Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-6/
Pentru ca dl. Sakarellos să încheie odată pentru totdeauna cu toate Bisericile și să dovedească faptul că „Biserica G.O.C. a Greciei” este singura Biserică din lume, folosește „argumentul finlandez”. Ce anume este acesta, vom vedea imediat pe baza analizei prezentate de referentul său (P, 151-157).
Scrie dl. Sakarellos că Canonul I al Sinodului de la Antiohia „taie de la Biserică pe orice credincios care încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic. Adică taie pe oricine nu prăznuiește Paștele așa cum a fost rânduit de Sinodul I Ecumenic, așa cum se cuvine să-l prăznuiască Ortodocșii. Orice cleric, care nu prăznuiește sau nu va prăznui în viitor la această dată Paștele, este deja caterisit încă de atunci, adică din ziua în care a hotărât aceasta Sinodul de la Antiohia, care a emis acest Canon” (P, 152). De asemenea: „toți clericii care au «comuniune» cu clerici deja caterisiți de Sinod, pentru că încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic, sunt și ei deja caterisiți!” (P, 153).
Conchide deci: „Însă Biserica Finlandei a acceptat schimbarea calendarului. A schimbat acum optzeci de ani, nu numai calendarul vechi, ci și Pascalia! De atunci prăznuiește Paștele împreună cu papistașii, care de multe ori coincide cu Paștele evreilor sau chiar înaintea acestuia. Aceasta înseamnă, potrivit Canonului de mai sus al Antiohiei, că clericii ei sunt deja caterisiți, iar credincioșii tăiați de la Biserică.
Se va întreba cineva: ce ne interesează pe noi dacă Biserica Finlandei a acceptat Pascalia papistașă? Ne interesează direct. Pentru că nu trebuie ca preoții ortodocși, așa cum poruncește Canonul I al Antiohiei, să aibă «comuniune» cu preoții Finlandei. Toți preoții care au «comuniune» cu preoții acestei Biserici sunt și ei caterisiți, potrivit Canonului de mai sus.
Care clerici au «comuniune» cu Biserica Finlandei? Numai clericii care au acceptat sau tolerează noul calendar gregorian! Prin urmare, este posibil ca unii episcopi să nu fi schimbat Pascalia, însă, pentru că au «comuniune» cu Biserica Finlandei, este ca și cum ar fi schimbat și ei Pascalia. Consecințele sunt exact aceleași!
Potrivit Canonului de mai sus, toți clericii care îndrăznesc să se ridice cu obrăznicie împotriva «Hotărârii» Sinodului I Ecumenic, cerând schimbarea datei prăznuirii Paștelui, sunt deja, dinainte, caterisiți de către Sinodul de la Antiohia!
…În urma celor de mai sus se deduce că, deși cei care au schimbat Calendarul nu au schimbat în mod direct și Pascalia, totuși, întrucât au comuniune, pe de o parte cu Biserica Finlandei, care a acceptat Pascalia papistă, iar pe de altă parte cu Patriarhii Constantinopolului, care cer schimbarea datei prăznuirii Paștelui și sunt, ca atare, dinainte caterisiți, este evident că încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic, lucru care, potrivit canonului 1 al Antiohiei, constituie chestiune de credință” (P, 153–154). Prin urmare, potrivit dlui. Sakarellos, toți clericii tuturor Bisericilor oficiale din lume, pentru că au comuniune cu Biserica Finlandei, au căzut din Preoție, iar singurii clerici rămași pe pământ sunt cei ai vechi-calendariști (și nici dintre aceștia toți, după cum vom vedea ce scrie însuși el în partea următoare).
Pentru a examina dacă opiniile de mai sus sunt corecte, să vedem mai întâi textul canonului corespunzător (canonul I al Sinodului din Antiohia): „Toți cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului și marelui sinod, cel adunat în Niceea, în ființa bunei cinstiri preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie scoși de la împărtășire, şi lepădaţi de biserică de vor stărui a se împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Și acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor și pentru tulburarea bisericilor, a se osebi, şi cu Iudeii a săvârși Paștile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luiși s-a făcut pricinuitor de păcat, ci și multora de stricăciune și răzvrătire. Și nu numai pe unii ca aceștia îi caterisește de Liturghie, ci și pe cei ce vor cuteza a se împărtăși cu aceștia după caterisire. Iar ce caterisiți să se lipsească și de cinstea cea dinafară, pe care o au câștigat sfântul canon, și preoția lui Dumnezeu”[1].
Asupra acestui lucru trebuie făcute două observații:
a) Fraza controversată pe baza căreia (re)interpretează (raționalist) dl. Sakarellos canonul este următoarea: „pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat”.
b) Canoanele se interpretează și se explică de către canoniști autorizați și prin practica Bisericii (care socotesc expresia de mai sus echivalentă cu imperativul „să se caterisească”), și nu de către oricine pe baza propriei lui logici. Așadar, dacă ar fi fost valabilă „caterisirea / pierderea automată a Preoției” pe care o proclamă dl. Sakarellos, atunci:
- Încă din secolul al IV-lea Preoția ar fi fost desființată în Biserică. Cum anume? Prin comuniunea cu Biserica Romei, care abia în anul 444, pe vremea Sfântului Papă Leon cel Mare, a acceptat în sfârșit calculul corect al datei Paștelui, deoarece până atunci (adică mai bine de o sută de ani) îl sărbătorea, din cauza unor calcule greșite, chiar și cu o lună mai devreme, încălcând Hotărârea Sinodului I Ecumenic. Potrivit, deci, „ecleziologiei sakarelliene”, nu numai clericii Romei, ci și clericii tuturor Bisericilor Locale, întrucât toți aveau atunci comuniune cu Roma, ar fi fost automat depuși și lipsiți de Preoție – ceea ce este absurd!
- Nu ar fi fost nevoie, la sfârșitul secolului al XVI-lea, să se convoace trei Sinoade Panortodoxe pentru a condamna mutarea Paștelui din cauza Calendarului Gregorian (1582), deoarece ar fi fost suficientă „pedeapsa automată” a Primului Canon al Sinodului din Antiohia (pe care l-a repetat cuvânt cu cuvânt Marele Sinod Panortodox din 1593).
- Nici „Biserica G.O.C. a Greciei” nu ar fi avut preoție. Pentru că Biserica din Finlanda a acceptat Paștele Gregorian în 1921, adică cu trei ani înainte de Inovația Calendaristică din 1924 în Grecia! Și, deoarece în 1921 toate Bisericile Locale aveau comuniune cu Biserica din Finlanda, atunci automat (conform lui Sakarellos, desigur) toți clericii și-au pierdut preoția și, prin urmare, aceasta s-a stins înainte de a exista vreun vechi-calendarist!
Însă și canoniștii acreditați se aliniază cu ecleziologiei ortodoxe despre „potential și nu în fapt” pentru pedepsele tuturor sfintelor canoane. În mod concret, pentru canonul în discuție, Zonaras, în interpretarea sa, folosește pentru cei care îl încalcă imperativul „să fie destituiți din slujire” (adică poruncește „să fie caterisiți” și nu îi consideră automat caterisiți) și face trimitere la al VII-lea Canon Apostolic („Dacă vreun episcop, ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paștilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârși, să se caterisească”) – pe care, de altfel, se bazează și Primul Canon al Sinodului din Antiohia. De asemenea, Valsamon este de acord („[credincioșii laici] să fie supuși afurisirii; preoții însă, să fie caterisiți”), la fel și Sfântul Nicodim, care face aceeași trimitere la al VII-lea Canon Apostolic.
Totuși, în timp ce prin acțiunea și teoria de mai sus se dovedește o (pseudo-)interpretare a lui Sakarellos, cineva ar putea în mod firesc să se întrebe următoarele: „Atunci de ce în acest Canon nu se folosește obișnuita formulare „să se caterisească”, ci „străin de biserică l-a judecat”?” Conform Dreptului Bisericesc (există o analiză relevantă a canonistului sârb Nikodimos Milas în interpretarea acestui Canon), pentru fiecare abatere trebuie să se facă, din partea organului competent, convocarea persoanei vinovate, audierea ei și examinarea abaterii înainte de a se lua orice decizie (scrie Milas: „Pedeapsa corespunzătoare pentru nelegiuirile comise se impune în legea Bisericii Ortodoxe fie printr-o sentință condamnatorie (acuzatorie), fie printr-o pedeapsă declarativă (explicativă). În cazul unei sentințe condamnatorii, o cerință absolut necesară este ca instanța eclezială să respecte toate instrucțiunile referitoare la proces, pentru a verifica cazul care face obiectul pedepsei și, în consecință, să aplice pedeapsa corespunzătoare vinovatului”). În cazul concret pe care îl examinăm însă, procedura menționată mai sus (citarea, apărarea, examinarea) nu mai este necesară, deoarece «Biserica a judecat deja» pe cel care a săvârșit abaterea, și nu se așteaptă altceva decât punerea în aplicare / rostirea pedepsei de către organul competent (despre aceasta scrie Milas: „În acest caz, instanța nu trebuie să înceapă cercetarea abaterii, deoarece prin însăși săvârșirea acesteia, făptuitorul a atras asupra sa pedeapsa corespunzătoare, și rămâne doar comunicarea actului și a pedepsei, care este declarativă (explicativă). Conform acestei diferențe între pedepse, pedepsele respective primesc și ele denumiri diferite. În primul caz al pedepsei condamnatorii (acuzatorii), pedeapsa se numește declarativă, în timp ce în al doilea, unde verdictul este de natură declarativă (explicativă), pedeapsa se numește și este juridică”). Și în ambele cazuri, organul competent are rolul de a o pune în aplicare sau de a o face cunoscută.
Chiar și dacă am presupune că cei care au încălcat primul Canon al Sinodului din Antiohia erau efectiv caterisiți de slujire, tot nu ar însemna că cei care au comuniune cu ei sunt automat și ei caterisiți, așa cum susține domnul Sakarellos folosind ca argument celebra – și falsificata – expresie „Cel care se împărtășește (cu cei caterisiți – n. trad.) să fie considerat fără comuniune, să rămână scos de la împărtășire.” (P, 86). Pentru astfel de persoane care, greșit, mențin comuniunea, canonul corespunzător (al X-lea Apostolic) folosește tot imperativul „să fie excomunicați”, adică „să fie anatematizați” (scrie Hrisant al Ierusalimului în tratatul său despre anatemizare: „când canonul spune „cel care face cutare sau cutare, să fie excomunicat”, canonul nu anatematizează automat, ci lasă autorităților competente activarea anatemei”). Deci, în termeni patristici: „să fie anatematizați”, și nu, conform interpretării lui Sakarellos (zelotistă exagerată, după model mateit sau magdalenic), „sunt automat anatematizați”!
De asemenea, susținătorii ecleziologiei lui Sakarellos, pentru a întări opinia lor privind pierderea preoției Bisericilor oficiale, adaugă și anul 1998 datorită „anatemizării ecumenismului” de către „Biserica G.O.C. a Greciei”. Textul respectiv, deși este semnat de atunci de Arhiereii Sinodului G.O.C. (cei mai mulți decedați între timp), a fost redactat de dl. Sakarellos, care, în calitate de consilier al Arhiepiscopului și al Secretar-șef al Sinodului de atunci, i-a influențat pe aceștia și pe ceilalți Arhierei (toți fără pregătire teologică – astfel de persoane Părinții le consideră nepotrivite pentru rangul arhieresc), ca să-și pună semnătura sub un text complet lipsit de teologie, problematic din orice punct de vedere și, din păcate, rușinos, pentru care singura soluție demnă este să fie uitat.
Începe astfel:
„Celor ce spun că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, existentă ca Biserică a întâi-născuților din ceruri și formată ca trup al lui Hristos în timpul venirii Sfântului Duh la Sfânta Cincizecime, a dispărut din lume, fiind împărțită în mai multe ramuri, fiecare dintre ele deținând o parte din adevărul descoperit și din harul tainelor, așa cum învață ecumeniștii cei noi, pentru aceasta trebuie ca ea să fie reconstruită din nou de către noi, oamenii, prin unirea tuturor ramurilor într-un singur copac, adică prin absorbirea într-un tot unitar a tuturor ereziilor și schismelor cu adevărata Biserică Ortodoxă, și mai departe a tuturor acestora împreună cu celelalte religii, pentru alcătuirea unei religii universale, care astfel va constitui «biserica» Antihristului. Anatema.”
Începem cu două greșeli sintactice evidente care duc la confuzie:
a) Cine „spune” că „ Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, existentă ca Biserică a întâi-născuților din ceruri” a devenit „trup al lui Hristos în timpul pogorârii Sfântului Duh la Sfânta Cincizecime”? „Ecumeniștii moderni” sau dl. Sakarellos? Noi, desigur, știm că aceasta este teologia bisericească a celui din urmă, care a dorit să introducă, ca într-o lecție, propria sa teorie bisericească – evident eretică – într-un text de „anatemă”!
b) Când și unde „au învățat” „ecumeniștii moderni” că doresc să întemeieze „«biserica» Antihristului”?
Și încă ceva: în locul acestei construcții juridice, de ce Sinodul de atunci nu a copiat pur și simplu textul teologic foarte solid al anatemei împotriva ecumenismului din Biserica Rusească Diasporă de pe vremea Sfântului Filaret, în 1983?
Poate pentru că mintea conducătoare, dl. Sakarellos, nu a aprobat acest lucru, deoarece îl combătuse vehement atunci (printr-o serie de articole în „Orthodox Typos” sub titlul „Ecumenism și Slavofilie: Anatemizarea Ecumenismului de către Mitropolitul Filaret”) și nu se pocăise pentru această luptă?
Între alte denaturări și minciuni scria atunci că „nu există NICIUN episcop grec ortodox… „ecumenist”!”, în timp ce îl mustra pe Sfântul Filaret că, introducând textul Anatemei în Sinodicon, ar fi făcut chipurile anularea lucrării unui Sinod Ecumenic!
Și totuși adevărata anulare s-a făcut prin textul dlui. Sakarellos, care mai apoi (unde se scriu următoarele: „Lui Ioachim al III-lea, Patriarhul Constantinopolului, lui Meletie Metaxakis și lui Hrisostom Papadopoulos, întemeietorii rătăcirilor ecumenismului, Anatema”) dovedește că așa-zisa „Biserică a G.O.C. a Greciei”, semnatara acelei absurdități de mai sus, se face într-adevăr vinovată de anularea lucrării unui Sinod Ecumenic, singurul competent să anatemizeze în mod nominal Întâistătători ai Bisericilor – și încă pe cei adormiți!
(Ca să nu mai exprimăm și nedumerirea cu privire la criteriile după care se anatematizează, de pildă, Ioachim al III-lea, dar nu și Athenagoras!).
Prestigiul însă pe care îl are „anatema” unui Sinod al unei rămășițe a unei Biserici Locale împotriva Întâistătătorilor Bisericilor, este același cu condamnarea unui Arhiereu de către un Tribunal Bisericesc pentru preoți, adică inexistent.
Și aceasta nu se spune pentru ca să fie justificate acele persoane într-adevăr vrednice de condamnare, cunoscute de altfel pentru acțiunea lor distructivă, ci pentru ca să nu fie batjocorit numele Adevăraților Ortodocși și Lupta lor Sfântă, dreaptă în toate privințele, prin asemenea „abuzuri”.
Textul continuă cu următorea „anatemă”:
„Împotriva adunărilor care s-au răzvrătit împotriva credinței Ortodoxe la Constantinopol în anul 1923 și la Sfântul Munte, în anul 1930, Anatema”.
Aici, după ce criterii este anatematizat Sinodul din Sfântul Munte (mai exact „Comisia Preliminară”) din 1930 și în ce chip anume „s-a răzvrătit împotriva credinței Ortodoxe”?
Și da, dl. Sakarellos are părerea sa, întrucât scrie: „Episcopii care au urmat noul calendar, la Conferința Interortodoxă (n. – la ea au participat și episcopi care urmau vechiul calendar, precum Episcopul sârb al Ohridei, Sfântul Nicolae Velimirovici), care s-a întrunit în 1931 (n. – 1930) la Mănăstirea Vatopedi din Sfântul Munte, locul prin excelență al «isihasmului», au hotărât (sic) înlocuirea isihasmului cu monahismul franc al Apusului, cu ordinele lor misionare” (P, 194).
Și da, atunci Arhiereii, fie din lipsă de cultură, fie din lipsă de acces la sursele originale, nu au putut evalua corect fanteziile dlui. Sakarellos.
Dar oare este îngăduit în epoca noastră, când avem și ierarhi mai învățați, și o multitudine de surse la dispoziția oricui este interesat, să mai circule încă acest text de „anatemă” și chiar să fie citit și în biserici (din fericire în puține), în Duminica Ortodoxiei?
Iată Procesele-verbale ale acelei Conferințe, pentru ca fiecare să poată constata cu propriii săi ochi în ce măsură se justifică acuzațiile neîntemeiate ale dlui. Sakarellos despre presupusa înlocuire a isihasmului… „cu monahismul franc al Apusului, cu ordinele lor misionare”: https://anemi.lib.uoc.gr/metadata/0/0/9/metadata-1367319936-959923-23197.tkl
Și decăderea continuă cu patima personală a dlui. Sakarellos (împotriva lui Trembelas – din cauza lui Romanidis – și a lui Andrutsos, chipurile exponenți ai fantezistei erezii a «celor două sfințenii», pe care a descoperit-o cunoscuta Magdalena – vezi și în partea anterioară), patimă îmbrăcată într-o haină sinodală, de parcă Biserica Adevăraților Ortodocși ar fi avut vreodată de înfruntat o astfel de problemă:
„Celor care spun că Hristos a avut două sfințenii, atât dumnezeiască, cât și omenească, și că sfințenia Sa omenească a progresat, Anatema”.
De necomentat, într-adevăr…
După „anateme” trecem la „fericiri”:
„Celor care au luptat pentru Credința Ortodoxă – Ieremia cel Mare, Silvestru al Alexandriei, Sofronie al Ierusalimului și tuturor celorlalți care au participat la Sinoadele Panortodoxe din anii 1583, 1587 și 1593, care au condamnat inovația calendaristică și i-au tăiat de la Trupul Bisericii pe cei care au primit și vor primi această inovație, veșnică să le fie pomenirea”.
Aici cunoașterea Istoriei, dar și a Ecleziologiei, este deficitară și rușinoasă pentru un text sinodal.
Mai întâi, este inacceptabilă omisiunea pomenirii Sfântului Meletie Pigas, inițiatorul respingerii Calendarului gregorian (mai important chiar și decât Ieremia cel Mare în această privință). Este ca și cum s-ar pomeni Sinodul I Ecumenic fără Sfântul Atanasie cel Mare sau Sinodul II fără Sfântul Grigorie Teologul etc.
În al doilea rând, acele Sinoade din secolul al XVI-lea au condamnat (după cum reiese limpede atât din textele autentice ale vremii, cât și din altele ulterioare, legate de acest subiect) mutarea Paștilor pricinuită de noul calendar gregorian.
În al treilea rând, acele Sinoade NU i-au „tăiat de la Trupul Bisericii pe cei care au primit aceasta”, pentru că niciunul dintre ortodocși pe atunci nu a primit-o. Ci au respins inovația papistașilor, deja aflați în afara Bisericii, pentru a-i ocroti pe ortodocși de acea ispită.
În al patrulea rând, acele Sinoade NU i-au „tăiat de la Trupul Bisericii» nici pe «cei care urmau să o primească”, pentru că niciun Sinod nu poate condamna dinainte vreo abatere viitoare – cu atât mai mult cu cât știm că în 1924 nu a fost adoptat Calendarul și Pascalia gregoriană, ci doar cronologia gregoriană privitoare la sărbătorile fixe, în timp ce Pascalia a rămas neatinsă. Așadar, este nevoie de o nouă condamnare sinodală a acestei înșelăciuni și a centaurului numit „calendar iulian îndreptat” al ecumeniștilor proveniți dintre ortodocși (să ne amintim și cele scrise de Sfântul Hrisostom, fost de Florina, către Gherman al Cicladelor: „De asemenea, vă fățărniciți și mințiți fără rușine, Preasfinția Voastră, atunci când susțineți că este de prisos și de prisosnică convocarea unui Sinod Panortodox sau a unui Mare Sinod Local pentru condamnarea validă și definitivă a inovației calendaristice a Arhiepiscopului, de vreme ce Sinoadele Panortodoxe din 1583, 1587 și 1593 au condamnat Calendarul gregorian. Și aceasta pentru că știți foarte bine că acele Sinoade au condamnat într-adevăr Calendarul gregorian, însă condamnarea aceasta îi privea pe latini, care l-au pus în aplicare în întregime, în timp ce Arhiepiscopul a preluat din acesta numai jumătate, aplicându-l la sărbătorile fixe și păstrându-l pe cel vechi pentru Paști și pentru sărbătorile mobile, tocmai pentru a ocoli stânca acelei condamnări. În aceste condiții, această inovație a Arhiepiscopului, care a aplicat Calendarul gregorian numai pentru sărbătorile fixe și nu pentru Paști – din pricina căruia, în special, fusese condamnat Calendarul gregorian ca fiind împotriva canonului 7 apostolic – constituie o problemă care pentru prima dată se ivește în istoria Bisericii Ortodoxe. Prin urmare, convocarea unui Sinod Panortodox nu numai că nu este de prisos, așa cum ați rostit de pe tronul episcopal, ca un alt Papă, Preasfinția Voastră, ci se impune pentru condamnarea canonică și validă a acestei chestiuni. (http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post.html)
Opinia conform căreia condamnarea automată și pierderea preoției și a Harului Divin ar urma din sinoadele anterioare pentru probleme similare (opinia care constituie unul dintre pilonii principali ai ereziei mateiților și ai altor forme ale așa-numitului „Zelotism Schismatic”) este infirmată chiar de faptul că se convoacă noi Sinoade de fiecare dată când apare o problemă, chiar dacă aceasta a mai apărut în trecut.
Textul continuă, paradoxal, astfel:
„Lui Antim, Patriarhul Ecumenic, și celor care au participat la Sinodul din Constantinopol din anul 1848, veșnică să le fie pomenirea”.
De altfel, perspicacele, adormit în Domnul, Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, se întreba cu privire la aceasta: „Ce relație ar putea exista între pomenirea vrednică de laudă a Patriarhului Ecumenic și «a celor care au participat la Sinodul din Constantinopol din anul 1848» și anti-ecumenism? Dacă se urmărește eventual o legătură cu anti-papismul, în pofida paradoxului că «Anatema» privește ecumenismul, de ce s-a trecut peste numeroase Sinoade și Părinți, care au luptat cu fermitate împotriva multi-ereziei a papismului și au proclamat, chiar, anateme împotriva acestuia?” (https://www.imoph.org/Theology_el/3a3a008EnhmGramma.pdf).
La această întrebare răspundem noi:
Foarte simplu, Sinodul din 1848 conține un fragment pe care dl. Sakarellos, precum și adepții săi, dar și toate felurile de mateiști, mateizați, hiper-zelotiști și alți susținători ai „condamnării automate”, îl folosesc ca o confirmare a ereziei lor ecleziologice. Fragmentul este următorul (atenție la părțile subliniate):
„Să păstrăm mărturisirea credinței, pe care am primit-o nealterată de la asemenea bărbați, întorcând spatele tuturor noutăților ca porunci ale diavolului; cel ce primește o noutate mustră credința ortodoxă proclamată. Dar aceasta, deja plină, este pecetluită, neprimind nici reducere, nici sporire, nici vreo alterare, și cel ce îndrăznește să facă, să sfătuiască sau să gândească aceasta a negat deja credința lui Hristos, fiind deja în mod voluntar supus anatemei veșnice pentru hula împotriva Duhului Sfânt, ca și cum nu ar fi vorbit corect în Scripturi și prin sinoadele ecumenice.”
Dar, stimați sakarelliști, dacă aceștia au fost deja anatematizați (așa cum interpretați voi greșit) și au căzut din Biserică, de ce v-ați grăbit să îi „anatematizați” în 1998, adică decenii mai târziu? Se anatematizează, adică se exclud din Biserică, cei care sunt deja și automat în afara acesteia?
Textul se încheie, totuși, frumos, cu singurul punct care ar putea fi folosit în viitor, întocmai, într-un text teologic corect de acest fel:
„Celor care au luptat, prin fapte și cuvinte, pentru Credința Ortodoxă și împotriva inovațiilor noului Calendar și a ereziei Ecumenismului, veșnică să le fie pomenirea.”
Veșnică să le fie pomenirea!
Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/05/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-8/
Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/06/7.html
[1] cf. Pidalion, ed. „Adormirea Maicii Domnului”, București 2015, pg. 435-436.
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu