Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-2/
Continuând examinarea eclesiologiei sakarelliene citim:
„Părinții, pe baza Sfintei Scripturi, îi consideră membri ai Bisericii pe sfinți. La aceștia se află harul dumnezeiesc îndumnezeitor. Ei consideră Biserica drept «comuniunea sfinților». De aceea, deși este alcătuită din oameni, care sunt făpturi, pentru că sfinții, ca îndumnezeiți, au devenit după har necreați, adevărata Biserică este și ea, potrivit Părinților, necreată” (Π, 191). „Mărturisim în Simbolul Credinței că Biserica este «sfântă». Acest lucru se întâmplă nu numai pentru că Capul ei, Care este Hristos, este sfânt, ci și pentru că și mădularele ei trebuie să fie sfinte! Un creștin este sfânt atunci când ajunge la starea de «vedere a lui Dumnezeu», adică la luminare sau la îndumnezeire” (Π, 95).
A doua poziție pe care o întâlnim deci este aceasta: Adevărata Biserică, care este „necreată”, este alcătuită din sfinți („comuniunea sfinților”) și este sfântă pentru că și mădularele ei trebuie să fie sfinte.
Să cercetăm mai întâi cele despre „Biserica necreată”. Oricât ar căuta cineva, nu va întâlni la Părinți ideea că Biserica este necreată. Aceasta a susținut-o pentru prima oară Romanidis (Biserica necreată și creată). Însă aici dl. Sakarellos se deosebește oarecum de mentorul său, deoarece în timp ce Romanidis consideră (și) Biserica necreată „ca Împărăție și slavă ascunsă în Dumnezeu, în care locuiește Dumnezeu cu Cuvântul și Duhul Sfânt”, cel dintâi o consideră necreată „deoarece sfinții, ca îndumnezeiți, au devenit după har necreați” (și, prin urmare, din moment ce Biserica este alcătuită numai din sfinți „necreați”, este și ea „necreată”)!
Însă Sfinții învață că Biserica nu este necreată (=ne-făcută), ci creată:
- Din Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, aprobată sinodal: „Întrebarea 96: De ce spunem că credem în Biserică, care este zidire1, de vreme ce se cuvine să credem numai în Dumnezeu? Răspuns: Pentru că, deși și Biserica este zidire, alcătuită din oameni, are însă drept Cap pe Hristos, adevăratul Dumnezeu…” (Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, vol. II, Austria, 1968, p. 634).
- Apostolul Pavel: Biserica este cortul cel adevărat „pe care l-a zidit Domnul, și nu omul” (Evr. 8,2) și cetatea „al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (ibid., 11,10).
- Sfântul Clement al Romei: „Făcând voia Tatălui nostru Dumnezeu, vom fi din Biserica cea dintâi, cea duhovnicească, zidită înainte de soare și de lună” (Cele două epistole către Corinteni, Constantinopol, 1875, p. 133).
- Sfântul Herma: „Iată Dumnezeul puterilor, Care cu puterea Sa nevăzută și tare și cu marele Său plan a creat lumea și cu sfatul Său slăvit a împodobit zidirea Sa, și cu puternicul Său cuvânt a întărit cerul și a așezat temelia pământului pe ape, și cu înțelepciunea și providența Sa a zidit Sfânta Sa Biserică, pe care a și binecuvântat-o… Mi s-a descoperit mie, fraților, pe când dormeam, de către un tânăr foarte frumos, care mi-a spus: «Cine crezi că este bătrâna de la care ai primit cărticica?» Eu i-am răspuns: «Sibila». «Te înșeli, nu este». «Cine este deci?» am întrebat. «Este Biserica», a spus. I-am zis: «De ce atunci e bătrână?» «Pentru că», a spus, «cea dintâi a fost zidită; de aceea este bătrână, și pentru ea a fost făcută lumea»” (E.P.E., Părinții Apostolici 4, pp. 386, 392).
- Sfântul Atanasie cel Mare, în cuvântul său împotriva arienilor despre arătarea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, le explică acestora că expresiile Scripturii care vorbesc despre Hristos ca fiind făptură, nu se referă la firea Sa dumnezeiască, ci la cea omenească, adică la Trupul Său, Biserica: „Astfel, atunci când zice: «Domnul m-a zidit început al căilor Sale», vorbește despre Biserică, zidită în El… Deci, toate câte le spune Scriptura că a primit Fiul, se spun pentru trupul Său, care trup este pârga Bisericii. Și când zice: «Mai înainte de toți munții mă naște», vorbește în numele Bisericii, care, zidită mai înainte, apoi se naște din Dumnezeu. De aceea întâi se așază în Pilde «M-a zidit Domnul» și după aceea «m-a născut»… Și când zice Petru: «Să știe cu adevărat toată casa lui Israel că și Domn și Hristos L-a făcut Dumnezeu pe acest Iisus pe Care voi L-ați răstignit», nu vorbește despre dumnezeirea Lui, ci despre omenitatea Sa, care este întreaga Biserică” (P.G. 26, 992, 1004-1005, 1021).
- Eftimie Zigabenul, tâlcuind versetul Psalmului 44 „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”, scrie (într-o traducere simplificată a Sfântului Nicodim): „Împărăteasă numește aici David Biserica și adunarea creștinilor evlavioși, pe care Împăratul Hristos, fiind mai înainte alipită la idoli, a luat-o de soție prin credința în El; aceasta a domnit pe pământ împotriva patimilor, dar a împărățit împreună cu Mirele și Împăratul Hristos în împărăția cea din ceruri. Și Mirele și Împăratul Hristos șade de-a dreapta Tatălui, ca deoființă și deopotrivă cu El în dumnezeire; iar Mireasa și Împărăteasa Biserică nu șade, ci stă de-a dreapta Mirelui și Împăratului, împreună cu îngerii netrupești, pentru că deși este mireasă și împărăteasă, totuși este de fire creată” (Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai Proorocului și Împăratului David, vol. I, Constantinopol, 1819, p. 369).
Ajungem acum la poziția potrivit căreia numai sfinții constituie membrii Bisericii (și de aceea, chipurile, Biserica se numește „comuniune a sfinților”); și că Biserica este sfântă pentru că mădularele ei trebuie să fie sfinte; iar dacă nu sunt sfinte, atunci nu sunt membri ai Bisericii. Adică face să depindă sfințenia Bisericii de sfințenia membrilor ei.
| ORTODOXIA | SAKARELLISM (ROMANIDISM) |
| Biserica este Sfântă, pentru că Însăși Capul ei, Hristos, este Sfânt. | Biserica este Sfântă și pentru că mădularele ei sunt sfinte. |
| Pentru că Biserica este sfântă, mădularele ei trebuie să devină sfinte. | Deoarece Biserica este sfântă, mădularele ei trebuie să fie sfinte. |
Mai întâi, în Scriptură dar și la Părinți lipsește termenul „Comuniunea sfinților”, cu foarte puține excepții în Apus (în latină: Communio Sanctorum). Prima referire apare în așa-numitul „Simbol Apostolic”, pe care apusenii socotesc că l-au scris înșiși Apostolii, dar Biserica îl consideră apocrif. Acolo citim: „[Credo in] sanctam Ecclesiam catholicam, sanctorum communionem” („[Cred în] sfânta Biserică sobornicească, comuniunea sfinților”).
Și totuși, Sfântul Augustin într-un text al său (după cercetătorii mai noi, adevăratul autor este Sf. Cezar (+543), Episcop al Arles-ului în Galia), tâlcuind acest termen scrie: „Sanctorum communionem: quia dona sancti Spiritus licet in hac vita diversa sint in singulis, in aeternitate tamen erunt communia in universis” (P.L. 39, 2189), adică: „Comuniunea sfinților: fiindcă darurile Sfântului Duh, deși în viața aceasta sunt diferite la fiecare, în veșnicie vor fi însă comune tuturor”.
Nicio legătură, așadar, cu interpretarea sakarelliană/romanidiană a termenului, care consideră că numai sfinții, adică aleșii și cei „curați” (cei „îndumnezeiți”), sunt membri ai Bisericii — poziție ce seamănă mai degrabă cu învățături eclesiologice elitiste exprimate, între alții, de următorii eretici:
- Montaniștii. „În primele veacuri ale creștinismului a apărut o mișcare eretică numită montanism. Această mișcare învăța că Biserica trebuie să fie alcătuită exclusiv din ființe desăvârșite și sfinte, și cerea ca păcătoșii și cei nedesăvârșiți să fie îndepărtați din sânul ei” (N. Berdiaev, Creștinism și realitate socială).
- Novațienii (Cei curați, numiți și cathari). „Novațienii observau de asemenea că, deoarece Biserica primise deja în sânul ei oameni care păcătuiseră de moarte, ea s-a întinat și profanat, și de aceea numai ei, ca unici curați, alcătuiau încă Biserica autentică, apostolică” (A. Diomidis-Kyriakou, Istoria Bisericească, vol. I, Atena, 1881, p. 117).
- Donatiștii. Aceștia susțineau că „adevărata Biserică trebuie numită aceea în care nu se află păcătoși” (K. Kontogonos, Istoria Bisericească, vol. I, Atena, 1866, p. 493). Confuzia donatiștilor, după Sf. Optat al Milevei (+sec. IV), se datora „viziunii lor asupra Bisericii ca trup alcătuit din sfinți, aleși și fără de păcat. Astfel, donatiștii identificau Biserica Sobornicească cu acești sfinți aleși, care singuri puteau săvârși valid Taine” (S. Papadopoulos, Patrologie, vol. II, Atena, 1990, p. 686). „Apărau limitarea membrilor Bisericii doar la credincioșii ireproșabili” (V. Feidas, Istoria Bisericească I, Atena, 1994, p. 308).
- Anabaptiștii. „Menoniții sau anabaptiștii… Biserica, după ei, este comuniunea sfinților și de aceea trebuie păstrată cu cea mai strictă ordine în curăția ei” (A. Diomidis-Kyriakou, Istoria Bisericească, vol. II, Atena, 1881, p. 448).
- Luteranii. Confesiunea Augustană mărturisește credința într-o Biserică drept congregatio Sanctorum (=adunarea sfinților). Marele teolog din secolul XIX, Nikolaos Damalas, observă:
„Dacă vom examina până la capăt definiția lui Melanchthon, vom vedea în ce raport se află cu Biserica sobornicească și apostolică a celor șapte Sinoade Ecumenice. Vom constata că se află într-o totală contradicție cu aceasta, deoarece acea Biserică, socotindu-se și mărturisindu-se ca sobornicească și apostolică, îi primea pe credincioși, îi îndruma și îi corecta pe cei păcătoși, se străduia în tot chipul să păstorească și să mântuiască turma lui Hristos, făcându-i astfel cu adevărat drepți și sfinți. Așadar, Biserica lui Melanchthon și a tovarășilor săi nu este nici cea a Scripturii, nici cea apostolică, nici cea a Simbolului credinței, nici cea una sobornicească și apostolică a celor șapte Sinoade Ecumenice. Care este atunci? Pentru a înțelege, să cercetăm definiția însăși a bisericii protestante. Ce ne spune ea mai întâi? Că Biserica este comuniunea sfinților, adică a celor cu adevărat evlavioși și drepți… Luther însuși scrie pe ușa bisericii sale: «nimeni să nu intre dacă nu este sfânt și drept». Pe bună dreptate putem așadar să-l întrebăm: dacă Biserica ta este comuniunea sfinților, noi, cei stricați de păcatul strămoșesc, nenorociți, jalnici și pe jumătate morți, având nevoie de curățire, de povățuire și de creștere spre sfințire, ce să facem ca să devenim sfinți? Ce va răspunde Luther unor astfel de oameni? Că, pe lângă biserica sa a sfinților sau a celor cu adevărat evlavioși și drepți, mai există și alte biserici vizibile?” (Despre principii, Leipzig, 1865, pp. 108-109).
Într-un alt loc, mai jos, vom vedea ce consecințe a avut pentru Biserica noastră, a Adevăraților Ortodocși, adoptarea unor asemenea concepții.
Deocamdată, și înainte de a merge mai departe, să construim un dialog ipotetic cu un sakarellist/romanidist pentru a înțelege mai bine unde duc aceste poziții:
– Susții că numai sfinții, cei „curați”, cei „aleși”, cei „îndumnezeiți” și nu păcătoșii sunt membri ai Bisericii?
– Desigur!
– Tu ești unul dintre aceștia?
– Hm, nu sunt…
– Atunci ești în afara Bisericii și, prin urmare, nu pot da importanță celor afirmate de cineva care nu aparține Bisericii.
– Bine, atunci nu sunt păcătos, sunt „curat”, sfânt.
– Nenorocitule, „dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1, 8). Îmi pare rău, dar „oricine pe sine însuși se proclamă curat, pe sine însuși se osândește cu desăvârșire ca fiind necurat” (Sf. Epifanie, P.G. 41, 1028).
Noi, ortodocșii, credem că singurul Sfânt, în sens absolut, este Dumnezeu, Care este cauza și începutul oricărei sfințenii și al oricărui sfințit. El sfințește și Biserica (Efeseni 5, 26) și mădularele ei (Ioan 17, 19), pe care le cheamă să devină sfinte (1 Petru 1, 16). De aceea, membri ai Bisericii nu sunt socotiți doar „sfinții aleși” (așa cum susțineau ereziile de mai sus), ci toți „sfinții chemați”, adică toți creștinii credincioși și botezați, care au fost chemați de Dumnezeu.
„Tuturor celor ce sunt în Roma, iubiților lui Dumnezeu, chemați sfinți” (Romani 1, 7), scrie Apostolul Pavel, și tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „îi numește sfinți pe toți credincioșii” (P.G. 60, 399). „Sfinți îi numește Pavel pe toți credincioșii creștini”, confirmă și Sfântul Nicodim Aghioritul și continuă: „a adăugat însă cuvântul «chemați», amintindu-le de binefacerea lui Dumnezeu și de faptul că, chiar dacă – zice – v-ați născut după trup din consuli sau prefecți, totuși Dumnezeu v-a chemat cu aceeași chemare cu care i-a chemat și pe oamenii simpli și săraci, iubindu-i și sfințindu-i, și v-a iubit și v-a sfințit la fel ca pe aceștia. [Nota.] Iar Oecumenius spune că mai întâi a pus «iubiților lui Dumnezeu», apoi «chemați sfinți», ca și cum ar fi zis: «de unde ați fost chemați? din ce osteneli? din ce reușite? de unde sunteți sfinți? ci numai din dragostea lui Dumnezeu. Căci El, iubindu-ne în dar și vărsându-Și sângele pentru noi, ne-a chemat la sfințire și la moștenirea Bisericii Sale»” (Cele paisprezece epistole ale Apostolului Pavel, vol. I, Veneția, 1819, p. 8).
Tâlcuind apoi același Părinte (Sf. Nicodim) Epistola Sobornicească a Apostolului Iuda, și mai exact primul verset: „Iuda, slujitor al lui Iisus Hristos, iar frate al lui Iacov, celor chemați, celor iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Iisus Hristos” (Iuda 1, 1), scrie despre credincioși că „nu au ei înșiși de la sine sfințirea, ci de la Tatăl, Care i-a atras și i-a sfințit” (Tâlcuire la cele șapte epistole sobornicești, Veneția, 1806, p. 324).
Biserica văzută în timp și spațiu îi cuprinde în sânul ei pe cei păcătoși și pe cei drepți, pe Abel și pe Cain, grâu și neghină, oi și capre, curați și necurați, răi și buni, cu cuget drept și rătăciți, vase de aur/argint și vase de lemn/lut, mădulare sănătoase și bolnave, fără ca aceasta să afecteze în vreun fel sfințenia Bisericii, sfințenie care, după cum am spus, izvorăște din Capul ei și nu din mădularele ei. Mădularele Bisericii, pe durata cât se află în Biserica luptătoare, pot rămâne în aceeași stare, dar pot și să se schimbe (de pildă, din oi, grâu sau drepți să devină capre, neghină și păcătoși, precum și invers); rămân însă mădulare. Desigur, există cazuri de membri ai Bisericii care se taie de la ea, fie de bunăvoie (adică apostaziind de la Biserică), fie printr-o hotărâre, în scop pedagogic, a Bisericii prin organele ei competente. Iar desigur, în Ziua Judecății, când va avea loc separarea finală, Biserica din Rai va cuprinde doar oile, grâul, pe cei drepți și pe sfinți. Să vedem învățătura Domnului și a Părinților și Învățătorilor Bisericii despre toate acestea:
a) A zis Domnul: „S-a asemănat Împărăția cerurilor cu un om care a semănat sămânță bună în țarina lui; dar pe când dormeau oamenii, a venit dușmanul lui, a semănat neghină printre grâu și a plecat. Iar când a crescut iarba și a făcut rod, atunci s-a arătat și neghina. Și, venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, oare n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are, dar, neghină? El însă le-a zis: Un om dușman a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Vrei deci să mergem și s-o culegem? Iar el a zis: Nu, ca nu cumva, culegând neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul; lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș, iar la vremea secerișului voi zice secerătorilor: adunați mai întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în jitnița mea…” (Matei 13, 24-30).
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă, scrie: „Mulți dintre cei ce stau în frunte, aducând în Biserici oameni răi, ereziarhi ascunși, au ușurat mult o astfel de uneltire. Diavolul nici nu mai are nevoie de osteneli, când îi plantează pe aceia în mijloc… Privește și iubirea slugilor. Se grăbesc deja să smulgă neghina, deși nu o fac cu socotință; ceea ce arată grija lor pentru sămânță și că privesc doar la un singur lucru: nu ca acela să fie pedepsit, ci ca cele semănate să nu piară; căci nu aceasta e urgența. De aceea caută ca deocamdată să înlăture boala. Și nici aceasta nu o cer orbește; nu-și îngăduie lor înșiși, ci așteaptă hotărârea stăpânului, zicând: «Vrei?» Ce face deci stăpânul? Îi oprește, zicând: «Ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul»… Două gânduri îi stăpânesc: unul, ca să nu fie vătămat grâul; altul, că, negreșit, cei bolnavi fără leac vor ajunge la pedeapsă. Așa încât, dacă vrei și să fie pedepsiți aceia, și fără vătămarea grâului, așteaptă timpul potrivit. Ce înseamnă „ca nu cumva să smulgeți odată cu ea și grâul”? Sau aceasta spune: dacă veți ridica arme și veți înjunghia pe eretici, veți doborî împreună cu ei și pe mulți dintre sfinți; sau că este cu putință ca mulți dintre cei din neghină să se schimbe și să devină grâu. Așadar, dacă, luând-o înainte, îi veți smulge, vătămați pe cei ce urmează să devină grâu, ucigând pe aceia care pot să se schimbe și să devină mai buni. Nu oprește, deci, a-i ține pe eretici în frâu, a le astupa gura, a le tăia îndrăzneala, a desface adunările și înțelegerile lor, ci [oprește] a-i ucide și a-i măcelări. Privește blândețea lui [Hristos], cum nu doar poruncește și oprește, ci pune înainte și rațiuni. Dar dacă neghina rămâne până la sfârșit? Atunci voi zice secerătorilor: «Adunați mai întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem». Iarăși le aduce aminte de cuvintele lui Ioan [Botezătorul] care Îl înfățișau Judecător, și spune că, atâta vreme cât stau aproape de grâu, trebuie cruțați; căci e cu putință să devină și ei grâu; dar când pleacă fără să fi câștigat nimic, atunci neapărat îi va primi pedeapsa neînduplecată. «Voi zice secerătorilor: adunați mai întâi neghina». De ce mai întâi? Ca aceștia [grâul] să nu se teamă ca și cum ar fi luați laolaltă cu ea. «Și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul adunați-l în jitniță»” (P.G. 58, 476-478).
Și Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Căci, chiar dacă par a fi neghine în Biserică, totuși nu trebuie nicidecum împiedicată credința sau dragostea noastră, astfel încât, pentru că vedem neghine în Biserică, noi înșine să plecăm din Biserică” (P.L. 4, 344).
b) A mai zis Domnul: „Iarăși, asemenea este Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare, care adună din tot felul; și, când s-a umplut, l-au tras la țărm și, șezând, au strâns pe cele bune în vase, iar pe cele stricate le-au aruncat afară. Așa va fi la sfârșitul veacului. Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți și îi vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Mt 13, 47-50).
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur face următoarea observație de reținut: „Cu ce se deosebește aceasta de pilda neghinei? Și acolo unii se mântuiesc, iar alții pier; numai că acolo [pierzarea vine] din pricina dogmelor rele, a ereziei – și înainte de aceasta, din nepăsarea față de cele spuse –, pe când aici din pricina unei vieți rele; aceștia sunt cei mai nenorociți dintre toți: deși au dobândit cunoașterea și au fost pescuiți, nici așa n-au putut să se mântuiască” (P.G. 58, 484).
c) Și iarăși a zis Domnul: „S-a asemănat Împărăția cerurilor cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale să-i cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: iată, am pregătit ospățul meu, taurii și cele îngrășate au fost tăiate, și toate sunt gata; veniți la nuntă. Dar ei, nepăsând, s-au dus: unul la ogorul lui, altul la negoțul lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, i-au batjocorit și i-au ucis. Auzind, împăratul s-a mâniat și, trimițând oștile sale, i-a pierdut pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea. Atunci a zis slugilor sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici; mergeți deci la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Și ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți au găsit, și răi și buni; și s-a umplut odaia de nuntă de oaspeți. Iar intrând împăratul să-i vadă pe cei care ședeau la masă, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat cu haină de nuntă; și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Iar acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor: legați-i picioarele și mâinile, luați-l și aruncați-l în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, puțini aleși” (Mt 22, 2-14).
După respingerea la chemarea dumnezeiască a odinioară alesului popor iudeu, Domnul îi cheamă pe toți, după venirea Sa în lume, în Biserica Sa, în care intră și cei răi, și cei buni, până în ziua celei de-a Doua Veniri, când va cerceta „veșmintele” acestora și îi va izgoni pe cei ce nu au „haină de nuntă”.
d) Fericitul Augustin, în multe scrieri împotriva donatiștilor (care au tulburat atunci Biserica Africii de Nord, târând, prin zelul lor exagerat și atrăgător pentru cei simpli, mii de credincioși în schisma-erezia lor), explică faptul că Biserica este deodată „Biserică sfântă” (Ecclesia sancta), dar și „Biserică mixtă” (Ecclesia permixta). Această distincție nu este între realități diferite, ci între perspective diferite: Biserica, în realitatea ei prezentă (vizibilă în timp și în lume), este „Ecclesia permixta”, adică amestecată, cu sfinți și păcătoși; iar din punct de vedere eshatologic – cum se va arăta după Judecată, în viața veșnică – este „Ecclesia sancta”, adică curată, cuprinzând doar pe sfinți și drepți. El scrie în minunatele sale tratate (care, din păcate, nici după atâția ani nu au fost traduse în limba noastră pentru a ne bucura de ele – cf. Sf. Nicodim, Synaxarion, vol. III, Veneția, 1819, p. 110) despre această temă: „Să ne vină în minte acele asemănări din Scripturi și oracole divine, ori exemplele cele mai sigure, prin care s-a arătat și s-a prevestit că cei răi vor fi amestecați în Biserică cu cei buni până la sfârșitul veacului și timpul judecății” (P.L. 40, 201).
Unul dintre exemplele sale îndrăgite este binecunoscuta asemănare a Bisericii cu Arca lui Noe: „Să recunoaștem acea arcă ce a preînchipuit Biserica: să fim acolo, împreună, dobitoacele curate; și să nu refuzăm ca, odată cu noi, să fie purtate în ea până la sfârșitul potopului și cele necurate. Au stat împreună în arcă, dar Noe nu I-a adus Domnului în miros de bună mireasmă jertfă din cele necurate. Și totuși, pentru aceasta, unele dintre cele curate nu au părăsit mai înainte de vreme arca din pricina celor necurate. Numai corbul a părăsit-o, despărțindu-se prematur de această comuniune a arcei; dar el era dintre perechile necurate, nu dintre cele șapte perechi de animale curate” (P.L. 33, 417).
e) Sfântul Ieronim, în cuvântul împotriva schismaticilor luciferieni: „Arca lui Noe a fost tip al Bisericii, după cuvântul Apostolului Petru: «În zilele lui Noe… în care puține, adică opt suflete, s-au mântuit prin apă; lucru ce, în chip asemănător, ne mântuiește acum pe noi: Botezul» (1 Petru 3, 20-21). Precum în aceea erau toate felurile de animale, așa și în aceasta se află oameni din toate neamurile și moravurile. Precum acolo erau leopardul și iedul, lupul și mieii, tot astfel aici se află laolaltă și cei drepți, și păcătoșii – adică vasele de aur și de argint împreună cu cele de lemn și de lut. Arca avea cuiburile ei; Biserica are multe locașuri” (P.L. 23, 185).
f) Sfântul Vasile cel Mare: „În această mare casă – adică Biserica – nu sunt doar vase de tot felul, de aur și de argint și de lemn și de lut, ci și meșteșuguri de tot felul” (E.P.E. 6, 224-226).
g) Sfântul Teodoret al Cirului: „Căci şi cei trei tineri, ajunşi la culmea virtuţii şi încununaţi cu biruinţă, rugându-se în cuptor ziceau: Am păcătuit, am făcut fărădelege, am greşit şi ne-am depărtat de poruncile Tale şi n-am păzit îndreptările Tale. Tot aşa şi minunatul Daniel, tot aşa şi dumnezeiescul Ieremia, tot aşa şi sfântul Isaia, tot aşa şi preaînţeleptul Pavel. Căci zice: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi iarăşi: Nu sunt vrednic să mă numesc apostol. Aşadar, Biserica lui Dumnezeu, lovită de furtunile celor nelegiuiţi, nu se îngâmfă ca una ce se află în luptă, ci pune totul pe seama păcatelor şi greşelilor şi roagă să se bucure de ajutorul Mântuitorului. Mai mult încă, Biserica lui Dumnezeu nu este alcătuită numai din cei desăvârşiţi, ci are şi pe cei ce vieţuiesc în nepăsare, pe cei care îmbrăţişează o viaţă delăsătoare şi pe cei care aleg să slujească plăcerilor. Şi, fiindcă este un singur trup, dintr-o singură faţă se rosteşte şi una, şi cealaltă” (P.G. 80, 1160).
h) Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului (Tranos), în minunatul capitol VIII al primei sale Răspunsuri către luterani, cu titlul „Că şi în Biserică se află nevrednici” (Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, vol. I, Austria, 1960, p. 461-463), învaţă că nevrednicia unor membri ai Bisericii, chiar şi a preoţilor, nu împiedică în niciun chip sfinţenia celor vrednici, care primesc sfinţirea de la Dumnezeu, Cel ce lucrează chiar şi prin cei nevrednici.
i) Sfântul Meletie Pigas, în lucrarea sa Creştin Ortodox:
– Străinul: Dar dacă un om este creştin, are credinţa dreaptă, dar faptele lui sunt strâmbe?
– Ucenicul: Este totuşi mădular al Bisericii, dar un mădular bolnav, pe care îl purtăm, căutând să-l îndreptăm cu duhul blândeţii, având grijă să nu fim şi noi ispitiţi. Este deci şi el creştin, chiar dacă are nevoie de vindecare, pentru ca să nu rămână o mlădiţă neroditoare, ruptă de viţa de vie, şi să fie aruncat în foc.
– Străinul: Dar dacă şi credinţa lui e slabă?
– Ucenicul: Pe cei ce au credinţa şubredă îi vindecăm prin frăţietate, ţinându-ne de cuvântul credincios al Tatălui; dar pe cei care se împotrivesc şi luptă împotriva adevărului, după prima şi a doua mustrare, îi părăsim, după rânduiala apostolică (Anuarul Societăţii de Studii Bizantine, vol. 54 [2012-2013], P.V. Paschos, O cateheză ortodoxă a lui Meletie Pigas, p. 126).
j) Învăţatul dascăl al neamului, Evghenie Voulgaris, scrie: „Cei stăpâniţi de păcate de moarte cad oare din comuniunea bisericească? Nicidecum! Ei sunt ca nişte mădulare bolnave, care nu se mişcă deloc de la Capul, care este Hristos, ci slăbesc în propriile lor patimi. Totuşi nu sunt tăiate de tot din trup şi nici nu desfac unitatea celorlalte. Căci prin credinţă se ţin de Biserică, ascultă de păstori şi dascăli şi primesc ca adevărate cele ce se spun; şi în ei încolţeşte nădejdea că se vor trezi din păcate şi, dobândind iertare, vor fi readuşi la viaţă cu Hristos şi întăriţi din nou – lucru ce nu este cu putinţă pentru cei ce au căzut în erezie” (Teologikon, Veneţia, 1872, p. 50). După ce aduce în discuţie parabolele Domnului şi mustră învăţătura eronată a protestanţilor despre „Biserica invizibilă a sfinţilor”, explică ce înseamnă „eretic” şi „erezie”, pentru a nu se face confuzii. Ereticii „sunt mădulare tăiate din trupul Bisericii; căci erezia răstoarnă credinţa şi dragostea, prin care mădularele Bisericii se unesc într-un singur trup. Erezia este o părere mincinoasă împotriva unui adevăr revelat în mod direct, susţinută cu îndrăzneală şi neruşinare. Dacă cineva, din neştiinţă sau nepăsare, a greşit şi, fiind îndemnat, se leapădă de acea părere primejdioasă, unul ca acesta nu poate fi numit cu adevărat eretic. De aceea, este potrivit cuvântul Sfântului Augustin: Pot fi înşelat, dar nu voi fi eretic” (ibid., p. 55-56). Aşadar, nici cei ce cad în vreo erezie din neştiinţă sau nepăsare nu sunt automat în afara Bisericii, mai ales când, îndemnaţi, se pocăiesc; dimpotrivă, cei care, fiind îndemnaţi de Biserică să se îndrepte, nu ascultă, aceia se taie din trupul ei ca „mădulare putrezite şi străine” (ibid., p. 50).
k) Sfântul Atanasie din Paros scrie: „Nu este necunoscut faptul că în sfânta Biserică se află şi unii spurcaţi, din pricina vieţii lor rele, care nu au haina de nuntă. Totuşi Biserica îi rabdă şi pe aceştia, cu nădejdea pocăinţei, ca să spele întinăciunile păcatelor, rugându-se pentru ei, după chipul lui Dumnezeu, şi dorind să se întoarcă iarăşi în rândul celor aleşi. Dar cei încăpăţânaţi şi nepocăiţi devin străini de adunarea sfinţilor. Căci, după cum cel lepros, dacă rămânea neschimbat, era ţinut afară din tabără, tot aşa cel ce păcătuieşte fără pocăinţă este scos afară din Biserică… Dacă însă cineva s-ar întreba: cum poate fi numită Biserica „sfântă”, dacă în ea se află şi păcătoşi, şi poate chiar mai mulţi decât drepţii şi cuvioşii? Răspunsul este la îndemână, din cele spuse mai înainte:
Se numeşte sfântă şi din pricina părţii celei mai bune: căci unul care face voia lui Dumnezeu este mai de preţ decât mii de nelegiuiţi” (Epitome sau Culegere a dogmelor dumnezeieşti ale credinţei, Leipzig, 1806, p. 38-39).
Este numită sfântă pentru că s-a curăţit prin Sfântul Botez şi este trupul nepătat şi neîntinat al Preasfântului Său Cap, Hristos. Şi pentru că prin înfricoşătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului se hrăneşte şi se întăreşte.
l) Arhiepiscopul Antonie Amfiteatrov, prolific şi nevoitor, unul dintre marii teologi ruşi, scrie: „Chiar dacă în Biserică păcătoşii sunt mădulare slabe, aceştia nicidecum nu întinează sfinţenia întregii Biserici; dimpotrivă, ea îi rabdă, aşteptând întoarcerea şi întărirea lor” (Teologie dogmatică a Bisericii Ortodoxe Catolice şi Răsăritene, Atena, 1858, p. 305).
m) Sfântul Nectarie de Eghina, făcătorul de minuni: „Biserica, ca trup organic, este văzută şi leagă într-un singur întreg toate mădularele ei, şi cele sfinte, şi cele slabe. Mădularele slabe ale Bisericii nu încetează nicidecum a fi părţi ale trupului ei… iar dacă se vindecă, se unesc cu cele sănătoase; iar dacă rămân nevindecabile, atunci vor muri în păcatele lor, ca nişte oi ale turmei care s-au îmbolnăvit fără leac şi au pierit în propriile lor păcate” (Studiu despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, Atena, 1987, p. 24-25).
n) Ieromartirul şi Mărturisitorul Ilarion Troiţki: „În concepţiile lor dogmatice despre Biserică, donatiştii au pornit de la o înţelegere strictă a sfinţeniei şi unităţii Bisericii. O Biserică ce primeşte în comuniune pe trădători nu poate fi sfântă. Episcopii trădători nu pot transmite nicio harismă; de aceea, într-o Biserică având episcopi trădători, nu există nici Taine. Nevrednicia personală a episcopului lipseşte întreaga Biserică de Har. În Biserică, nici măcar Botezul nu are valoare şi, de aceea, cei ce vor să treacă din Biserică în comunitatea donatistă – care, după ei, este singura adevărată şi sfântă Biserică – trebuie să fie botezaţi. Se poate observa că donatiştii au preluat unele idei ale Sfântului Ciprian şi le-au întors împotriva Bisericii…
Dar Tainele nu depind de persoana preotului: ele sunt sfinte prin ele însele. Tot astfel, sfinţenia Bisericii nu depinde de sfinţenia membrilor ei; dimpotrivă, chiar membrii Bisericii primesc sfinţenia de la Biserică. Biserica este una, iar sfinţenia ei stă în Taine, nu în trufia persoanelor” (Problema Bisericii în polemica dogmatică cu donatiştii).
Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/03/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-4/
Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/10/3.html
- N. tr: Aici zidire este folosit cu intelesul de creatie. ↩︎
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu