cu privire la cugetul lor, a fost verificată sinceritatea intențiilor lor și apoi au citit o mărturisire de lepădare a ereziei, prin care, între altele, se angajau să nu mai tulbure din nou Biserica prin mișcări schismatice și învățături eretice.
În aceste condiții, Sinodul VII Ecumenic, în întregime și într-un cuget, a hotărât în sens pozitiv primirea foștilor episcopi eretici care s-au pocăit. În continuare, corpul sinodal a primit pe acești arhierei, dar într-o altă formulare: «Dumnezeu i-a primit cu bine pe ortodocși»2, astfel încât toți împreună să poată asculta scrisorile de credință ale celorlalte scaune patriarhale și apoi să treacă la restul lucrării Sinodului, adică la clarificarea teologiei icoanei și la condamnarea iconoclasmului – confirmarea și evidențierea, așadar, a Tradiției unitare, pe care ereticii încercaseră să o marginalizeze.
Respectivii episcopi au fost, în cele din urmă, primiți fără rehirotonire, pe baza hirotoniei pe care o primiseră în sânul Bisericii Sobornicești și, prin urmare, a realității și validității arhieriei lor. Dacă această condiție fundamentală ar fi lipsit în mod teoretic, atunci, în mod evident, Sinodul nu ar fi avut niciun motiv și nici o bază ecleziologică să treacă la etapa următoare, aceea a examinării cugetului, întrucât cei ce solicitau primirea s-ar fi aflat în rândul mirenilor.
Sursa:https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/10/1438-1439-787.html
- Vezi studiul corespunzător: Vasile I. Touloumtzis, Cadrul ecleziologic și condițiile primirii ereticilor conform Actelor Sinodului VII Ecumenic, în vol. Credința ca temei al unității Bisericii, Atena, 2022. ↩︎
- Praxis γ΄, E. Lamberz, Acta conciliorum oecumenicorum, Series secunda, vol. III: Concilium universale Nicaenum secundum, Pars Prima, Concilii actiones I-III, Berlin – Boston: De Gruyter, 2008, p. 232. ↩︎
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu