Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/03/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-4/
Pe baza ecleziologiei sakarelliene, Sfinții nu greșesc: „ceea ce crede sau învață un sfânt este corect și aceasta trebuie să creadă și credincioșii” (P, 125). „Numai sfinții și dintre cei vii aceia care au dobândit «vederea lui Dumnezeu» sunt infailibili!” (A, 4). „Dacă cineva nu a ajuns la această stare sau a căzut din ea, atunci se poate rătăci!” (A, 5). Dacă unii Sfinți greșesc și nu sunt de acord cu ceilalți Sfinți în anumite chestiuni, atunci nu este posibil să fie Sfinți, deoarece aceasta înseamnă că „acele persoane niciodată nu s-au învrednicit să ajungă la îndumnezeire. Prin urmare nu pot fi socotiți printre sfinți” (P, 216). „Aceia care sunt «comuniunea sfinților» nu pot fi înșelați. Însă aceștia sunt Biserica” (A, 5).
Părinții însă, după cum vom vedea și mai jos, învață că este posibil ca chiar și Sfinții să cadă în unele greșeli. Citim în Cartea Cuvioșilor Varsanufie și Ioan, editată de Sfântul Nicodim, cu privire la Sfinți: „Să nu credeți însă că, chiar dacă erau sfinți, au putut cu adevărat să înțeleagă toate adâncurile lui Dumnezeu” (Veneția, 1816, p. 296). Aceasta se întâmplă deoarece uneori au primit de la dascălii lor ceva strâmb și nu s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere adevărul cu privire la acea chestiune (ibid.). Este menționat ca exemplu Sfântul Grigorie de Nyssa, care „primind părerea despre apocatastază de la dascălii de dinaintea lui, fără cercetare, nu s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere dacă este adevărată… Trebuie notat însă și aceasta: că Sfântul spune aceasta nu cu stăruință, nici cu o hotărâre sinodală asupra acestui subiect, căci mai târziu Sinodul al VI-lea Ecumenic a respins această părere ca blasfemiatoare” (ibid., nota 1, pp. 296-297).
Așadar, cineva care este însuflețit de concepții despre o Biserică a Sfinților infailibili, este firesc să nu poată accepta că este posibil ca și Sfinții să se rătăcească, și astfel ajunge la luptă împotriva sfinților.
Sfinții pe care îi respingea dl. Sakarellos erau următorii:
1. Sfântul Augustin
Sub influența părintelui Romanidis, care a fost cel mai mare potrivnic al Sfântului Augustin, a urmat și el aceeași atitudine. În 1977, ca adept al noului calendar, a depus „Memoriu către Biserica Greciei cu privire la canonizarea Sfântului Augustin”, un text complet lipsit de consistență, atât din punct de vedere istoric, cât și teologic, care, așa cum era firesc, a fost respins de Biserica oficială. Dar și mai târziu, ca adept al vechiului calendar, l-a atacat pe Sfânt:
„[Francii], când au învățat să citească, au găsit scrierile lui Augustin (354–430), care era episcop în Hipona, Africa de Nord. În ele au citit erezia despre «predestinarea absolută». Această erezie a lui Augustin, care învăța că Dumnezeu predestinează pentru fiecare om dacă se va mântui sau nu, dacă va fi liber sau sclav etc., le-a plăcut mult. Îi ajuta să-i convingă pe iobagi că trebuie să fie mulțumiți cu robia lor, pentru că Dumnezeu i-a predestinat să fie sclavi! Așa cum Dumnezeu i-a predestinat pe ei înșiși să fie stăpânii romanilor! Cu argumente teologice, întăreau robia romanilor ca fiind voia lui Dumnezeu! Astfel, potrivit acestei erezii a lui Augustin, orice român înrobit care își dorea libertatea nu era un bun creștin! Era eretic! Împreună cu această erezie, francii au primit și celelalte erezii ale lui Augustin, precum «Filioque» etc. Astfel, sprijiniți și de obrăznicia neștiinței lor, au început să se prezinte ca mari teologi! L-au promovat pe Augustin ca pe cel mai mare Părinte al Bisericii. Au început chiar să-i acuze pe adevărații teologi ortodocși romani ca eretici, pentru că nu îmbrățișau rătăcirile și ereziile lui Augustin!” (P, 19). „În Biserica veche, singurul care nu era de acord cu Sfinții Părinți în privința «purcederii» Sfântului Duh se pare că a fost Augustin, care este socotit părintele ereziei Filioque!” (P, 228). Un text și mai aspru (la fel de lipsit de fundament și de argumente solide) a publicat și pe internet, pe un vechi forum („Ortodoxia”, care a fost între timp desființat), de unde a fost republicat aici.
Aici nu vom proceda la o respingere detaliată a (atacurilor) pozițiilor sakarelliene (=romanidiene) împotriva Sfântului Augustin. Cititorul iubitor de adevăr poate consulta următoarele texte, foarte lămuritoare (o mică trimitere am făcut și noi aici):
1. Cuv. Serafim Rose, Poziția Sfântului Augustin în Biserica Ortodoxă, ed. Myriovivlos, 2010 (cea mai bună carte pe această temă).
2. Michael Rackl, Die griechischen Augustinusuebersetzungen, Roma, 1924.
3. Georgios Martzelos, Școala Teologică din Tesalonic și Sfântul Augustin.
[4. În general, pe tema greșelilor Sfinților, recomandăm și foarte frumoasa lucrare a pr. Nikiforos Nassos, „Sfântul din Egina și cele controversate despre el (respingerea argumentelor-obiecțiilor)”, care constituie o sinteză a cărții sale „Cu toți sfinții: recunoașteri ale sfinților – contestări”, Volos, 2009].
Declarăm simplu că noi, Ortodocșii Adevărați, îl cinstim pe Sfântul Augustin ca Sfânt și Părinte al Bisericii, fiind de acord cu Sinoadele (de pildă, al III-lea, al IV-lea, al V-lea Ecumenic, localele de la Ierusalim [415], Lateran [649] ș.a.) și cu Părinții (de pildă, Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Martin al Romei, Marele Fotie, Sfântul Marcu Eugenicul, Sfântul Nicodim, Sfântul Nectarie ș.a.).
Nu putem însă să nu menționăm ironia că poziția sakarelliană (=romanidiană) este, de fapt, o poziție pur „francă” (apuseană – n. trad.)! Și iată dovezile:
a) Marele Fotie, în scrisoarea sa de importanță excepțională către mitropolitul Ioan al Aquileiei (care apăra filioque ca fiind, chipurile, învățătura Sfinților Ambrozie, Augustin și Ieronim), prin care respinge rătăcirea despre „infailibilii” Sfinți, înfruntă următoarea opinie: „Dacă au învățat corect (adică Părinții aceia care au făcut unele greșeli dogmatice), zice, atunci trebuie să le susțină cugetarea cei care îi socotesc Părinți; dar dacă au spus lucruri eretice, atunci împreună cu cugetarea lor eretică trebuie și ei înșiși să fie respinși” [= «Dar dacă au dogmatizat bine, zice, trebuie să fie susținută cugetarea lor de către cei care îi numesc Părinți; iar dacă au vorbit fără evlavie, trebuie ca împreună cu cugetarea eretică să fie respinși și ei înșiși» (P.G. 102, 809)]. Această opinie pur „francă” (apuseană – n. trad.) (pe acest mod de gândire se va sprijini mai târziu și „infailibilitatea” papei), care din păcate se repetă și în vremea noastră, este contrazisă de Marele Fotie, care răspunde că „credincioșii Bisericii și cei ce nu uită învățăturile sfinte, după pilda lui Sem și Iafet (cf. Fac. 9, 20-27), știu foarte bine să acopere goliciunea tatălui lor, dar îi condamnă și îi resping pe imitatorii lui Ham” [= «Cei hrăniți de Biserică și care nu uită învățăturile sfinte, după pilda lui Sem și Iafet, știu să acopere goliciunea părintească, și îi condamnă și se întorc de la imitatorii lui Ham» (P.G. 102, 812)]. Și astfel Marele Fotie acoperă greșelile Sfinților în felul următor: „Căci de câte ori împrejurările i-au silit pe mulți, unele lucruri să le spună în grabă, altele pentru iconomie, altele din pricina împotrivirii celor neascultători, altele chiar din neștiință, în care este omenesc să cadă cineva. Căci unul luptând împotriva ereticilor, altul pogorându-se la slăbiciunea ascultătorilor, altul făcând altceva și, fiindcă vremea îl chema să lase deoparte exactitatea pentru un scop mai mare, a spus și a făcut lucruri pe care nouă nu ne este îngăduit nici să le spunem, nici să le facem… Iar dacă s-au exprimat greșit sau, dintr-o pricină pe care acum noi nu o știm, s-au abătut de la dreapta credință, și nimeni nu i-a cercetat, nici nu i-a chemat cineva la cunoașterea adevărului, nu trebuie cu nimic mai puțin să-i socotim și pe aceștia Părinți, chiar dacă n-au spus aceasta, atât pentru strălucirea vieții lor, cât și pentru vrednica de respect virtute a lor, precum și pentru restul evlaviei lor fără prihană; dar cuvintele lor, în care s-au abătut, nu le vom urma… Iar noi, descoperind că și alți fericiți Părinți și dascăli ai noștri, în multe privințe s-au abătut de la exactitatea dogmelor drepte, nu primim abaterea ca adaos, dar pe bărbați îi îmbrățișăm; așa și pe aceia, dacă unii au ajuns să spună că Duhul purcede de la Fiul, această abatere de la cuvântul Domnului Hristos nu o primim, însă pe ei nu-i despărțim de ceata Părinților” [= «Câte circumstanțe ale lucrurilor îl constrângeau pe mulți oameni: unii să vorbească neglijent, alții să spună ceva din considerente de iconomie, alții să se abțină din cauza celor care se împotriveau, iar alții să greșească din ignoranță, așa cum este firesc oamenilor. Căci unii se opuneau ereticilor, alții cedau slăbiciunii ascultătorilor, alții făceau altceva, și având împrejurarea să sacrifice precizia pentru un scop mai mare, au spus și au făcut lucruri pe care nouă nu ne este permis nici să le spunem, nici să le facem… Dacă însă au greșit sau, dintr-un motiv pe care acum nu îl cunoaștem, s-au abătut de la adevăr, nu li s-a făcut nici o cercetare și nimeni nu i-a chemat pentru a învăța adevărul. Totuși, nu trebuie să-i considerăm mai puțin Părinți, chiar dacă nu au spus acest lucru, datorită vieții lor luminate și a virtuții lor respectabile, precum și a celeilalte lor evlavii fără pată; însă nu vom urma cuvintelor lor în care s-au abătut… Noi, pentru că am constatat că și alți sfinți Părinți și Învățători ai noștri au greșit în multe privințe în ceea ce privește precizia adevărurilor dogmatice, nu acceptăm abaterea, dar îi primim pe oameni; la fel procedăm și cu cei care au ajuns să spună că Duhul Sfânt izvorăște din Fiul: abaterea de la glasul Stăpânului nu o primim, însă nu îi separăm pe aceștia de turma Părinților» (ibid.)].
b) Sfântul Marcu Evghenicul, în timpul așa-numitului Sinod fals de la Ferrara-Florența, s-a confruntat cu o poziție similară a latinilor. Aceștia, încercând să convingă că teoria lor despre focul-purgatoriu era o învățătură corectă, au citat pasaje din Părinți, de exemplu din Sfântul Grigorie de Nyssa. Sfântul Marcu însă, fiind de acord cu Marele Fotie, le-a explicat că și Sfinții pot greși. Mai exact, le-a scris că: „Dacă Sfântul [Grigorie de Nyssa] credea cu adevărat astfel, totuși acest lucru se întâmpla pentru că dogma era pe atunci încă discutabilă și nu complet clarificată, nici doctrina opusă nu fusese definitiv respinsă, ceea ce s-a întâmplat abia la al V-lea Sinod Ecumenic. Dacă, așadar, ca om, și el a greșit în ceva referitor la acrivie, nu este deloc de mirare sau de uimire, fiindcă mulți înaintea lui [sfinți] au trecut prin aceeași experiență, precum Irineu de Lyon, Dionisie al Alexandriei și alții.” [= «Chiar dacă Sfântul a fost într-o asemenea credință adevărată, totuși dogma era încă discutabilă și nu complet clarificată, nici doctrina opusă nu fusese respinsă definitiv, ceea ce s-a întâmplat la al cincilea sinod. Dacă, așadar, ca om, și el a greșit în privința acriviei, nu este nimic de mirare, căci și mulți înaintea lui au trecut prin aceasta: Irineu de Lyon, Dionisie al Alexandriei și alții» (P.O. 17, 53-54)].
Latinii s-au șocat de acest răspuns («ne-a părut foarte dezgustător», ibid., 84) și au răspuns că această poziție conduce la îndoială și, în cele din urmă, la distrugerea Credinței! Ei concluzionează: „Și noi mărturisim că omul poate să greșească, întrucât este om și face ceva numai cu puterea sa proprie; însă, când este călăuzit de Duhul Sfânt și a fost încercat prin controlul Bisericii în cele ce țin de credința dogmatică comună, spunem că sunt adevărate lucrurile scrise de el.” [= «Și noi mărturisim că omul poate să se rătăcească, atâta timp cât este om și lucrează ceva cu puterea sa proprie; însă, atunci când este călăuzit de Duhul Sfânt și este încercat prin cercetarea Bisericii în cele ce țin de credința comună a dogmei, spunem că lucrurile scrise de el sunt adevărate» (ibid.)].
Răspunzând însă, Sfântul Marcu repetă că: „Totuși, este posibil ca aceeași persoană să fie și învățător, dar să nu fi spus toate lucrurile cu absolută precizie; altfel, de ce ar fi fost necesare Sinoadele Ecumenice pentru Părinți, dacă nimeni nu ar fi fost vreodată să cadă din adevăr?” [= «Căci este posibil ca aceeași persoană să fie învățător și să nu spună toate cu precizie; sau pentru ce motiv au fost necesare Sinoadele Ecumenice pentru Părinți, dacă nimeni nu ar fi urmat să cadă nicăieri din adevăr?» (ibid., 123)].
Prin urmare, oricine dorește să fie Ortodox Adevărat trebuie să accepte învățătura patristică (că este posibil ca un Sfânt să greșească, de aceea acceptăm nu părerea unuia sau a doi Sfinți, ci acordul general al Sfinților Părinți [consensus patrum]) și nu concepțiile „france” (apusene – n. trad.) ale romanidienilor despre „sfinți infailibili”.
2. Avva Isaac Sirul
Dl. Sakarellos nu recunoaște nici măcar sfințenia Sfântului Isaac Sirul: „Isaac a fost eretic! A fost nestorian!… Faptul că acum diverși ecumeniști l-au inclus în sinaxarul ortodox dovedește falsificarea sa, care se încearcă în zilele noastre!” (https://orthodox-voice.blogspot.com/2017/04/blog-post_88.html).
Noi, desigur, contestând teoriile despre presupusa calitate nestoriană a Sfântului Isaac (două texte interesante aici și aici), dar și știind foarte bine, din experiență, efectul său minunat asupra vieții credincioșilor prin scrierile sale, mărturisim împreună cu toți Ortodocșii Adevărați sfințenia Avvei Isaac Sirul, fiind de acord cu Sfinții Părinți (de exemplu, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim, Sfântul Ieronim din Eghina ș.a.), care în niciun caz nu erau… ecumeniști!
3. Sfântul Ioan Maximovici
Nici mulțimea enormă de minuni, nici, mai ales, faptul că moaștele Sfântului Ioan Maximovici nu s-au stricat, nu l-au putut împiedica pe dl. Sakarellos să scrie următoarele (vorbind chiar și în numele Bisericii noastre!) unui cunoscut de-al său nou-calendarist: „Ți-am explicat că Biserica, care continuă și după 1924 să urmeze calendarul tradițional, după primii doi-trei ani ai deceniului anilor 1980, nu are nicio «comuniune» cu episcopii ruși din Diaspora. Prin urmare, nu există nicio problemă ecleziologică pentru Biserica Vechilor Calendariști, care consideră că Sinodul Rus a căzut din credința dreaptă, întrucât și după presupusa Unire a Bisericilor a continuat, chiar dacă indirect, așa cum accepți și tu, «comuniunea» cu Bisericile inovatoare ale Calendarului Nou, care au fost latinizate. Ca urmare, Biserica Vechilor Calendariști nu recunoaște ca sfinți pe cei proclamați de Sinodul Rus, precum membrii ultimei familii țariste sau pe Ioan Maximovici. Pe aceștia, îi puteți cinsti voi!” (http://orthodox-voice.blogspot.com/2016/08/blog-post_163.html).
Așa cum explică altundeva (aici), faptul că cineva are comuniune cu ereticii (adică că Sfântul Ioan Maximovici avea comuniune cu sârbi care aveau comuniune cu fanarioți, care aveau comuniune cu catolicii, după presupusa, cum vom vedea în alt loc, „unire” din 1965) este prezentat ca dovadă că nu este Sfânt…
Desigur, Biserica noastră, a Ortodocșilor Adevărați, îl cinstește cu deosebire pe marele Părinte și Învățător al vremurilor de pe urmă, Sfântul Ioan Maximovici cel făcător de minuni, pentru că însuși Dumnezeu l-a cinstit și l-a înălțat.
4. Sfântul Filaret al New York-ului, Sfântul Edward al Angliei, Nou-mucenici ruși și Sfinți mucenici împărați Romanov
Atitudinea negativă a dl. Sakarellos față de ruși (vezi P, 24-31: „Francizarea (Latinizarea – n. trad.) rușilor”) a derivat din ideile părintelui Romanidis (vezi mai ales „Moștenirea romeilor din 1821 și marile puteri”). [Nu este întâmplător faptul că și anti-rusismul teoreticianului unirii Bisericii oficiale a Greciei cu schismaticii ucraineni, care a recunoscut Patriarhia Americană a Constantinopolului, Nafpactos și părintele Ierotheos Vlachos, are proveniență romanidiană, întrucât părintele Romanidis susținea într-un raport adresat Arhiepiscopului său Serafim că dizolvarea presupusă a Patriarhiei Ecumenice reprezintă „un vechi plan al rușilor și masonilor” (P, 48)].
Această atitudine împotriva rușilor și-a exprimat-o deosebit atât ca neo-calendarist, cât și ca vechi-calendarist. Ca nou-calendarist, a publicat între 1983-1984 în Ortodoxos Typos două articole delirante („Anatema ecumenismului de către Mitropolitul Filaret” în șaisprezece părți și „Din nou despre problema lui Filaret” în șase părți), împotriva Bisericii rușilor din Diaspora, care tocmai fusese deposedată de doctrina ecumenismului! Este într-adevăr trist că, după anatema Sfântului Filaret împotriva ecumenismului (1983), nu au reacționat ecumeniștii, ci dl. Sakarellos… În aceste articole sunt folosite diverse tipuri de argumente (unele rod al sofisticii juridice a autorului, altele preluate din acuzații mai vechi, în special din zona Mateită, altele bazate pe texte mutilate prin metoda „tăiere-și-lipire”), cu scopul de a stigmatiza rușii din Diaspora ca „slavo-fili” și „anti-greci”, ca „lași” și „trădători” care „și-au părăsit patria pentru a-și salva trupurile”, în loc să fie măcelăriți de comuniști (acuzație ce amintește de cea a novațienilor împotriva Sfântului Ciprian al Cartaginei, pentru că s-a ascuns în timpul persecuției lui Decius), precum și ca „schismatici”, „simonieni” (pentru hirotoniile Ortodocșilor Adevărați), „eretici” și chiar „ecumeniști”!
Ca vechi-calendarist, nu doar că nu și-a retractat opiniile mai vechi, dar a încercat să le combine cu noua sa poziție. Astfel, a inventat ideea că Biserica rușilor din Diaspora ar fi devenit eretică în 1984! Scrie: „Biserica Vechilor Calendariști, în care, prin harul lui Dumnezeu, aparțin și voi aparține cât timp ea rămâne ortodoxă, a avut comuniune cu Sinodul Rus din Diaspora al Mitropolitului Filaret până în 1982. Atunci, atât Filaret, cât și Sinodul său erau ortodocși! Filioque-ul a fost acceptat de Filaret prin circulara sa din 20 iulie / 2 august 1984, pe care am citat-o mai sus, în înregistrarea mea din 4.12.2007. De atunci, Filaret împreună cu Sinodul său au devenit eretici!” (https://orthodox-voice.blogspot.com/2016/12/blog-post_43.html)
Dar de ce susține că Sfântul Filaret a acceptat Filioque-ul în 1984 și că atât el, cât și Sinodul rușilor din Diaspora au devenit eretici? Motivul a fost canonizarea de către Biserica Rusă din Diaspora a Sfântului Edward al Angliei, care a fost ucis în anul 978. Unii au exprimat îndoieli asupra sfințeniei sale, deoarece Filioque-ul fusese deja introdus în Apus, dar Sfântul Filaret, printr-o circulară sinodală (20 iulie / 2 august 1984), a răspuns: „S-a formulat opinia că Sfântul Edward nu poate fi considerat sfânt din cauza faptului că adăugarea FILIOQUE fusese deja introdusă în Crez în Anglia pe vremea sa. A susține o astfel de opinie contrazice învățăturile exprimate de marii Părinți ai Bisericii, care au respins Filioque-ul, și anume cinstitul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ierarh Fotie, Patriarhul Constantinopolului. Mai mult, dreptatea cere ca, la fel ca mulți alți sfinți care în mod neștiutor au acceptat aceeași adăugare în Crez, să fie eliminați din sinaxarul nostru, precum sfinții Viaceslav și Ludmila din Cehia, Sfântul Martin Mărturisitorul, Papa Romei etc. Ambele organisme, Sinodul și Consiliul Episcopilor, au examinat problema FILIOQUE-ului cu atenție în raport cu cazul Sfântului Edward și, având în vedere opiniile exprimate ale Părinților Bisericii, au concluzionat că FILIOQUE-ul nu a constituit un obstacol pentru sfințenia Sfântului Edward.” (Ortodoxos Typos, nr. 645, 22.03.1985)
Dl. Sakarellos scrie unui interlocutor:
„După cele de mai sus, ajungem la următoarele concluzii:
a. Nici măcar în gând nu poate un ortodox să considere că regele anglo-saxon al Angliei este sfânt al Bisericii Ortodoxe! Motivul este simplu: era membru al unei Biserici eretice, anglo-saxone, care în acea vreme acceptase erezia Filioque-ului, predată de franci și influențați de Augustin. Adică era ERETIC! Nu poate fi considerat nici martir, pentru că nu a mărturisit pentru credința în Hristos.
b. Problema care se creează mai departe este această circulară rușinoasă și eretică a Sinodului Rus din Diaspora, pe care, din păcate, a semnat-o pe atunci Mitropolitul Filaret.
În această circulară, Filaret susține că Filioque-ul nu constituie un obstacol pentru mântuirea omului, opinie clar contrară învățăturii Părinților! Și, mai grav, Filaret împreună cu Sinodul său defăimează Părinții, prezentând că aceștia ar fi de acord cu ei!
Aceste opinii ale Sinodului Rus din Diaspora fac ca Sinodul să fie ERETIC, iar membrii acestei Biserici ERETICI, care niciodată nu pot fi, nu doar sfinți ai Bisericii, ci nici mântuiți. Prin urmare, opinia fratelui Misha că Mitropolitul Filaret ar fi fost sfințit și sfânt nu este valabilă!” (https://orthodox-voice.blogspot.com/2016/12/blog-post_47.html)
Desigur, aici vedem clar o distorsionare a cuvintelor și a duhului Sfântului Filaret, pentru că Sfântul Filaret scrie că acceptarea Filioque-ului ATUNCI (adică înainte de Schisma din 1054, când Sfântul Edward și Biserica Angliei aparțineau încă Unei, Sfintei, Catolice și Apostolice Biserici) și neintenționat, nu constituie un obstacol pentru dobândirea sfințeniei, deoarece nu există o excludere automată din Biserică. (Am văzut mai sus cum Marele Fotie sfătuiește pe cel care acceptă Filioque-ul, din ignoranță sau eroare, „fratelui cel mai evlavios, pios și preasfânt arhiepiscop și mitropolit de Aquileia” [P.G. 102, 793]).
Dar critica nu s-a oprit aici. Sakarellos îl condamnă pe Sfântul Filaret și pentru canonizarea neo-martirilor Regali Romanov (aici și aici – vezi și analiza generală în lucrarea excepțională din revista „Sfântul Kiprian” intitulată „Sfinții ruși neo-martiri și Țarul Nicolae al II-lea”), așa cum anterior îl criticase pentru canonizarea tuturor neo-martirilor Ruși, scriind următoarele lucruri inacceptabile pentru cine cunoaște viața și martiriul celor mii de Mărturisitori și Neo-martiri ai Rusiei: „În trecut am criticat de multe ori Patriarhia Ecumenică, pentru că, fără să respecte criteriile tradiționale ale Bisericii noastre, procedează la proclamarea unor persoane ca sfinți (n. a. pe cine să fi avut în vedere, în anul 1984, oare, de vreme ce până atunci canonizările Patriarhiei erau Sfântul Nicodim, Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Nectarie…). Dar dacă Patriarhia Ecumenică a proclamat într-un mod inacceptabil una, două, trei sau cinci persoane, Mitropolitul Filaret a proclamat… două mii cinci! Mai exact, cu trei ani înainte, a proclamat ca „sfinți” ai Bisericii Ortodoxe, ca „Neo-martiri”, întreaga familie a țarului Nicolae și două mii de adepți ai lor, în mare parte „nobili”, pe care i-au ucis ateii bolșevici în 1917, ca dușmani ai revoluției lor!… Proclamarea acestor persoane ca „sfinți” de către Sinodul Mitropolitului Filaret reprezintă un scandal panortodox și un „inovație” condamnabilă, pentru care rușii vor da atunci un cuvânt groaznic înaintea Dreptului Judecător. Și aceasta, deoarece, din motive de propagandă naționalistă ieftină și rasială, au introdus în aghiografia Bisericii noastre, pe care au respectat-o generații de ortodocși timp de douăzeci de secole și în care harul lui Dumnezeu a așezat martirii biruitori și sfinții purtători de Dumnezeu ai credinței noastre. Rușii, printre acești sfinți, au dorit să includă pe tiranii și opresorii poporului ortodox rus (nota noastră: tiranii și opresorii, conform autorului, nu sunt comuniștii care au ucis și prigonit creștinii, ci victimele lor!), țarii și ceilalți „nobili”.” („Ortodoxos Typos”, nr. 591, 27-1-1984)
Noi, bineînțeles, cei Adevărați Ortodocși ne aliniem cu Sfântul și Mărturisitorul Mitropolit Filaret, ale cărui moaște sunt neputrezite, pe care Dumnezeu l-a proslăvit și cinstit, a cărui sfințenie o acceptăm, la fel cum acceptăm și sfințenia marelui număr de mii de Noi Mucenici Mărturisitori, de orice rang, vârstă și origine, care și-au dat sângele pentru Hristos în timpul cumplitei prigoane comuniste, și nu cu cei critici care le contestă judecata lui Dumnezeu.
Din păcate, lupta împotriva sfinților a ajuns să caracterizeze și spațiul nostru, și această pată suntem chemați astăzi, printre altele, să o îndepărtăm, pe de o parte cinstind Sfinții pe care îi cinstește Biserica, pe de altă parte tăcând și neinsultând persoanele despre care Dumnezeu, poporul Său și, în general, Biserica nu s-au pronunțat încă.
Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-6/
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu