Rezistența Ortodoxă

Lună: septembrie 2025

  • Mitropolitul Agatanghel: Despre erezia inexistentă a „kiprianismului”

    „Semnul lăuntric general care deosebește această Biserică Cerească de cea pământească este faptul că, în timp ce în Biserica pământească binele coexistă cu răul și neghina crește împreună cu grâul, în Biserica Cerească se va aduna, din toate neamurile pământului, numai ceea ce este bun, curat și sfânt. Iar tot ceea ce este rău, stricat și necurat, adunat de-a lungul întregii istorii a lumii, va fi scos de aici și adunat ca într-un singur bazin împuțit, a cărui necurăție nicidecum nu va atinge această minunată locuință a ființelor fericite.”

     Arhiepiscopul Averchie (Tașev),

    Comentariu la un grup de versete: Apocalipsa 21

    În Tezele sale, Mitropolitul Kiprian deplânge, în primul rând, faptul că Biserica oficială a Greciei a adoptat noul calendar în anul 1924. El scrie că, din moment ce noul calendar nu a fost condamnat de un Sinod întreg al Bisericii Greciei, trebuie să se urmărească convocarea unui asemenea Sinod. Iar până ce acesta nu va avea loc, noi îi considerăm pe cei de stil nou drept „mădulare bolnave ale Bisericii”, așteptăm pocăința și întoarcerea lor, însă fără a avea cu ei comuniune de rugăciune sau de Euharistie. Întreaga scriere este practic dedicată Bisericii Greciei, problemelor ei și speranței pentru unitatea ei. Sentimente asemănătoare au existat și la noi, în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor, când toți nădăjduiau că Patriarhia Moscovei, eliberată de sub puterea comunismului, se va pocăi și va reveni la Ortodoxia patristică.

    Când, acum 40 de ani, Mitropolitul Kiprian scria aceste Teze, mai exista încă nădejdea convocării unui Sinod Local al Bisericii Greciei, așa cum era vie și la noi, rușii, nădejdea convocării unui Sinod Local al Bisericii noastre, care să tragă concluzia întregii perioade zbuciumate și înfricoșătoare din viața atât a Bisericii, cât și a întregii noastre Patrii. Astăzi această nădejde, din păcate, nu mai există.

    Se cuvine a observa că Biserica pământească este alcătuită numai din „mădulare bolnave”, întrucât toți oamenii sunt păcătoși (afară de Însuși Întemeietorul Bisericii și de Preacurata Lui Maică). Prin urmare, mai degrabă erezie este afirmația că în Biserică nu pot exista mădulare bolnave — această afirmație contrazice în mod direct Sfânta Scriptură: Domnul nu a venit să-i mântuiască și să-i cheme la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși (cf. Mt. 9,13; Mc. 2,17; Lc. 5,32). Dacă nu ar fi așa, atunci însăși Biserica nu și-ar mai avea rostul. Chiar și atunci când este vorba despre un anumit fel de „mădulare bolnave” — bolnave de erezie, adică de învățătură de credință mincinoasă — principiul rămâne același. Nu întâmplător Domnul întreba adesea pe ucenici și pe popor: „Cine ziceți că sunt Eu?”; și niciodată El Însuși nu a dat răspuns la această întrebare.

    Noul calendar, primit de papistași, chiar în anul apariției sale (1582) a fost respins de către Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea, iar apoi a fost osândit sub același Patriarh de către trei Sinoade Panortodoxe: cele din anii 1583 și 1587 (Sinoadele de la Constantinopol, la care au fost de față și Patriarhii Alexandriei și Ierusalimului), precum și de către Sinodul din anul 1593 (la care au luat parte 4 Patriarhi — și Patriarhul Antiohiei), „ca o pierzătoare inovație papală”.

    Însă osândirea noului calendar de către un Sinod Ecumenic, precum și de către un Sinod al Bisericii Eladei, nu a avut loc; asupra acestui lucru atrage atenția Mitropolitul Ciprian. Pur­tând grijă de Biserica Eladei și nădăjduind că o parte a ei se va putea întoarce la Predania Sfinților Părinți, el atrage atenția asupra necesității convocării unui Sinod al Bisericii Eladei pe această temă.

    Vorbind despre erezia noului calendar, despre alte erezii și despre «mădularele bolnave» de aceste erezii, Mitropolitul Kiprian are, desigur, în vedere exclusiv ereziile neosândite de către Sinoade, dintre care sunt multe. Astfel, există între noi, rușii, erezii neosândite de întreaga plinătate a Bisericii Ruse: serghianismul[1], modernismul[2], adorararea numelui[3], idolatrizarea țarului[4], globalismul[5], umanismul[6], sincretismul[7], intercomuniunea[8], etnofiletismul[9] și altele — chiar și ecumenismul, din păcate, nu a fost osândit de către Biserica Rusă la nivel întreg-bisericesc. Acest lucru smintește pe mulți, însă, din pricina lipsei unei osândiri sobornicești, unele dintre acestea se află și continuă să existe chiar și în rândul celor credincioși. Din păcate, asemenea «mădulare bolnave» avem destule între noi. Până ce aceste erezii nu vor fi osândite de un sinod, suntem siliți să le răbdăm ca pe niște opinii particulare. Chiar dacă Tainele săvârșite de unii clerici atinși de acestea pot fi lucrătoare (pentru cei care, cu credință curată și conștiință neîntinată, neștiind nimic, se apropie de ele), mântuitoare aceste Taine pot fi numai înlăuntrul Bisericii. În afara Bisericii nu este mântuire.

    Desigur, atunci când este vorba despre ereziile deja osândite de întreaga plinătate a Bisericii, aici nu poate exista nicio discuție. Conform Canonului 15 (partea a doua) al Sinodului I-II, este datoria directă a episcopului, a slujitorului bisericesc și chiar a credinciosului laic să demaște un astfel de eretic și, dacă acesta nu se pocăiește de erezia sa, să obțină hotărârea autorităților bisericești de a-l alunga din sânul Bisericii.

    Din păcate, în zilele noastre există o practică tristă, care nu are nimic comun cu Ortodoxia, când oricine poate declara orice ca erezie și, pe acest temei, să critice pe cei care nu îi convin, prezentându-se pe sine drept „adevărat mărturisitor”. În acest fel, dușmanii Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR) folosesc împotriva noastră așa-numita erezie a „kiprianismului”, inventată de ei, care, în realitate, nici măcar nu există. Astfel, astăzi, oamenii părtinitori și depărtați de Ortodoxie pot fi ușor recunoscuți după atitudinea lor nesănătoasă față de ceea ce se numește „kiprianism”.

    Este recomandat fiecăruia care se simte cu adevărat tulburat sau preocupat de „kiprianism” să studieze această problemă cu atenție.

    † Mitropolit Agatanghel

    10 septembrie 2025

    Sursa: http://internetsobor.org/index.php/stati/avtorskaya-kolonka/mitropolit-agafangel-o-nesushchestvuyushchej-eresi-kiprianizma

    [1] Subordonarea Bisericii față de stat și justificarea compromisurilor cu puterea lumească, chiar împotriva lui Hristos.

    [2] Curent care schimbă credința după ideile vremii, relativizând dogmele și adevărurile Evangheliei.

    [3] Credința greșită că numele lui Dumnezeu este identic cu Dumnezeu Însuși.

    [4] Considerarea conducătorului politic ca fiind o autoritate absolută, fără greșeală, și a-i acorda cinste și ascultare dumnezeiască, care se cuvin numai lui Dumnezeu.

    [5] Ideologia unei lumi unificate politic, economic și religios, unde diferențele de credință și neam sunt șterse.

    [6] Doctrină care pune omul în centrul tuturor lucrurilor și îl consideră măsura adevărului, fără Dumnezeu.

    [7] Amestecarea mai multor religii și credințe, ca și cum toate ar fi la fel și ar duce la același Dumnezeu.

    [8] Împărtășirea între confesiuni diferite (ortodocși, catolici, protestanți), fără unitate de credință.

    [9] Identificarea Bisericii cu o singură națiune sau etnie, punând neamul mai presus de universalitatea Bisericii.

  • Despre pravila mireanului

    Pe cel care se roagă zilnic după tipic, adică citește rugăciunile de dimineață și de seară, îl putem asemăna cu stăpânul unei case care a ridicat un gard mare împrejurul curții sale și este astfel apărat de cei din afară. Iar pe cel care nu se roagă, îl putem asemăna cu stăpânul unei case a cărei curte nu are gard, și oricine poate intra în ea.

    Cuviosul Gavriil Samtavrițki (Urghebadze)

  • Răspunsul Ieromonahului Evghenie în legătură cu episcopii și sinoadele paralele

    Ieri ne-a fost trimis răspunsul părintelui Evghenie referitor la acest articol: https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/, pe care îl publicăm mai jos.

    După cum poate constata cu ușurință oricine citește ambele texte, va înțelege că părintele Evghenie, în ciuda efortului titanic pe care îl depune, nu reușește să ne convingă (ba chiar, după cum veți vedea, ne oferă și noi argumente, pe care însă nu le voi valorifica, întrucât mi-am dat seama că ar fi vorba de încă o osteneală zadarnică, de vreme ce părintele Evghenie este convins că deține infailibilitatea).

    Desigur însă, este dreptul său inalienabil să creadă ceea ce dorește, mai ales în perspectiva publicării cărții sale. Noi, pentru a evita orice neînțelegere, nu dorim să sabotăm cartea, care, cu excepția acestei greșeli extrem de grave în problema respectivă, este foarte bună și merită să o achiziționați.

    Îi mulțumim fratelui Nikolaos Mannis din Verdikousa pentru întreaga sa atitudine și în special pentru recunoașterea greșelii din partea sa – aceasta oferă toate garanțiile că un astfel de dialog zidește cu adevărat. Pentru noi, această confruntare de opinii, precum cea cu Nikolaos, nu este deloc neplăcută, dimpotrivă, ne bucură. Așadar, cu singurul scop al aflării adevărului, se prezintă mai jos un prim răspuns la contraargumentele fratelui.

    Spune, în ceea ce privește primul caz Evagrie/Demofil, că noi avem opinia că, în general, nu există o restaurare a lui Demofil. Dar cum ar putea fi așa, de vreme ce noi înșine i-am indicat telefonic pasajul din Sfântul Vasile cel Mare, pe care chiar el l-a citat anterior? Cunoscând, așadar, poziția Sfântului Vasile cel Mare, că acesta [Demofil] se afla în comuniune cu Ortodocșii, cum am putea noi să susținem contrariul?

    În această situație, însă, repetăm public ceea ce am spus și în cuvântarea noastră: că nu există restaurare în preoția lui Demofil până la instalarea lui ca episcop al Constantinopolului. Pentru că ceea ce ne interesează direct este dacă Demofil era sau nu depus din treaptă în acea perioadă. Iar acest lucru se dovedește prin faptul că, dacă ar fi fost restaurat de către un sinod ortodox, aceasta ar fi însemnat că era ortodox. Însă hirotonia lui Evagrie la Constantinopol de către ortodocși dovedește contrariul, căci dacă Demofil ar fi fost ortodox, nu ar mai fi procedat la această hirotonie.

    În ceea ce privește cele trei argumente aduse pentru a susține că Demofil a fost restaurat în preoția lui înainte de instalarea ca episcop al Constantinopolului, avem de spus următoarele:

    a) Demofil era într-adevăr episcop activ, dar în raport cu arienii, fiind restaurat la Niceea din Tracia. Însă pentru ortodocși continua să fie valabilă depunerea hotărâtă de sinodul de la Rimini; nu există nicio restaurare a lui Demofil în preoția lui până la instalarea ca episcop al Constantinopolului de către un sinod ortodox (vezi mai multe detalii mai jos).

    b) Vlasie Veidas, referindu-se la Mitropolitul Heracleei Traciei, cel care l-a hirotonit pe Demofil la Constantinopol, afirmă că acesta era ortodox (cf. Istoria Bisericească, vol. 1, p. 522). Nikolaos, invocând prezența acestui „episcop ortodox” la instalarea lui Demofil, vrea să dovedească faptul că acesta fusese deja restaurat în preoția lui înainte de instalarea ca episcop al Constantinopolului. Însă, în fapt, argumentul nu se confirmă. Mai întâi, istoricul Socrate spune în acest context: „din pricina morții lui Eudoxie, arienii l-au așezat pe Demofil în locul lui” (PG 67, 494). Așadar, cel mai apropiat istoric de evenimente afirmă că arienii l-au făcut pe Demofil episcop al Constantinopolului (aceeași mărturie o dă și Veidas, cf. ibid., p. 522). Și întrebăm: este posibil ca în mijlocul ereticilor să fie și un ortodox, fără ca acesta să fie și el eretic? Noi răspundem limpede că fie era și el eretic, fie cel puțin un oportunist.
    Dar aici apare și o altă problemă: dacă episcopul Heracliei era într-adevăr ortodox în acel moment, de ce s-a abătut de la hotărârea sinodului ortodox „endimousa” (sinod local de la Constantinopol), care s-a întrunit imediat după instalarea lui Demofil la Constantinopol și care a hotărât hirotonia lui Evagrie (cf. Veidas Vlasie, Endimousa Synodos, pp. 35–36)? Această faptă a lui se poate explica doar dacă era de aceeași părere cu arienii sau dacă era oportunist. Dar ce credibilitate poate oferi mărturia unui astfel de om? Evident, niciuna.

    c) Sfântul Vasile cel Mare nu menționează, într-adevăr, depunerea lui Demofil, dar adăugăm: nu menționează nici restaurarea lui. Cât despre depunere: ea este menționată în mod explicit de Sfântul Atanasie cel Mare și de Socrate: „pe cei pomeniți mai sus, Ursaciu și Valens, Germiniu, Auxențiu, Gaius, Demofil, i-au declarat eretici și, depunându-i, i-au socotit ca pe niște oameni care nu sunt cu adevărat creștini, ci arieni…” (Sfântul Atanasie, Epistola Despre cele petrecute la Rimini în Italia și la Seleucia din Isauria, PG 26, 692). „Trebuie știut că sinodul de la Rimini i-a depus pe Valens, Ursaciu, Auxențiu, Germiniu, Gaius și Demofil, pentru că nu au primit să anatematizeze credința ariană” (Socrate, PG 67, 312).

    În ceea ce privește restaurarea: restaurarea care a avut loc la Niceea din Tracia, întrucât delegația sinodului de la Rimini, sub presiunea împăratului Constanțiu, a semnat un simbol arian, nu are nicio valabilitate pentru Ortodocși. Căci, dacă ar fi valabilă restaurarea, ar trebui să fie valabilă și semnătura pe simbolul eretic de credință. Sinodul de la Rimini a fost ortodox atunci când l-a depus pe Demofil; însă la Niceea din Tracia delegația sa a încetat să mai fie ortodoxă.

    Restaurarea lui Demofil până la instalarea lui ca episcop al Constantinopolului nu este menționată nicăieri în surse, nici de Sfântul Atanasie cel Mare, nici de Sfântul Vasile cel Mare, nici de istoricii Socrate și Sozomen, nici de patrologii Panagiotis Christou, Stylianos Papadopoulos, Konstantinos Skouteris, nici de Enciclopedia religioasă și morală. Dacă fratele Nikolaos a găsit o astfel de restaurare de către un sinod ortodox, înainte de instalarea lui, să ne-o facă cunoscută. Însă este imposibil să fi fost restaurat – repetăm – pentru că atunci ortodocșii nu l-ar fi hirotonit pe Evagrie.

    Demofil, așa cum spune Ouranophantor, era episcop al Constantinopolului „deja de multă vreme”, și, pentru că s-a prefăcut ortodox, ortodocșii din oraș, dar și unii episcopi din apropiere, s-au unit cu el. Aceasta arată că până la hirotonia lui Evagrie ei erau separați. Dacă Demofil ar fi fost ortodox, ortodocșii l-ar fi avut de la început în comuniune, chiar și atunci când era episcop de Veria, după ce anterior ar fi fost restaurat în preoția sa. Dar chiar și fratele Nikolaos îl consideră eretic, de aceea a invocat acea mărturie. Acea unire a ortodocșilor cu Demofil presupune că acesta a fost restaurat după hirotonia lui Evagrie și în mod sigur după exilul Sfântului Eustatie al Sevastiei, care l-a hirotonit pe Evagrie, și al lui Evagrie însuși.

    Așadar, faptul că Sfântul Vasile cel Mare nu menționează depunerea lui Demofil nu înseamnă că acesta nu fusese depus, de vreme ce nici restaurarea lui nu o menționează. Dar cum este posibil ca ortodocșii să fie în comuniune cu un cleric depus? Prin urmare, așa cum se subînțelege una, se subînțelege și cealaltă. Sau, oare, fratele consideră că depunerea canonică a lui Demofil de către sinodul de la Rimini nu are putere? L-am ruga să facă public acest lucru.

    În aceste condiții, rezultă de la sine că afirmația fratelui potrivit căreia ar fi fost răsturnată în mod triumfător opinia noastră – că nu există restaurare a lui Demofil, cu precizarea deja făcută până la instalarea lui ca episcop al Constantinopolului – nu este întemeiată. Există, desigur, o restaurare, așa cum reiese din pasajul Sfântului Vasile cel Mare, dar aceasta a avut loc după instalarea lui ca episcop al Constantinopolului. Dacă fratele are și alte argumente referitoare la cazul lui Demofil, așteptăm să le vedem. Dar cele existente până acum nu se confirmă, așa cum se înțelege limpede.

    Profit de această ocazie pentru a cere iertare ascultătorilor conferinței de sâmbătă, 2 iulie, pentru că am spus despre hirotonia lui Demofil ca episcop al Constantinopolului în anul 370, și nu despre instalarea lui. Este vorba despre o scăpare. De altfel, din contextul discursului s-a înțeles că mă refeream la instalarea sa, de vreme ce am amintit depunerea lui de către sinodul de la Rimini din anul 359. Cum ar putea cineva să fie mai întâi depus și apoi hirotonit? – ar fi o inversare absurdă a ordinii. În plus, am făcut și acolo referire la restaurarea lui.

    În ceea ce privește pe Sfântul Grigorie Teologul, așa cum însuși fratele Nikolaos spune, acesta a venit la Constantinopol ca episcop de Sasima, adică încă nu fusese instalat ca arhiepiscop al Constantinopolului.

    „Până atunci își împlinea lucrarea (Sfântul Grigorie Teologul) în capitală ca locțiitor. Dorința împăratului și a poporului era să fie așezat astfel pe tronul arhiepiscopal al capitalei; el însă a refuzat, atât pentru că se considera pe sine nepotrivit pentru o asemenea poziție, cât și pentru că socotea că o astfel de hotărâre trebuia să fie luată de un sinod. Ceea ce s-a și întâmplat în anul următor. Pentru a reglementa în general problemele bisericești, s-a întrunit în anul 381 al Doilea Sinod Ecumenic, la care au participat la început doar episcopi din Răsărit. Prima grijă a acestuia a fost să-l proclame pe Grigorie arhiepiscop al Constantinopolului, lucru pe care el l-a acceptat în cele din urmă, în ciuda opozițiilor inițiale, satisfăcând astfel dorința poporului.” (Panagiotis Christou, Patrologia greacă, vol. IV, p. 114–115)

    „Discuția privind alegerea lui Grigorie de către sinod (al Doilea Sinod Ecumenic) este atestată și de însuși Grigorie, care menționează în poemele sale: «Aceștia m-au așezat pe tronurile sfinte», în timp ce este descrisă mai detaliat de istoricul bisericesc Sozomen: «Cei rămași la Constantinopol au deliberat cui să încredințeze scaunul de aici. Se spune că împăratul, minunându-se de viața și cuvintele lui Grigorie, a socotit că acesta este vrednic să fie ales pentru această episcopie, și că majoritatea membrilor sinodului, respectând virtutea lui, au fost de acord. El a acceptat mai întâi să fie păstorul Bisericii din Constantinopol, dar văzând că unii se opun, în special cei din Egipt, a demisionat… Totuși, sinodul, păzind atât legile părintești, cât și rânduiala bisericească, a primit ceea ce i s-a oferit, deși împotriva voinței sale, fără ca cineva să poată contesta meritele acestui om».” (Sozomen, Istoria bisericească, VII, 7; cf. Vlasios Yidas, op. cit., p. 523)

    Ca un episcop ortodox să se mute într-o eparhie unde există un episcop eretic și să învețe credința ortodoxă, acest lucru este prevăzut de canonul 131 al Sinodului de la Cartagina astfel:

    „Tot așa s-a hotărât ca, dacă unii neglijează teritoriile care aparțin scaunului lor, pentru a câștiga pe cei de acolo la unitatea sobornicească, să fie chemați la răspundere de către episcopii învecinați, pentru a nu amâna să facă acest lucru. Prin urmare, dacă în termen de șase luni de la ziua întrunirii în această privință nu reușesc nimic, aceia vor fi încredințați episcopului care este în stare să-i câștige; cu toate acestea, dacă episcopul căruia aparțin cei în cauză socotește că, pentru o anumită iconomie, este mai bine să arate o aparentă neglijență, astfel încât ereticii să fie primiți mai liniștit și fără tulburări, iar un alt episcop, care nu cunoaște această iconomie, i-a primit mai înainte, atunci, după judecata episcopilor, teritoriile și locurile respective să fie restituite episcopului căruia îi aparțin. Iar judecătorii să fie aleși dintre episcopi din diferite provincii, fiind desemnați de cel dintâi dintre episcopii din țara în care se află teritoriul pentru care se dispută. Dacă, printr-un acord comun, cei vecini aleg judecători, fie unul, fie trei, iar dacă sunt trei, să urmeze fie votului tuturor, fie al celor doi, iar hotărârea judecătorilor astfel aleși să nu poată fi atacată. Oricine va fi dovedit că, din încăpățânare, nu vrea să asculte de acești judecători, episcopul întâi-stătător va trimite scrisori ca niciun episcop să nu fie în comuniune cu el, până ce se va supune.” (Pidalion, p. 533).

    Cuviosul Nicodim Aghioritul tâlcuiește astfel:
    „Episcopii nu trebuie să-i neglijeze pe ereticii care se află în eparhia lor, pentru că vor da socoteală pentru ei, ci trebuie să se străduiască în tot chipul să-i câștige și să-i aducă înapoi la unitatea sobornicească, adică în Biserică. Dacă însă amână vremea, să fie învinuiți pentru această amânare de către episcopii învecinați. Dacă, după ce au fost învinuiți, continuă să neglijeze și în șase luni nu reușesc să readucă pe nimeni, acești eretici împreună cu teritoriile lor să fie dați altui episcop care poate să-i readucă. Dar dacă episcopul căruia îi sunt supuși ereticii folosește această aparentă neglijență pentru o anumită iconomie, cerută de eretici, ca să se întoarcă mai liniștit și fără constrângeri (căci dacă ar fi folosit mai multă insistență și strictețe, aceia s-ar fi împietrit), iar un alt episcop, neștiind această iconomie, a intervenit și i-a întors, atunci, dacă acest lucru se dovedește prin cercetarea și judecata episcopilor, toate teritoriile și poporul ereticilor întorși să fie încredințați episcopului căruia îi aparțin. Iar episcopii judecători să fie dați fie de mitropolitul în a cărui provincie se află poporul și locul disputat, fie, prin acord, să-i aleagă cei doi episcopi aflați în neînțelegere, și dacă aleg unul, să rămână la hotărârea lui ca judecător ales, iar dacă aleg trei, să urmeze hotărârii celor trei sau a celor doi, iar această judecată să nu fie atacată în altă parte. Iar cel care, din încăpățânare, nu se supune acestor judecători aleși, prin scrisorile mitropolitului, niciun episcop să nu fie în comuniune cu el până ce se va supune.” (Pidalion, p. 133).

    Acest canon spune, așadar, că dacă episcopul canonic nu se îngrijește să readucă pe ereticii din eparhia lui în termen de șase luni, să fie înlocuit, prin hotărâre sinodală, de alt episcop care poate să-i întoarcă. Dacă însă episcopul canonic folosește o iconomie pe care nu o cunoaște episcopul vecin și acesta îi readuce mai înainte, atunci viitorul sinod va judeca și va da eparhia înapoi episcopului de drept, ș.a.m.d.

    Aceasta înseamnă că episcopii ortodocși au obligația de a învăța și de a predica în eparhia unde există eretici. Cu atât mai mult, aceasta se aplică atunci când episcopul însuși este eretic. Și să notăm că Sfântul Grigorie Teologul era episcop de Sasima, dar nu a fost niciodată instalat efectiv în acea eparhie. Avea deci toată libertatea să propovăduiască credința ortodoxă turmei Bisericii din Constantinopol, unde a mers la porunca Sfântului Meletie al Antiohiei.

    Al Doilea Sinod Ecumenic l-a instalat pe Sfântul Grigorie ca episcop al Constantinopolului, după ce mai întâi a fost alungat Demofil. Iar după ce Teologul a demisionat din motivele bine cunoscute, atunci Sinodul l-a ales pe Sfântul Nectarie ca episcop al Constantinopolului. Maxim, pe care l-au hirotonit episcopii alexandrini, nu era paralel cu Sfântul Grigorie. Căci după ce Sinodul l-a caterisit pe Maxim pentru hirotonia sa necanonică, abia atunci l-a instalat pe Teolog.

    De asemenea, slujbele săvârșite în parohii de Teolog în eparhia Constantinopolului, din pricina ereziei, sunt permise din mărturia patriarhului Nichifor al Constantinopolului (deși această mărturie este ulterioară cronologic; cf. Rallis și Potlis, Syntagma dumnezeieștilor și sfintelor canoane, vol. 4, p. 431c; vezi și Dosithei, Dodekabiblos, vol. 1, pp. 500–501). În vremea aceea s-au făcut hirotonii parohiale, în perioada arianismului, dar nu există nici măcar un caz de hirotonie a unui episcop ortodox într-o eparhie nevacantă de către un episcop arian, deși exista o nevoie stringentă ca acestea să se facă.

    Așadar, potrivit celor de mai sus, concluzia lui Nikolaos – „Prin urmare, pentru a doua oară după Evagrie, ortodocșii Constantinopolului au primit un episcop paralel fără să fi precedat caterisirea lui Demofil” – nu este valabilă. Nici în primul caz nu avem existența a doi episcopi, din moment ce Demofil era încă caterisit. Nici în al doilea caz, cu Sfântul Grigorie Teologul și ceilalți. Nu este deci „încăpățânarea” în privința acestei poziții care ne face să nu acceptăm existența a doi episcopi, așa cum spune fratele, ci însăși realitatea faptelor și evenimentelor.

    În ceea ce privește a doua situație, a schismei antiohiene, fratele ne întreabă: „A fost hirotonit ca episcop al Antiohiei Paulin, deși exista deja un episcop oficial recunoscut arian (Evzoie), dar și un ortodox (Sfântul Meletie) – da sau nu?” Răspundem: mai întâi, episcopul oficial recunoscut, arianul Evzoie, era un necanonic, eretic și schismatic (cf. Papadopoulos Chrysostomos, Istoria Bisericii Antiohiei, p. 197). Prin urmare, nu există niciun motiv să fie socotit printre episcopii Antiohiei. Sfântul Meletie era episcopul canonic al Antiohiei, cel care fusese hirotonit ca episcop al Sevastiei de către arieni. Da, răspundem, Paulin a fost hirotonit în vreme ce exista deja episcopul canonic Meletie.

    Și mai jos spune fratele: „Ei bine, argumentul că niciodată nu s-a întâmplat este dărâmat și toate celelalte sunt vorbe goale și zadarnice! Singurul lucru pe care îl poate reuși cineva prin încăpățânarea lui în această poziție este să-l prezinte pe Marele Atanasie ca fiind în comuniune cu un schismatic. Dar nici Sfântul Meletie nu-l considera pe Paulin schismatic, el însuși propunându-i, de comun acord, Antiohia…”.

    Să ni se îngăduie, așadar, să spunem câteva „vorbe zadarnice” pe această temă. Dacă nu exista schismă atunci la Antiohia, de ce este numită de toți istoricii schisma antiohiană? Dar și fratele Nikolaos o numește „așa-numita schismă antiohiană”. Sfântul Vasile cel Mare îi numește „răzvrătiți” (Epistola 216, BEPES 55, 254), iar în primul său canon spune: „Iar schisme sunt acelea când, pentru anumite pricini bisericești și neînțelegeri vindecabile, se fac dezbinări între ei”.

    Din moment ce exista un conflict între Sfântul Meletie și Paulin1, și din moment ce exista o rupere a comuniunii bisericești prin ridicarea unui altar separat, acest lucru, în limbaj bisericesc, se numește schismă. Iar Canonul 15, în prima sa parte, spune, între altele: „Și acestea au fost pecetluite și hotărâte cu privire la cei care, sub pretextul unor învinuiri, se depărtează de episcopii lor, fac schismă și destramă unitatea Bisericii” (Pidalion, 358). Iar mai sus, același canon definește ce înseamnă această schismă: „Astfel, dacă vreun preot sau episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se despartă de comuniunea cu propriul său patriarh și să nu pomenească numele acestuia, după rânduiala stabilită, în Dumnezeiasca Liturghie, înainte de o condamnare sinodală și definitivă a lui, săvârșește schismă”.

    Paulin nu-l pomenea pe episcopul canonic, Sfântul Meletie. Acest lucru, în limbaj bisericesc, repetăm, se numește schismă. „Considerându-l eretic ‘triteist’ pe Meletie (Lucifer l-a numit astfel), a procedat la hirotonia lui Paulin ca episcop ortodox al Antiohiei, devenind astfel cauzator de schismă” (Papadopoulos Chrysostomos, Istoria Bisericii Antiohiei, p. 254).

    Marele Atanasie, așadar, era într-adevăr în comuniune cu schismaticul Paulin, întărind astfel schisma. „Din orice punct de vedere ar fi judecat acel act al lui Lucifer, nu poate decât să fie stigmatizat pentru totdeauna, cu atât mai mult cu cât și Alexandria și Roma, prin recunoașterea nelegiuirii episcopului de Cagliari, susțineau schisma” (Parthenios Polakis, Premisele istorice ale primatului episcopului Constantinopolului, Theologia 23 [1952], pp. 250–251). „Insistența Sfântului Atanasie și a Apusului de a-l recunoaște drept arhiepiscop canonic al Antiohiei pe Paulin, care fusese hirotonit necanonic de către episcopul exilat în Răsărit și controversatul episcop de Cagliari din Sardinia, Lucifer (362), prelungea schisma. Ceilalți ortodocși din Răsărit îl recunoșteau ca arhiepiscop canonic al Antiohiei pe Meletie, susținut de Sfântul Vasile cel Mare și de ceilalți teologi capadocieni. În acest spirit, Sfântul Vasile îi scria Sfântului Atanasie despre nevoia stringentă de a-l recunoaște pe Meletie și de a ridica schisma Bisericii din Antiohia” (Blaise Yeydas, Istoria Bisericească, vol. 1, pp. 516–517).

    Sfântul Vasile cel Mare îl considera pe Paulin ca fiind eretic marcelian și în comuniune cu marcelienii (cf. Epistola 263 „Către Apuseni”, BEPES 55, 330). Sfinții nu sunt infailibili luați individual; infailibile sunt doar Sinoadele Ecumenice și consensus Patrum. Aceasta, desigur, nu înseamnă că Sfântul Atanasie nu este sfânt sau că încetăm a-l cinsti, ci – așa cum spune Sfântul Vasile – trebuie să evităm imitarea greșelii. Prin urmare, nu încăpățânarea în această poziție ne obligă să o acceptăm, ci însăși realitatea faptelor. Iar Sfântul Atanasie a dorit să își îndrepte greșeala cu puțin timp înainte de adormirea sa, după cum spune și Nikolaos, însă nu a mai apucat (cf. Mannis Nicolaos, Schisma antiohiană, p. 3).

    Cât privește afirmația fratelui că Sfântul Meletie nu-l considera pe Paulin schismatic, pentru că i-a propus să păstorească împreună turma, lucrurile trebuie înțelese astfel: dacă încăpățânatul și îngustul la minte Paulin ar fi acceptat această propunere a Sfântului Meletie, atunci schisma ar fi fost vindecată imediat, întrucât ar fi fost în comuniune. Atâta timp însă cât rămâneau în stare de necomuniune, aceasta dovedește existența schismei.

    O explicație: existența a doi episcopi în aceeași episcopie, atunci când se află în comuniune unul cu altul, nu constituie schismă. Totuși, rămâne un act necanonic, interzis cu strictețe de canoanele bisericești, care prevăd pedeapsa caterisirii: „Căci astfel se arată că în același loc se găsesc doi episcopi în același timp, sau doi mitropoliți, ceea ce este nelegiuit și oprit de Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic și de Canonul 12 al Sinodului IV… pentru ca să rămână din nou un singur episcop într-o episcopie și nu doi. Căci a greșit astfel direct împotriva vredniciei episcopale, punând doi episcopi în aceeași episcopie, pentru care și este caterisit din aceasta” (Cuviosul Nicodim, Pidalion, p. 39).

    Prin urmare, aceasta atrage după sine răspunderi canonice. Existența a doi episcopi în aceeași episcopie, atunci când între ei există întrerupere a comuniunii bisericești, naște nu numai răspunderi canonice, ci și provoacă o schismă în interiorul Bisericii.

    Două observații:

    „Ei bine, deci argumentul că, chipurile, niciodată nu s-a întâmplat se prăbușește.”
    Să ne ierte fratele, dar când spunem că niciodată nu s-a întâmplat hirotonia unui al doilea episcop într-o episcopie care nu era vacantă, înțelegem „fără provocarea unei schisme”. În cazul de față, s-a întâmplat, dar, ca faptă necanonică, atrage responsabilitate atât pentru cei care au provocat schisma, cât și pentru cei care au întreținut-o. Canoanele bisericești îl caterisesc pe schismatic și îl condamnă asemenea ereticului (vezi mai jos ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre cel ce provoacă schisma).

    „Căci tema noastră aici este hirotonia unui episcop în locul altuia înainte de caterisirea acestuia.”
    Aceasta, în privința Sfântului Meletie al Antiohiei de către Paulin și Lucifer de Calaris, nu este valabilă. Amândoi erau reprezentanți ai unor taine nule și nevalide. Paulin a fost hirotonit episcop de Antiohia pentru că se considera tronul vacant.

    „Motivele pentru care ortodocșii din cetate (Antiohia) erau împărțiți între ei (deși aveau aceeași credință) erau în principal două. Mai întâi, eustathienii lui Paulin nu recunoșteau validitatea Tainelor meletienilor; de aceea nu l-au acceptat pe Sfântul Meletie, fiindcă fusese hirotonit de arieni, dar nici pe cei ce-l urmau, întrucât erau botezați de arieni… Așadar, vedem că rătăcirea despre pierderea automată a harului dumnezeiesc și despre nulitatea Tainelor este una veche” (Nikolaos Mannis, op. cit., p. 9).

    Cât despre faptul că Sfântul Meletie al Antiohiei, pentru a vindeca schisma, i-a propus lui Paulin să păstorească împreună turma, se ridică întrebarea: „Ce se petrece aici, părinte Evghenie? Doi episcopi în aceeași cetate și călcător al canoanelor Sfântul Meletie pentru că a propus aceasta?”

    Răspundem: Da, Nikolaos, este o încălcare a canoanelor sfinte și aceasta se arată din următoarele:
    Se află într-o opoziție directă cu Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic, care poruncește:

    „Despre cei ce se numesc pe ei înșiși Cathari (curați) odinioară, dar care vin acum la Biserica sobornicească și apostolică, s-a hotărât de către Sfântul și Marele Sinod ca, fiind așezați prin hirotesie, să rămână astfel în cler. Dar, înainte de toate, se cuvine ca aceștia să mărturisească în scris că vor fi de acord și vor urma dogmele Bisericii sobornicești și apostolice; adică să fie în comuniune cu cei căsătoriți a doua oară și cu cei care au căzut în vremea persecuției, pentru care a fost fixat și un timp și o epitimie, așa încât să se supună întru totul dogmelor Bisericii sobornicești.
    Astfel, acolo unde toți – fie în sate, fie în cetăți – se găsesc hirotoniți doar de ei înșiși, aceia care sunt găsiți în cler să rămână în aceeași treaptă. Iar dacă, existând deja un episcop sau presbiter al Bisericii sobornicești, vin unii la comuniune, este limpede că episcopul Bisericii va păstra demnitatea de episcop, iar cel numit episcop de către cei ce se zic Cathari va avea numai cinstea de presbiter. Numai dacă episcopului i se va părea potrivit, îi va putea da și numele de episcop. Iar dacă nu va voi, îi va găsi loc fie ca horepiscop, fie ca presbiter, numai ca să pară în întregime integrat în cler; pentru ca să nu fie doi episcopi în aceeași cetate.”

    Acest canon sfânt lasă primirea schismaticilor la latitudinea episcopului canonic, care poate primi pe episcopul venit din schismă cel mult ca horepiscop sau ca „episcop cu simplu nume”, după cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul. Însă Sfântul Meletie l-a propus pe Paulin ca episcop împreună-slujitor (sinepiscop), adică doi episcopi depline în aceeași episcopie.

    Aceasta contravine hotărârii Sinodului II Ecumenic, care a statuat că Paulin nu a fost dorit ca urmaș al tronului Antiohiei, deși fusese propus chiar de cel de-al doilea președinte al Sinodului, Sfântul Meletie. În schimb, Sinodul a ales și a hirotonit pe credinciosul ucenic al Sfântului Meletie, Flavian, arătând astfel că Biserica nu l-a recunoscut niciodată pe Paulin ca legitim pentru a se putea vindeca schisma.

    Mai mult, Paulin, care chiar și după Sinodul II Ecumenic, în anul 388, a hirotonit singur, de unul singur, pe urmașul său, Evagrie, a fost încă recunoscut atunci de Apus (Roma și Occidentul).

    Infallibilitatea, după cum s-a spus, nu se păstrează în luările de poziție personale ale unor Sfinți Părinți izolați, ci în Sinoadele Ecumenice și în „consensus Patrum” (consensul Părinților). Așadar, Sinodul II Ecumenic nu l-a vrut pe Paulin, nici ca episcop „dublu”, nici măcar singur ca episcop. În acest caz, trebuie urmată linia Sinodului Ecumenic, pe care a urmat-o și Sfântul Ioan Gură de Aur:

    „Sfântul Ioan Gură de Aur protesta împotriva oricărei dezbinări, iar denunțând dezbinarea lăuntrică, aducea părerea unui Sfânt potrivit căreia «nici sângele muceniciei nu poate șterge păcatul schismei». Și el însuși spunea: «De aceea spun și mărturisesc că a dezbina Biserica nu este un rău mai mic decât a cădea în erezie». Pe cei din jurul lui Paulin îi considera ortodocși, dar fără hirotonii canonice și, prin urmare, despărțiți de Biserică. Iar către cei care se apropiau ușor și cu indiferență de gruparea lor spunea: «Credeți că este de ajuns, spuneți-mi, să ziceți că sunt ortodocși, iar cele ale hirotoniei să fie trecute cu vederea și pierdute? Și care este folosul celorlalte, dacă aceasta nu este temeinică? Căci după cum pentru credință trebuie să luptăm, la fel și pentru aceasta trebuie să luptăm. Căci dacă tuturor le este îngăduit să-și pună mâinile, după cum făceau cei de demult, și să se facă preoți, atunci să fie părăsit totul, să fie clădit altarul la întâmplare, la întâmplare plinătatea Bisericii, la întâmplare numărul preoților. Să le desființăm și să le nimicim. Nicidecum, spune el. Voi însă le faceți acestea și ziceți „să nu fie”? Cum zici «să nu fie» când ele deja sunt făcute? Eu spun și mărturisesc, nu căutând la folosul meu, ci la mântuirea voastră; iar dacă cineva este nepăsător, el singur va ști; iar dacă pe cineva dintre acestea nu-l interesează, nouă însă ne pasă».”

    Din acestea reiese limpede care a fost poziția Sfântului Ioan Gură de Aur în acea jalnică dezbinare a ortodocșilor din Antiohia (Papadopoulos Chryssostomos, op. cit., pp. 299-300).

    De notat că Evagrie, pe care l-a hirotonit Paulin, a avut preoție – de altfel, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre hirotonii. Așadar, nu inexistența preoției era motivul evitării comuniunii cu ei, ci existența schismei. Și, mai mult, sfântul părinte o pune pe același plan cu problema credinței. Atât de gravă era chestiunea – una soteriologică (de mântuire). „Eu spun și mărturisesc, nu căutând la folosul meu, ci la mântuirea voastră.”

    Acestea cu privire la primele două cazuri; urmează continuarea.

    Înainte de a încheia, repetăm și subliniem că nu există în istoria bisericească, pe parcursul a 19 veacuri, nici un singur caz de hirotonie a unui episcop într-o episcopie nevacantă, atunci când aceasta era însoțită de întreruperea comuniunii bisericești, fără să fi provocat schismă. Mai mult, în această perioadă nu există nici o hirotonie de episcop făcută de cei ce s-au despărțit (îngrădiți) atunci când episcopul eretic nu fusese caterisit. Sfântul Meletie era ortodox, iar Demofil era caterisit.

    Cât privește pe Sfântul Ipolit și pe Arseniți, se vor dovedi aceleași lucruri în răspunsul următor. Și, cu atât mai mult, nu avem crearea unor sinoade paralele în aceeași eparhie.

    Tâlcuind canoanele sfinte corespunzătoare (Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic și Canonul 12 al Sinodului IV Ecumenic ș.a.), înțelegem că acestea se aplică și atunci când episcopul este eretic. Iar chiar de ar fi existat o excepție, aceasta nu ar fi confirmat punctul de vedere contrar. Cele ale secolului XX constituie o unitate aparte, pe care o vom expune la momentul potrivit.

    Îi mulțumim din nou fratelui Nikolaos pentru această ocazie pe care ne-a oferit-o și ne cerem iertare dacă undeva l-am mâhnit fără voie.

    Cu dragoste în Hristos,
    Ieromonahul Evghenie.
    28-6-2022

    P.S.1. Pentru cititorii care sunt interesați de continuarea răspunsurilor, facem cunoscut că, întrucât pentru noi în această fază prioritară este publicarea cărții, răspunsurile vor fi oferite atunci când obligațiile noastre o vor permite.

    P.S.2. Nu am susținut niciodată că cei care provin din Biserica G.O.C. (Grecă Ortodoxă de Stil Vechi), venind la întreruperea canonică a comuniunii, trebuie să fie miruiți, așa cum se sugerează de către fratele în cazul Arseniților. Nici nu am propovăduit vreodată că Tainele acestei Biserici sunt nevalide, de aceea și semnez ca ieromonah (fiind cunoscut faptul că provin din această Biserică). Dumnezeu să ne ferească de o asemenea blasfemie.

    P.S.3. Nu anulăm lupta Bisericii G.O.C., ferească Dumnezeu! Dimpotrivă, socotim că foarte corect a procedat la întreruperea comuniunii bisericești din pricina schimbării necanonice a calendarului, schimbare care a rupt unitatea liturgică, la instigarea unor puteri întunecate și antihristice. Totuși, nu a rămas în cadrele canonice în care ar fi trebuit să rămână – acest lucru îl consemnăm cu dragoste.

    La acestea subscriu și eu, cu dragoste în Hristos,
    Gheron Savva Lavriotul.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/07/blog-post_13.html

    1. De fapt, nu există canon care să interzică așezarea unui „episcop paralel” ortodox acolo unde domnește un episcop eretic.
      În al doilea rând, găsesc neclarități și inconsecvențe în argumentația pr. Evghenie. Spre exemplu, citesc în Istoria Bisericească a lui V. Stefanidis, pp. 203–205, că Eustathienii, atunci când l-au ales pe Paulin, îl considerau pe Meletie arian (într-adevăr, așa era la început!), pentru că provenea dintre arieni. Concret, fusese Homoean (adept al formulei „asemănător”), apoi a devenit Homoiousian („de o ființă asemănătoare”), iar mai târziu ortodox.
      Aceasta constituie un contraexemplu evident în raport cu argumentația Părinților Evghenie și Sava. Occidentul și Sfântul Atanasie cel Mare au aprobat instalarea lui Paulin pentru că atunci Meletie era, într-adevăr, eretic! Schisma s-a produs deoarece Meletie treptat se convertise la Ortodoxie, la fel și adepții lui, care fuseseră de asemenea Homoiousieni. Dacă Meletie și adepții lui ar fi rămas Homoiousieni, nimeni nu ar fi vorbit despre „schisma de la Antiohia”! ↩︎

  • Fărădelegile Patriarhului Miron Cristea

    *extras din Borgii în Biserica Română. Fărădelegile Patriarhului Miron Cristea, scrisă de Ioachim Fuioagă.

    Patriarhul Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, s-a născut la 28 iulie 1868 la Topliţa, în judeţul Harghita, într-o familie de ţărani români, mama fiind de religie greco-catolică, şi a decedat la 6 martie 1939 la Cannes, Franţa. În perioada 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 a fost membru al Regenţei, iar între 1 februarie 1938 şi 6 martie 1939 a fost Prim Ministrul al României, conducând primul guvern de după instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea. La 7 iunie 1919 a fost ales membru al Academiei Române.

    Între 1879 – 1883 Elie Cristea a studiat la Gimnaziul săsesc din Bistriţa, apoi, între 1883 – 1887, la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, unde şi-a luat bacalaureatul, după care a fost student al Institutului Teologic din Sibiu, între 1887 – 1890. În anul şcolar 1886 – 1887, fiind elev la Năsăud, Elie Cristea a fost ales preşedinte al societăţii culturale Virtus Romana Rediviva, succedându-i, după trei ani, lui George Coşbuc. În anul 1890 a fost numit învăţător şi director la Şcoala confesională românească din Orăştie. În această perioadă a început să colaboreze la Telegraful Român. În anul următor a fost trimis de Mitropolia din Sibiu cu bursă să studieze la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, unde rămâne până în 1895, când obţine titlul de doctor în filologie cu teza întitulată Viaţa şi opera lui Eminescu. În toată perioada a colaborat la ziarele Tribuna, Dreptatea şi Gazeta Transilvaniei, iar în anii 1898 – 1900 a fost redactor la revista Telegraful Român.

    În timpul „procesului memorandiştilor”, împreună cu alţi 12 colegi, a redactat, în anul 1894, un manifest prin care îi chema pe ţăranii din Ardeal să participe în număr cât mai mare la proces. După absolvirea Facultăţii a revenit la Sibiu, devenind funcţionar la Centrul mitropolitan din oraş, mai întâi ca secretar eparhial la Arhiepiscopia Sibiului, între 1895 şi 1902, apoi ocupând funcţia de consilier mitropolitan, între 1902 şi 1909. Aici a desfăşurat o activitate meritorie, ocupându-se, între altele, de edificarea frumoasei catedrale ortodoxe din Sibiu.

    La 30 ianuarie 1900 a fost hirotonit diacon necăsătorit, la 8 septembrie 1901 a fost ridicat la rangul de arhidiacon, iar la 23 iunie 1902 este tuns în monahism la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, când primeşte numele de monah Miron. La 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah, iar la 1 iunie 1908 a fost ridicat la
    rangul de protosinghel. Preocupat de îmbunătăţirea vieţii românilor ardeleni, ieromonahul Miron Cristea a militat pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania, susţinând înfiinţarea Băncii Culturale Lumina, prin care urmărea să acorde burse elevilor şi studenţilor români şi ajutor financiar familiilor care doreau să înveţe meserii; a participat la reuniunile „Asociaţiei pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania” ASTRA, din 1905 fiind preşedintele Despărţământului Sibiu; a susţinut înfiinţarea Muzeului etnografic şi de artă din Sibiu, al cărui statut l-a scris; a militat pentru înfiinţarea Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român şi a Reuniunii române de muzică, al cărei preşedinte a fost; a sprijinit şcolile confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii române; împreună cu marele filantrop basarabean şi prieten apropiat, Vasile Stroescu, a ctitorit şi a salvat numeroase biserici şi şcoli româneşti din Transilvania.

    Ca urmare a acestei intense activităţi civice, la 21 noiembrie / 3 decembrie 1909 a fost ales episcop al Caransebeşului, fiind hirotonit arhiereu la 3 mai 1910 şi instalat în scaunul episcopal la 25 aprilie / 8 mai 1910. În noua calitate, s-a confruntat cu încercările guvernului ungar de la Budapesta de a desfiinţa şcolile confesionale româneşti din Banat, pe care le-a apărat cu succes. La 1 decembrie 1918, Miron Cristea, ca episcop al Caransebeşului, împreună cu episcopul uniat Iuliu Hossu, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, dând actului unirii binecuvântarea Bisericii strămoşeşti. După înfăptuirea Marii Uniri, Miron Cristea a fost la Bucureşti cu delegaţia românilor transilvăneni care a prezentat actul unirii.

    Ca recunoaştere a meritelor sale în înfăptuirea unirii de la 1 decembrie 1918, la 18 / 31 decembrie 1919 Miron Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral Mitropolit Primat al Bisericii din România întregită, post vacantat recent. Învestitura şi înscăunarea au avut loc a doua zi, pe 19 decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920.

    În calitate de Mitropolit Primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Mare, Miron Cristea a militat pentru unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocşi, în baza principiilor Statutului lui Şaguna, care a dat laicilor un rol sporit în administrarea chestiunilor bisericeşti, realizînd definitivarea unificării ecleziale prin întocmirea rânduielilor şi aşezămintelor fundamentale ale Bisericii româneşti unificate. A sprijinit înfiinţarea unor eparhii noi, între care Episcopia Armatei, cu sediul la Alba Iulia, precum şi cele de la Bălţi şi Ismail, în Basarabia, a reînfiinţat vechile centre episcopale de la Tomis – Constanţa, Oradea Mare şi Cluj, sprijinind alegerea de episcopi pentru fiecare. De asemenea, a acţionat pentru înfiinţarea Institutului Biblic, care continuă să existe şi astăzi, cu editură şi tipografie, dovedindu-şi utilitatea şi rosturile misionare.

    La 4 februarie 1925, Mitropolitul Primat Miron Cristea a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind învestit şi înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenind astfel primul Patriarh al creştinismului ortodox românesc. Ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea a desfăşurat o intensă activitate cultural-misionară,
    sprijinind revigorarea revistei Biserica Ortodoxă Română, înfiinţarea publicaţiei eparhiale Apostolul, a susţinut intensificarea învăţământului religios în şcolile secundare, a reînfiinţat seminarii şi a pus bazele altora noi pentru pregătirea clericilor, în raport cu cerinţele timpului, a creat Fondului Milelor, pentru ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate etc. Pentru strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, patriarhul Miron Cristea a trimis delegaţii la conferinţele interortodoxe de la Constantinopol, în 1923 şi de la Muntele Athos, în 1930, precum şi la întrunirile Mişcării Ecumenice, a călătorit în Orient până la Locurile Sfinte, în 1927, a contribuit la ridicarea a două biserici româneşti la Ierusalim şi la Iordan, la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române în Statele Unite şi Canada, în 1934, a militat pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze, a primit vizitele efectuate la Bucureşti de către ierarhi şi reprezentanţi ortodocşi şi neortodocşi, între care patriarhul Ierusalimului, care a ţinut să călătorească personal în România pentru a reînnoi vechile legături, uitate într-o vreme.

    În plan social, patriarhul Miron Cristea a fost numit senator, regent între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, iar în ultimii ani ai vieţii, în împrejurări deosebit de grele pentru ţară, a fost prim-ministru al României, între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939, dată la care a murit la datorie, decesul survenind la Cannes, Franţa, unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsufleţit al patriarhului a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

    Aceasta este, pe scurt, viaţa şi activitatea fostului patriarh Miron Cristea.

    Dar, un fost funcţionar al Patriarhiei, Ioachim Fuioagă, licenţiat în teologie, fost şef serviciu în Consiliul Central Bisericesc, a compus şi tipărit o broşurică intitulată BORGII ÎN BISERICA ROMÂNĂ. NELEGIUIRILE PATRIARHULUI MIRON şi ale camarilei sale, preoţii G. Negulescu, V. Reuţ, C. Dron, C. Moldoveanu, Eug. Bărbulescu şi intrusul mirean Ion Sanda Matei. Ilegalităţi, abuzuri, delapidări, imoralităţi, profanări de icoane, furt de obiecte sacre, crime, cinism, fariseism. Altarele pe mâna nelegiuiţilor şi ale ignoranţilor, 48 pagini, apărută la Tipografia D. M. Ionescu, Bucureşti, martie 1932.

    Aşadar, încă din titlu I. Fuioagă ţine să ne spună clar care sunt coordonatele pe care a fost concepută broşura sa. De conţinutul acesteia, cei interesaţi pot lua cunoştinţă după ce şi dacă vor fi avut răbdare să citească aceste rânduri.

    Pentru mine a fost interesant să aflu ce motive l-au determinat pe I. Fuioagă să scrie această broşură. Urmărind acest fir, aflăm că (p. 24) licenţiatul în teologie a desfăşurat doi ani activitate cultural – naţională (?) în Basarabia, apoi a lucrat alţi doi ani ca funcţionar la Ministerul Domeniilor, după care, în urma recomandaţiei unui om de bine a fost numit arhivar-registrator şi bibliotecar la Sf. Sinod.

    După doi ani în acest post (obsedant intervalul de 2 ani în cariera autorului), în urma intervenţiilor personale combinate cu cele ale instituţiei la care lucra, primeşte niscaiva sporuri la salariu şi este numit şef de serviciu cl. I. Ulterior, cerându-i-se, nu precizează de către cine (!), se transferă la Consiliul Central Bisericesc, care tocmai atunci lua fiinţă [1927](p. 25). Dintru început aici intră în conflict cu preotul G. Negulescu, consilier la C. C. B., cu care avusese deja o câlce pentru un post de cântăreţ la parohia acestuia.

    Urmează o “hărţuială de luni de zile şi … continui neadevăruri spuse Patriarhului” şi pentru că nu reuşeşte să scape de el, pr. C. Negulescu adresează Capului Bisericii un referat în urma căruia I. Fuiaogă este retrogradat cu 8 grade şi clase deodată şi din postul de şef serviciu este “trântit” într-un post de subșef de birou cl. II. După o audienţă la Patriarh obţine o reparaţie – este numit şef serviciu cl. III, “ … tot retrogradat prin urmare cu 4 clase” (p. 25) şi, deşi i se promisese o reparaţie, a rămas neavansat 7 ani. În tot acest timp este supus unor grele privaţiuni, reproşuri, uneltiri, umiliri şi ameninţări din partea superiorului său, pr. C. Negulescu, până în toamna anului 1931, când a trebuit să renunţe la serviciu şi să plece, bolnav fiind.

    Între timp a refuzat o propunere voalată de împăcare venită din partea superiorului, care îi sugerase o posibilă căsătorie cu fiica sa. Se îmbolnăveşte de ftizie, îşi ia un concediu de boală de 3 luni, după care pr. Reuţ, şeful lui direct, influienţat de minciunile unei “simpatizate” a lui şi sprijinit de alte “două caiafe Costescu şi Paraschiv, ambii neâncăpând de mine, întrucât unul îmi vâna locul, iar altul era eclipsat de activitatea mea” şi “asmuţit” de pr. Dron, alt şef cu care era în conflict, a început a-i face “cele mai mari mizerii, a mă brusca şi a striga la mine ca un haram” (p. 27). Acest rău tratament a durat până la plecarea definitivă a lui I. Fuioagă de la Consiliul Central Bisericesc, în toamna anului 1931. În timpul cât a funcţionat la Consiliul Central Bisericesc, autorul a propus înfiinţarea unei biblioteci a Consiliului “un fel de Academie a Bisericii” (p. 19 – 20) şi sub preşedinţia Mitropolitului Pimen, când Patriarhul Miron Cristea devenise Regent, a reuşit să impună o serie de norme pentru organizarea cancelariei (p. 19), iar în 1929, în timpul “marei zarve a discuţiilor pe chestia Paştelor” I. Fuioagă a publicat o broşurică în care apăra punctul de vedere al Sinodului, broşurică acceptată ca teză de licenţă la Facultatea de Teologie (p. 31), dar meritele sale nu au fost luate în consideraţie.

    Aceasta ar fi motivaţia din care s-a născut broşura de faţă. Unde era şi cu ce se ocupa autorul acesteia în martie 1932, nu aflăm cu niciun chip. Orice încercare de a afla mai multe despre Ioachim Fuioagă a fost sortită eşecului, datorită unei tăceri desăvârşite a surselor.

    Din informaţii pe care nu le-am putut controla prin coroborare cu alte surse, I. Fuioagă prezintă, chiar în debutul demersului său, o lungă şi detaliată listă a veniturilor P. F. Sale Patriarhul Miron Cristea, unde sunt cumulate salariul de Patriarh (840.000 lei), cu o rentă viageră de 1.800.000 lei, cu veniturile unei vii (500.000 lei), ale unui teren (400.000 lei), la care sunt adăugate reţineri din salariile servitorilor, ale şoferului sau ale unor călugări şi vlădici (!), fondul milelor, venituri din închirierea unor spaţii ale Mitropoliei, de la diverse aşezăminte, de la grădina de zarzavat, de la florărie, de la laptele a două vaci (!), venitul mânăstirilor, diurna de senator, cea de la şedinţele Congresului Naţional Bisericesc, cea de la şedinţele Consiliului Central Bisericesc, cea de la şedinţele Sf. Sinod, venituri din tipărituri, din vânzarea unor busturi ale “autoidolatrului”, “ţesături scumpe, covoare şi stofe, … alte produse şi fructe, bunătăţi negândite şi venituri nemuncite” pe care le primea. Nu ştiu câte din sumele înşirate erau folosite sau administrate de Patriarhul Miron Cristea, dar rezultă că Patriarhia Română dipunea de surse importante de venit, astfel că putea susţine, între altele, un important program social de ajutorare a unor săraci, a unor studenţi merituoşi, a unor spitale şi aşezăminte de binefacere. Patriarhul Miron Cristea este acuzat şi pentru ridicarea unui palat (?) al Patriarhiei în vremea când era Regent, pentru cumpărarea de către stat a unui automobil, pentru că dispune, ca senator şi membru al Regenţei, de gratuitate pe calea ferată, pentru că are la dispoziţie câteva categorii de personal etc., etc.

    Urmează apoi atacuri la adresa apropiaţilor şi colaboratorilor Patriarhului: preotul C. Moldovan, “nepotul său <> (zaraful) Eparhiei. Adus din Ardeal. Deputat liberal în ultimul Parlament”, acuzat de numeroase abuzuri, de protejarea unor funcţionari care au furat din banii statului şi au ajuns la puşcărie, de cumularea unor funcţii, poziţii şi venituri încasate fraudulos (p. 5 – 6); pr. Eug.
    Bărbulescu, consilier eparhial, acuzat de preacurvie cu “o virgină … o sărmană surioară de mânăstire”, cu care se judecă, faţă de care Patriarhul nu a luat nicio măsură (p. 6 – 7); avocatul Suciu “să zicem aşa feciorul de casă al Patriarhului şi care este şi avocat în C. C. B. [Consiliul Central Bisericesc] ochii şi urechile Patriarhului în această instituţie” (am păstrat întocmai exprimarea autorului), “ … în actul de naştere stă scris că este fiul unei femei de serviciu, această femeie se zice că este tocmai bucătăreasa Patriarhului, în fine încurcătură mare” (p. 8); mireanul Ion Sanda Matei “cu chip de scapeţ şi sisteme iezuite”, numit de Patriarh director al Internatului Teologic, cu încălcarea Regulamentului acelei instituţii; pr. C. Dron “sau Buricul Patriarhiei. Mare Consilier sau mai bine zis hoţilier patriarhal … câine care muşcă pe furiş … nu cunoaşte nicio limită în ilegalităţi şi abuzuri” (p. 10 – 16; 29 – 36); pr. G. Negulescu “sau Bivolul Ungro-Vlahiei. Acelaşi incorect în mânuire de bani publici ca şi Dron. … A comis apoi o serie de falşuri grave în acte publica la C. C. B. … “ (p. 16 – 19); pr. Vespasian Reuţ “sau Cotoiul Călugărit. … javră bătrână şi preot, s-a legat de o funcţionară a C. C. B. şi a dat naştere la un scandal, de s-a dus vestea … “, acesta fiind principalul duşman al autorului broşurii, aşa cum rezultă din analizarea faptelor preotului Reuţ (p. 20 – 24); pr. G. Negulescu, “călăul”, consilier la C. C. B. despre care am amintit mai sus, ale cărui fapte reprobabile şi
    persecuţiile la adresa autorului l-au dus pe acesta pe patul de spital (p. 24 – 30).

    “Toate acestea şi mai mult decât acestea, le-am adus la cunoştinţa Patriarhului, dar n-a luat nicio măsură, ba din contră a avansat încă anul acesta … pe funcţionarii incorecţi, … căutând intenţionat a se înconjura numai de astfel de
    oameni … “ (p. 36).

    Apoi autorul aduce Patriarhului Miron Cristea două din cele mai grave acuzaţii: “Sub influenţa părintelui X, M. Miron … începu să fie vizitat … în palatal Mitropolitan, de călugăriţele mai tinere şi mai distinse … să doarmă noaptea la mânăstirile de maici … Mitr. Primat al ţării este stăpânit de slăbiciuni şi de dorinţe … “ (p. 37 – 38); “Acest domn dr. Miron E. Cristea, ca Episcop al Caransebeşului, ca să placă stăpânitorilor unguri, … înainte de a începe războiul nostru în 1916, … îndeamnă în chipul cel mai viclean pe soldaţii români din Ungaria, ca să ucidă pe fraţii lor din armata română, cari se jertfeau pentru libertatea Ardealului.” (p. 38 – 39). Urmează o sistematizare a vinilor Patriarhului Miron Cristea, încheiată cu concluzia “Aruncând o privire retrospectivă asupra vieţii Patriarhului Miron , vedem prin urmare că ea întruneşte toate elementele caracteristice epocii Borgilor, combinată cu fapte rasputiniste … “. Capitolul CONCLUZIE al autorului prezintă propunerile sale pentru îndreptarea lucrurilor : plecarea Patriarhului Miron Cristea şi a camarilei sale, desfiinţarea Consiliului Central Bisericesc, sporirea puterii şi atribuţiilor Sf. Sinod, desfiinţarea posturilor unor funcţionari, mutarea birourilor C. C. B. la Sf. Sinod, sesizarea tuturor forurilor, realizarea unui front comun al preoţilor, al celor interesaţi în asasinarea vieţii bisericeşti din România.

    Autorul începe broșura cu: „În fruntea conducerii bisericeşti din Ţara noastră, se găseşte astăzi o stare de lucruri, cum nici în trecutul istoriei universale bisericeşti nu s’a mai pomenit, decât doar la Roma, în vremea sinistrului Papă Borgia. Se ştie de către orice intelectual că acest Papă, cu fiii şi fiicele lui, au îngrozit pământul, cu orgiile, şarlataniile şi crimele lor, care întrec orice închipuire. Şi cum cele ce se petrec astăzi în Biserica noastră, numai cu faptele Borgilor pot avea asemănare, am dat numele de Borgii în Biserica Română acestei mici broşurele, care nu este de altfel, decât o simplă filă, dintr’o carte întreagă, pe care o voi scrie mai târziu şi care va cuprinde cel puţin, pe cele mai multe din blestemăţiile vieţii Patriarhului Miron.”

    Broşura se încheie cu o Nota Bene: “Ţin să se ştie de către toţi pescuitorii în ape tulburi, că scriind cele cuprinse în broşura de faţă, n-am înţeles câtuşi de puţin să atac Biserica, ci numai pe conducătorii ei nevrednici, care prin purtarea pe care o au, nu numai că o compromit, dar o reneagă chiar.”

  • Primirea Episcopilor iconoclaști la Sinodul VII Ecumenic – Vasilie I. Touloumtzis

    Biserica, ca Trup tainic al lui Hristos, are o viață dată, nedespărțită și neschimbată, care, fiind adevăr veșnic, se transmite neschimbat prin curgerea timpului convențional și trecător. Temelia neclintită a unității Bisericii o constituie credința predanisită, a cărei expresie dogmatică delimitează autenticitatea experienței duhovnicești a cunoașterii lui Dumnezeu prin împărtășire. Aceasta înseamnă că orice abatere de la unitatea de nedespărțit a credinței semnalează o altă experiență, care nu aparține Bisericii, ci lumii. Într-un astfel de caz, teologia Bisericii se transformă într-un ansamblu de opinii despre Dumnezeu, care însă, în esență, nu-L descriu pe Dumnezeu, ci mai degrabă diferiții idoli, pe care omul întunecat i-a alcătuit după chipul și asemănarea propriei sale întunecări. Tocmai de aceea, orice erezie constituie, în ultimă instanță, o idolatrie consecventă. Acesta este motivul care explică modul în care Trupul Bisericii, în continuitatea sa, prin simțurile sale dogmatice, percepe și, ulterior, înfruntă fiecare astfel de deviere.

    Un astfel de exemplu este Sinodul VII Ecumenic (787), care a fost chemat să înfrunte în mod eclesial erezia iconoclastă și multiplele sale consecințe. Însă, înainte de a trece la argumentarea teologică a reprezentării prin icoană a Persoanei lui Hristos și a sfinților Săi, a procedat la cercetarea problemei restabilirii sau nu a arhieriei foștilor episcopi iconoclaști care se pocăiseră – problemă analizată pe baza acordului acestora cu credința și Tradiția Bisericii.

    Cel care studiază Actele Sinodului VII Ecumenic înțelege imediat seriozitatea teologică cu care Biserica a abordat provocarea iconoclastă. Ea nu a încercat să împace situațiile prin metode de reconciliere socială, ci a acționat în mod terapeutic, pe baza unor criterii strict ecleziologice. Caracterul pur eclesial al hotărârilor Sinodului l-a făcut, de atunci, un punct de referință în modul de primire a clericilor eretici și schismatici1.

    Este important de subliniat că, de la bun început, nu s-a urmărit integrarea necondiționată – pur numerică – a episcopilor iconoclaști, pentru ca apoi, la un al doilea nivel, să se caute, într-un mod improvizat, găsirea unei argumentații convenabile și cât mai convingătoare. Dimpotrivă, drumul a fost exact opus. Episcopii care s-au pocăit de rătăcirea lor dogmatică, având deja hirotonia validă în Biserică (și nu în grupări harismatic nelegitime – condamnate sinodal), au fost cercetați cu privire la cugetul lor, a fost verificată sinceritatea intențiilor lor și apoi au citit o mărturisire de lepădare a ereziei, prin care, între altele, se angajau să nu mai tulbure din nou Biserica prin mișcări schismatice și învățături eretice.

    În aceste condiții, Sinodul VII Ecumenic, în întregime și într-un cuget, a hotărât în sens pozitiv primirea foștilor episcopi eretici care s-au pocăit. În continuare, corpul sinodal a primit pe acești arhierei, dar într-o altă formulare: «Dumnezeu i-a primit cu bine pe ortodocși»2, astfel încât toți împreună să poată asculta scrisorile de credință ale celorlalte scaune patriarhale și apoi să treacă la restul lucrării Sinodului, adică la clarificarea teologiei icoanei și la condamnarea iconoclasmului – confirmarea și evidențierea, așadar, a Tradiției unitare, pe care ereticii încercaseră să o marginalizeze.

    Respectivii episcopi au fost, în cele din urmă, primiți fără rehirotonire, pe baza hirotoniei pe care o primiseră în sânul Bisericii Sobornicești și, prin urmare, a realității și validității arhieriei lor. Dacă această condiție fundamentală ar fi lipsit în mod teoretic, atunci, în mod evident, Sinodul nu ar fi avut niciun motiv și nici o bază ecleziologică să treacă la etapa următoare, aceea a examinării cugetului, întrucât cei ce solicitau primirea s-ar fi aflat în rândul mirenilor.

    Sursa:https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/10/1438-1439-787.html

    1. Vezi studiul corespunzător: Vasile I. Touloumtzis, Cadrul ecleziologic și condițiile primirii ereticilor conform Actelor Sinodului VII Ecumenic, în vol. Credința ca temei al unității Bisericii, Atena, 2022. ↩︎
    2. Praxis γ΄, E. Lamberz, Acta conciliorum oecumenicorum, Series secunda, vol. III: Concilium universale Nicaenum secundum, Pars Prima, Concilii actiones I-III, Berlin – Boston: De Gruyter, 2008, p. 232. ↩︎

  • Calea pastorală a Sfântului Mitropolit de Florina

    Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la adormirea „Sfântului Conducător” – așa cum îl numeau evlavioșii săi ucenici –, Mitropolitul de Florina, Hrisostom Kavouridis (+1955). Un Sfânt care încă nu a fost pe deplin recunoscut…

    Drumul său pastoral a început atunci când, cu un curaj nemaipomenit, ca un nou Stâlp al Bisericii, a hotărât să își asume povara păstoririi grecilor ortodocși care nu au acceptat inovația calendaristică din 1924, cunoscuți ca „Păstrători ai Vechiului Calendar”. Aceștia începuseră să alunece în excese și riscau să se transforme într-o schismă condamnabilă – fapt care, din păcate, nu a fost evitat pentru o parte dintre ei (matheiții și alții).

    Pe acest drum, Mitropolitul a fost luptat cu înverșunare nu doar de inovatori (care l-au exilat de două ori), ci și de auto-intitulații „Adevărați Ortodocși” (G.O.C.), care l-au defăimat drept „trădător”, „uniat” și „eretic”, pentru că nu voia să răpească judecata unui Sinod Ecumenic (Pan-Ortodox) și să proclame ca fiind „în afara Bisericii” pe inovatori și – cu atât mai mult – pe credincioșii lor, care îi urmau cu bună credință.

    Și astăzi, calea arătată de Sfântul Mitropolit Hrisostom al Florinei rămâne una solitară, deoarece foarte puțini dintre urmașii săi i-au împărtășit pozițiile; cei mai mulți s-au alăturat calomniatorilor săi.

    Când, acum câteva decenii, răposatul Mitropolit de Oropos și Filli, Kiprian, a alcătuit (cu prețioasa contribuție a lui Aristotel Delimbasis, considerat de părintele nostru Hrisostom Spiru din Spetses drept unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX) faimosul document dogmatic „Poziții Eclesiologice” (1984) – care reprezintă învățătura transmisă de Sfântul Mitropolit Hrisostom –, niciunul dintre potrivnicii săi nu a reușit vreodată să combată acest text. Ei au recurs doar la armele lor obișnuite: denaturarea, defăimarea și „caterisirea” (pusă în scenă de bine-cunoscuta pereche de anchetatori/judecători/caterisitori, Kalliopios–Kallinikos).

    Astăzi, se observă fenomenul tragicomic al unor oameni care îl cinstesc pe Mitropolitul Hrisostom al Florinei ca pe un Sfânt, dar vorbesc despre „erezia kiprianismului”. Și totuși, așa cum au remarcat pe bună dreptate unii matheiți sârbi: „Kiprian Koutsoumbas, care (pe bună dreptate) susține că este singurul continuator autentic al lui Hrisostom al Florinei, nu a făcut altceva decât să adopte și să dezvolte învățătura formulată și predicată mai întâi de Mitropolitul Hrisostom” (https://gnisios.narod.ru/florina.html). Acești matheiți însă îi denaturează învățătura, afirmând în mod fals că ar fi propovăduit că „Biserica neocalendaristă este Biserica-Mamă” – învățătură pe care nu o acceptau nici Sfântul Hrisostom al Florinei, nici Mitropolitul Kiprian. Amândoi considerau ca Biserică-Mamă Biserica Autocefală a Greciei, în înțelesul și instituția ei, și nu ierarhia conducătoare inovatoare.

    Astfel, orice Arhiereu de astăzi care dorește să fie considerat adevărat urmaș al Sfântului Mitropolit Hrisostom al Florinei trebuie să fie însuflețit de aceeași viziune: concentrarea pe scopul principal al Sfintei Lupte – și anume convocarea unui Sinod Ecumenic sau Pan-Ortodox (singura autoritate competentă să rezolve în mod legal și definitiv problemele bisericești) sau, cum s-a exprimat și altfel, „trezirea conștiinței sinodale a Bisericii, pentru a înfrunta inovația ecumenismului și pentru a reuni Biserica dezbinată în Ortodoxia Credinței” (https://www.imoph.org/Theology_el/3a3007Themata.pdf).

    Celor care își clatină ironic capul în fața unei asemenea constatări (cu întrebarea bine-cunoscută: „și cine va convoca un astfel de Sinod?”), să le amintim că Sfântul Maxim Mărturisitorul a adormit în anul 662, nefiind în comuniune cu niciun episcop de la acea vreme, în timp ce toate Bisericile Locale căzuseră în erezie, și abia în 680 a fost convocat Sinodul al VI-lea Ecumenic, care l-a îndreptățit, condamnând erezia și pe susținătorii ei. Și cine a convocat acest Sinod? Chiar urmașii acelorași eretici care îl condamnaseră pe Sfântul Maxim… Așadar, „cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”!

    În concluzie, se constată că adevărata cinstire a Sfântului Mitropolit Hrisostom al Florinei nu constă în fastul anual al sărbătorilor arhierești, ci în acțiunile care trebuie să se desfășoare pe temelia propriei lui neliniști, dorințe și așteptări. Cu alte cuvinte, doar acei membri ai Bisericii – și mai ales cei de seamă (Arhierei, Arhimandriți ș.a.) – care luptă pentru convocarea unui Sinod Pan-Ortodox îl cinstesc cu adevărat și în mod real pe Sfânt (chiar dacă sunt nou-calendariști), mai mult decât aceia care, deși îl „cinstesc” formal, în fapt stau de partea dușmanilor lui.

  • Scurtă cronologie a evenimentelor din viața Sf. Ierarh Hrisostom cel Nou

    Întrucât mâine îl prăznuim pe Ierarhul Mărturisitor, Hrisostom cel Nou, puteți accesa o scurtă cronologie a evenimentelor din viața sfinției sale postată de către Biserica Ortodoxă de Stil Vechi a Greciei, sub omoforului Arhiepiscopului Kallinik aici.

  • Sf. Maxim Mărturisitorul – Fragmente despre eretici

    „Cărei Biserici aparții? Celei din Bizanț, din Roma, din Antiohia, din Alexandria sau din Ierusalim? Căci toate aceste Biserici, împreună cu provinciile aflate sub ascultarea lor, sunt unite. Așadar, dacă și tu aparții Bisericii Sobornicești, intră numaidecât în comuniune cu noi, ca nu cumva, croindu-ți o cale nouă și străină, să cazi în ceea ce nici măcar nu te aștepți!”

    „La aceasta, dreptul a răspuns cu înțelepciune: ‘Hristos Domnul a numit Biserica aceea soborniceacă, care păstrează adevărata și mântuitoarea mărturisire a credinței. Pentru această mărturisire l-a numit pe Petru fericit și a declarat că pe această mărturisire Își va întemeia Biserica. Însă doresc să știu conținutul mărturisirii voastre, pe temeiul căreia toate Bisericile, după cum spuneți, au intrat în comuniune. Dacă ea nu este împotriva adevărului, atunci nici eu nu mă voi despărți de ea.’”

    „De ce, așadar, tu și cei împreună cu tine ați atins Sfânta Evanghelie, când nu aveați nici cea mai mică intenție de a împlini ceea ce ați făgăduit? Adevărat, toate puterile Cerului nu m-ar putea convinge să fac ceea ce îmi propuneți. Căci ce răspuns voi da – nu zic lui Dumnezeu, ci conștiinței mele – dacă voi lepăda credința adevărată, care îi mântuiește pe cei ce o iubesc, pentru slavă deșartă și opinia mulțimii, care nu prețuiesc nimic?”

    „După ce Sfântul a rostit acestea, toți s-au ridicat îndată, plini de mânie și furie, s-au năpustit asupra lui și au început nu numai să-l ocărască cu vorbe josnice, ci și să-l lovească cu pumnii. L-au apucat, l-au bătut cu pumnii, l-au sfâșiat, l-au târât încoace și încolo pe podea, l-au lovit și l-au călcat în picioare… Când au încetat a-l bate și a-l sfâșia, au început să scuipe asupra lui, și l-au acoperit cu scuipături de la cap până la picioare. Un miros respingător se ridica din murdăria scuipatului care îi pângărise toate hainele… Atunci patricianul Epifanie, răsuflând furie, s-a întors mânios către sfânt: „Spune-ne, bătrân răuvoitor, stăpânit de duh necurat! De ce rostești asemenea cuvinte? Ne socotești pe toți eretici, și cetatea noastră, și pe Împăratul? Să știi că noi suntem mai creștini și mai ortodocși decât tine…”

    „…Pe lângă faptul că s-au excomunicat singuri din Biserică, au fost caterisiți și lipsiți de preoție la sinodul local, care a avut loc de curând la Roma. Ce Taine pot săvârși, așadar? Sau ce duh va pogorî peste cei hirotoniți de ei? ‘Atunci numai tu vei fi mântuit, iar ceilalți toți se vor pierde?’, au obiectat reprezentanții Patriarhiei Ecumenice. La aceasta, Sfântul a răspuns: ‘Când tot poporul din Babilon se închina idolului de aur, cei trei tineri sfinți nu au osândit pe nimeni la pierzare. Nu s-au îngrijit de faptele altora, ci numai de ei înșiși, ca nu cumva să cadă din credința adevărată. Tot așa, când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei, nu i-a osândit pe cei care, împlinind legea lui Darius, nu voiau să se roage lui Dumnezeu, ci a avut în minte numai datoria sa, dorind mai degrabă să moară decât să păcătuiască împotriva conștiinței sale prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Să nu îngăduie Dumnezeu să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă mântuiesc! Însă mai degrabă voiesc să mor decât să mă lepăd în vreun fel de credința adevărată și să îndur astfel chinurile conștiinței.’”

    „Chiar dacă întreg universul ar avea comuniune cu Patriarhul, eu nu voi intra în comuniune cu el. Căci știu din scrierile Sfântului Apostol Pavel: Duhul Sfânt spune că până și îngerii ar fi anatema dacă ar începe să propovăduiască o altă Evanghelie, introducând o nouă învățătură.”

    „Să fie înlăturate acele nelegiuiri introduse în Biserică de Patriarhii Ecumenici Sergie, Pir și Pavel; să fie depuși cei care le-au introdus; și atunci calea mântuirii va fi curățată de toate piedicile, iar voi veți merge pe drumul lin al Evangheliei, lipsit de toată erezia! Când voi vedea Biserica Constantinopolului așa cum era odinioară, atunci voi intra în comuniune cu ea fără niciun îndemn din partea oamenilor. Dar cât timp în ea sunt ispite eretice și cât timp episcopii ei sunt eretici, niciun cuvânt sau faptă nu mă vor convinge vreodată să intru în comuniune cu ea.”

    „Scriu acestea nu dorind să aduc întristare ereticilor sau să mă bucur de relele lor – ferească Dumnezeu! –, ci mai degrabă bucurându-mă și veselindu-mă la întoarcerea lor. Căci ce poate fi mai plăcut credincioșilor decât să vadă iarăși adunați laolaltă ca unul singur pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu? Nici nu vă îndemn să puneți asprimea mai presus de dragostea de oameni. Să nu fiu atât de smintit! Vă rog și vă îndemn să faceți bine tuturor oamenilor cu grijă și stăruință, făcându-vă toate pentru toți, după cum vi se arată trebuința fiecăruia; însă vă doresc și vă rog să fiți pe de-a-ntregul neînduplecați și aspri cu ereticii numai în privința colaborării cu ei sau a sprijinirii în vreun fel a credinței lor rătăcite. Căci socotesc ca fiind ură față de oameni(misantropie) îndepărtare de dragostea dumnezeiască a sprijini rătăcirea, dând valabilitate unei credințe false, prin care cei deja prinși în ea ar putea fi și mai mult corupți (ceea ce în cele din urmă îi va corupe și mai tare pe adepții ei).”

    „Orice lucrare și orice cuvânt care nu au fost rostite de Sfinții Părinți s-au dovedit a fi o inovație.”

    Surse: aici și aici.

  • Cuviosul Serafim (Rose) de la Platina: Starea zelotismului și ROCOR în 1976

    Scrisoarea 218

    Odovania Înălțării, 1976

    [29 mai / 11 iunie, 1976]

    Dragă Daniel [Olsen],

    Îți trimitem salutările noastre din inimă la Praznicul Înălțării Domnului nostru și la Praznicul Cincizecimii. Fie ca Dumnezeu să te păzească în harul Său!

    Întrebarea ta despre „zelotism” vine într-un moment în care și noi am reflectat mult la astfel de chestiuni — și, de fapt, ea devine acum o întrebare fundamentală cu care se confruntă Biserica noastră. Mai ales odată cu trecerea la Domnul a Arhimandritului Constantin și a Arhiepiscopului Averchie, omul se oprește și se întreabă: cine ne va fi acum călăuză în zilele grele ce urmează și ne va da tonul și ideologia cea dreaptă? Episcopul Lavru a implorat pe monahii de la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie să promită, în timp ce îi dădeau sărutarea de rămas bun, că vor rămâne credincioși învățăturii lui și că vor păstra Jordanville așa cum a fost sub el; dar nu va fi prea ușor să se păstreze această promisiune în furtunile ce se apropie.

    Astfel de uriași precum Vlădica Averchie și Vlădica Ioan ne-au călăuzit până acum, iar învățătura lor va rămâne un far în zilele ce vor urma; Vlădica Averchie, mai ales, ne-a lăsat câteva îndrumări practice care ne vor ajuta să trecem peste unele obstacole grele. (Încercăm în prezent să adunăm unele dintre acestea din multele lui cărți.)

    Înainte de a merge mai departe, trebuie să ne oprim și să vedem unde ne aflăm. Dorim să fim zeloși pentru adevărata Ortodoxie, iar conducătorii Bisericii noastre au arătat limpede că nu trebuie să avem niciun contact cu Patriarhia Moscovei și cu Bisericile asuprite în același fel; trebuie să ne abținem de la participarea la activități ecumeniste și să fim conștienți că ecumenismul roade însăși fibra ortodoxă a majorității Bisericilor Ortodoxe, începând cu Constantinopolul; și trebuie să urmăm cu râvnă o cale a adevăratei Ortodoxii noi înșine, nu doar în fapte exterioare, ci mai ales în viața duhovnicească, însă fără a cădea în zelotism fals care este „fără cunoștință”[1] — un punct pe care Vlădica Averchie l-a subliniat în mod special. Despre acest pericol din urmă am învățat mult în ultima vreme din situația vechi-calendariștilor din Grecia, care ne poate ajuta să evităm unele greșeli „pe partea dreaptă”.

    Iată, pe scurt, situația vechi-calendariștilor greci așa cum o avem de la Dr. Kalomiros, care pare cel mai moderat și mai rezonabil dintre vechi-calendariștii cu care am avut contact, și așa cum a fost confirmată dintr-un punct de vedere oarecum diferit de propriul nostru Episcop Lavru:

    „Matheiții” predică o „acrivie” absolută: din 1924, toți nou-calendariștii și toți cei aflați în comuniune cu ei sunt fără har; de aici „criza” care l-a determinat pe Episcopul Mathei să-și hirotonească singur succesori — el și adepții lui credeau atunci că el era singurul episcop ortodox rămas în lume. Prin urmare, este uimitor că ei au putut fi convinși să aibă vreun contact cu Biserica noastră, cum a fost la Soborul din 1971, iar Dr. Kalomiros ne spune că aceasta s-a întâmplat pentru că Părintele Panteleimon din Boston le-a spus că episcopii noștri s-au „pocăit” și că acum erau dispuși să accepte poziția matheiților. Odată ce au văzut că nu este așa, matheiții și-au reluat atacurile asupra Bisericii noastre, iar ultima dată când am auzit, erau aproape hotărâți să dea Biserica noastră anatemei. Dr. Kalomiros numește acest grup niște legaliști extremi și „scolastici”, și aceasta este și impresia noastră din contactele limitate pe care le-am avut cu ei. Evident, dacă ei au dreptate, trebuie să părăsești cu totul Sinodul și să te alături lor. Dar „acrivia” lor pare cu adevărat puțin prea apropiată de sectarism pentru a fi răspunsul pentru noi astăzi.

    Jurisdicția Arhiepiscopului Auxentie, pe de altă parte, a fost mai apropiată de Biserica noastră prin acceptarea „iconomiei”. Dar anul trecut ei au proclamat de asemenea Tainele nou calendariștilor ca fiind invalide — nu pentru că aceștia ar fi „schismatici” din punct de vedere legal și tehnic (aceasta fiind gândirea matheită), ci pentru că acum (în viziunea lor) ecumenismul a devenit o erezie conștientă și, prin urmare, nou-calendariștii sunt eretici formali. Ei le-au cerut episcopilor noștri să ia aceeași hotărâre, iar episcopii noștri au refuzat, pe motiv că aceasta este o chestiune dincolo de competența lor de a judeca. Episcopul Petru de Astoria a refuzat să accepte decizia auxentiților și, prin urmare, a fost excomunicat. Episcopii noștri nu au acceptat această excomunicare și continuă să slujească împreună cu el (așa cum cinci dintre episcopii noștri au făcut la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie). În februarie anul acesta, după cum ne-a informat de curând Vlădica Nectarie, unul dintre grupurile vechi-calendariste a anatematizat în mod solemn Biserica noastră — nu știu care grup, dar fără îndoială că amândouă o vor face în curând. Totuși, grupul auxentit însuși este în pericol să se dividă în mai multe jurisdicții, în principal din pricina unor probleme de mândrie și putere (după cum ne spune însuși Dr. Kalomiros).

    Ca și cum toate acestea nu ar fi destul de rele, există zeloți pe Muntele Athos care nu fac parte din niciuna dintre jurisdicțiile vechi-calendariste existente, din pricina viziunilor lor particulare despre „acrivie” și „iconomie”. Dr. Kalomiros ne spune că prietenul nostru, Părintele Theodoritos, este acum în comuniune doar cu propriul său grup de patru sau cinci monahi și că este luat în considerare ca posibil candidat la episcopat de către un grup de auxentiți; deși Părintele Theodoritos nu ne-a menționat nimic despre aceasta în scrisorile sale către noi. În orice caz, zeloții de pe Muntele Athos sunt ei înșiși tot mai împărțiți și unii se mândresc cu faptul că nu vorbesc cu cei de altă nuanță de credință.

    Toate acestea ar trebui să fie un avertisment suficient despre pericolul de a exagera în privința „acriviei” și a „zelotismului.” Pericolul de a rătăci pe „partea dreaptă” a devenit acum atât de mare încât Mitropolitul Filaret, atunci când îl sfătuia pe Părintele Alexei Poluektov acum doi ani în privința publicării Vera i Zhizn, l-a prevenit să nu folosească deloc cuvântul „zelot” (cuvântul mai blând „revnitel”[2] este suficient).

    Cred că lecția din toate acestea este, înainte de toate, să ne învețe să nu fim prea siguri când definim lucruri (mai ales „acrivia” și „iconomia”) și să nu fim prea grăbiți în a „rupe comuniunea”.

    Avem acum un exemplu recent chiar în Biserica noastră: Părintele Vasile Sakkos din Geneva. Văzând că propriul său episcop nu a rupt complet contactul cu jurisdicțiile „ecumeniste”, el a întrerupt comuniunea cu el și a cerut Soborului nostru din 1974 să răspundă fără echivoc la două întrebări (ne-a trimis o copie a apelului său): (1) Sunt ecumeniștii și nou-calendariștii eretici? (2) Avem sau nu comuniune cu ei? Soborul nostru nu i-a dat un răspuns satisfăcător, iar el aparent este acum cu matheiții.

    La început am fost simpatici dorinței lui de a-i face pe episcopii noștri să lămurească lucrurile „clar” și „consecvent”, mai ales dându-ne seama că Arhiepiscopul Antonie al Genevei este într-adevăr probabil prea „liberal” în opiniile și contactele sale. Dar, reflectând mai departe, găsim mai multe considerații care fac ca problema să fie destul de complexă și să nu admită un răspuns simplu:

    (1) Ecumenismul în sine nu este o erezie clară și bine definită precum arianismul, nici un corp bisericesc distinct precum Biserica Romano-Catolică. Rareori este predicat cu îndrăzneală în atâtea cuvinte de către participanții săi ortodocși și, chiar și atunci când Părinții Athenagoras și Dimitrie, sau noua „Mărturisire de la Thyateira”, fac afirmații scandaloase, acestea sunt adesea însoțite măcar de o mărturisire verbală că Ortodoxia rămâne încă singura adevărată Biserică a lui Hristos. Există deci o anumită justificare pentru cei care refuză să rupă legătura cu ierarhii ecumeniști sau care nu știu în ce moment ei devin de fapt „eretici.”

    (2) Ecumenismul, mai degrabă decât o erezie formală, este mai mult ca o mișcare elementară, o atitudine intelectuală care este „în aer” și pune stăpânire pe indivizi, pe grupuri și pe întregi Biserici în măsura în care acestea sunt lumești și deschise către mode intelectuale. Astfel, el se află și în Biserica noastră, și chiar în mințile noastre, dacă nu ducem o luptă conștientă împotriva „duhului vremurilor”. Cu atât mai dificil este, așadar, să-l definim și să știm exact unde se află linia de bătălie.

    (3) Propriile noastre turme, în măsura în care sunt lumești, nu înțeleg aceste lucruri, iar o decizie de a „rupe comuniunea” în mod formal cu toate Bisericile Ortodoxe ecumeniste pur și simplu nu ar fi înțeleasă de mulți.

    (4) Există o teamă, întărită de cunoașterea situației vechi-calendariștilor greci, de a nu cădea într-o mentalitate sectară — aceea că „numai noi suntem curați”.

    Ce ar trebui, deci, să facem?

    Să ne lăsăm, înainte de toate, călăuziți de ierarhii noștri care sunt cei mai conștienți de situația duhovnicească a Bisericii de astăzi și care s-au exprimat. Îl avem mai ales pe Mitropolitul Filaret, care vorbește mai degrabă despre esența duhovnicească a ecumenismului decât despre natura lui formal eretică și care îi avertizează pe ceilalți ierarhi și pe propria lui turmă să nu participe la activități și idei ecumeniste; și pe Arhiepiscopul Averchie, care privea întreaga problemă nu în termenii unei erezii formale, ci mai degrabă ca pe o mișcare elementară de apostazie, al cărei răspuns este înainte de toate o întoarcere la viața duhovnicească.

    În general, atât timp cât Biserica noastră este una și unită, să avem încredere în judecata episcopilor locali; dacă ceva din ceea ce fac este discutabil, să ne lăsăm călăuziți de judecata episcopilor noștri cei mai duhovnicești (și de preferință nu doar de unul singur), dar fără a face o „demonstrație” dacă aceasta nu este de acord cu episcopul local. Dar să ne ferim de concluziile propriei noastre logici și ale „definițiilor”. Mi-e teamă că Părintele Panteleimon din Boston a căzut în această ultimă capcană și urmează un drum pe care niciunul dintre episcopii noștri nu îl aprobă, chiar dacă el le spune altora că poziția episcopilor noștri este sinonimă cu ceea ce crede el că ar trebui să fie (uneori politica situației vechi-calendariste grecești îl obligă aparent să facă asemenea lucruri pentru a-și „salva fața”). El și grecii care îl urmează au format un fel de „episcopie” psihologică autonomă în cadrul Bisericii noastre, și este evident că nu au nici încredere, nici respect pentru episcopii noștri; ei își caută autoritatea mai degrabă în Grecia — iar în Grecia situația devine tot mai confuză pe zi ce trece, astfel încât gândirea Părintelui Panteleimon singură ajunge să fie autoritatea lor. Aceasta este o situație extrem de periculoasă și pare inevitabil că, dacă grecii noștri nu își schimbă tonul „zelotismului” lor, este doar o chestiune de timp până când ne vor părăsi, fie pentru matheiți, fie pentru a forma propria jurisdicție — ceea ce nu va face decât să încurce și mai mult lucrurile. Deja Părintele Panteleimon practică „comuniunea selectivă” în Biserica noastră, cum a fost când a refuzat să slujească la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie, dar a stat în Sfântul Altar împreună cu un grup de preoți și monahi ai săi. Părintele Panteleimon de la Jordanville, când a văzut aceasta, i-a spus Părintelui Herman (care a putut fi prezent pentru a-și lua rămas bun de la Avva său): „Uite ce fel de monahi avem acum. Au venit aici să facă o demonstrație. Trebuie să fie sfârșitul lumii.” Aceasta este tipică pentru atitudinea Bisericii noastre față de „zeloții” prea-nerăbdători ai zilelor noastre: fără amărăciune sau indignare, dar cu o conștiință profundă și liniștită că aceasta nu este soluția. Este pentru noi un semn rău că Părintele Panteleimon se afla într-o stare de „comuniune tensionată” cu Vlădica Averchie în ultimele luni ale vieții acestuia și că, pentru aceeași cauză (Episcopul Petru, pe care episcopii noștri par să o privească doar ca pe o problemă de „competiție”), nu a vrut să slujească la înmormântarea sa. Vlădica Averchie a fost cel mai mare stâlp al Bisericii noastre și ne-a scris, în tulburarea sa legată de Părintele Panteleimon, o scrisoare sfâșietoare care arată cât de mare este prăpastia dintre marii bătrâni ai Bisericii noastre și generația mai tânără care nu și-a primit călăuzirea de la ei și care acum crede că „știe mai bine” decât aceștia.

    Nu dorim să-l judecăm pe părintele Panteleimon sau pe vreunul dintre „zeloți”, inclusiv pe Matheiți; dar este limpede că drumul nostru nu poate fi cu ei. „Acrivia” lor îi forțează să se implice atât de mult în politica bisericească, încât problemele duhovnicești devin cu totul secundare. Știu din experiență că, dacă ar trebui să mă așez și să gândesc eu însumi care nuanță de „zelotism” este astăzi „cea corectă” — îmi voi pierde toată pacea sufletului și voi fi mereu preocupat de întrebări legate de ruperea comuniunii, de cum va părea aceasta altora și de „ce vor gândi grecii” (și care greci?), și de „ce va gândi Mitropolitul?” Și nu voi mai avea timp sau înclinație să mă las inspirat de pustie, de Sfinții Părinți, de sfinții minunați din vechime și din vremuri moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. Mai ales în vremurile noastre nu este cu putință să fim cu totul detașați de aceste chestiuni, dar să punem mai întâi cele dintâi: întâi viața duhovnicească și strădania către Împărăția Cerurilor; în al doilea rând vin întrebările de jurisdicție și de politică bisericească. Și să ne apropiem de aceste chestiuni secundare din direcția cea dreaptă: nu mai întâi din perspectiva legalismului, a canoanelor, a „acriviei”, ci mai degrabă duhovnicește. Pericolul principal al vremurilor noastre nu este „lipsa de acrivie”, ci pierderea gustului Ortodoxiei; „acrivia” nu ne va mântui dacă nu mai avem simțirea și gustul Ortodoxiei și dacă nu o iubim din toată inima noastră.

    Dr. Kalomiros a scris, într-o scrisoare către Alexey Young acum câteva luni, ceva ce ne oferă un indiciu:

    „Părintele Panteleimon și părintele Nichita și cei care sunt în jurul lor pot fi de origine greacă, dar ei nu sunt greci. Ei sunt americani 100% cu toate trăsăturile americane. Nu îi calomniez, căci aceasta este firesc. Ceea ce este însă dureros la ei este că faptul de a fi americani și insistența lor de a fi americani i-a tăiat de la Tradiția Ortodoxă, care nu este ceva teoretic, ci vine de la tată la fiu într-o transmitere continuă de la om la om, care este posibilă doar atunci când cineva este unit în suflet și în dragoste cu cei care îi transmit tradiția. Dar ortodocșii americani nu au strămoși americani în Ortodoxie. Dacă se declară americani și vor să se taie de la fundalul lor național… se taie în realitate de la posibilitatea de a primi Tradiția Ortodoxă vie. De aceea eu, care sunt grec și care, în anumite puncte ale discuțiilor teoretice, pot să nu fiu de acord cu Părinții de la Platina și să fiu de acord cu părintele Panteleimon, nu simt la el „simțirea” Ortodoxiei, care îl face pe om cu adevărat ortodox în ciuda multor noastre greșeli omenești; iar eu simt această „simțire” în periodicele voastre Orthodox Word și Nikodemos, și tendințele voastre practice îmi sunt mai apropiate de inimă decât întreaga atmosferă a publicației The Orthodox Christian Witness, care este îndreptată către lume, și nu de la lume către veșnicie.”

    Mă tem că noul nostru Orthodox Word, cu încercarea lui (în introducerea la epistola Mitropolitului Filaret despre „Mărturisirea din Thyateira”) de a reda gândirea reală a episcopilor noștri cu privire la chestiunile „ruperii comuniunii” — va fi un altul dintre acele puncte „teoretice” cu care Dr. Kalomiros va fi în dezacord. Sunt sigur că „grecii” noștri ne vor ataca pentru aceasta, pentru că ei nu vor ca măcar să se știe că episcopii noștri nu au rupt niciodată oficial comuniunea cu Constantinopolul și nici nu doresc să o rupă. Dar nu putem insista că știm mai bine decât episcopii noștri într-un domeniu pe care este treaba lor să îl cunoască. Dacă încă mai avem „simțirea” Ortodoxiei (și ne rugăm să nu o pierdem în zilele grele care ne stau înainte) — aceasta este pentru că i-am iubit și i-am ascultat pe acei episcopi și pe acei preoți mai în vârstă care ne-au predat credința și nu am crezut că putem să-i învățăm noi pe ei. Dacă în unele privințe avem diferențe „teoretice” cu unii episcopi, aceasta nu a rupt legătura de încredere și de dragoste, și nu ne-am încumetat să declarăm public astfel de diferențe. Dar părintele Panteleimon, pe față, crede că este chemat să-i învețe pe episcopii noștri, până într-acolo încât să-l mustre public pe Mitropolitul nostru (cum a făcut la un banchet în 1974). Cu aceasta nu putem fi de acord și, într-adevăr, ne-am teme să pierdem gustul Ortodoxiei dacă am crede că știm mai bine decât toți episcopii și bătrânii noștri.

    Această scrisoare este deja prea lungă și încă nu am „răspuns întrebării tale” despre ieromonahul sârb care slujește în biserica noastră. În privința Bisericii Sârbe nu a existat unanimitate între episcopii noștri. Arhiepiscopul Averchie credea că ar trebui să-i încadrăm împreună cu celelalte Patriarhii dominate de comuniști și să nu avem comuniune cu ei; dar majoritatea episcopilor noștri nu au gândit astfel și, de fapt, episcopul Sava a fost atât de ferm în acest punct încât a spus că se va retrage la pensie dacă vom rupe comuniunea cu Patriarhia Sârbă. Se pare că episcopii noștri nu au luat nicio decizie în această privință, ceea ce înseamnă că Serbia este încadrată mai mult sau mai puțin împreună cu Bisericile „canonice” ale lumii libere (probabil chiar ceva mai bine decât ele, pentru că este pe vechiul calendar), cu care relațiile noastre erau tensionate sau descurajate, dar nu pe deplin rupte. În lipsa unui sfat contrar din partea unuia dintre episcopii noștri, te-am sfătui să accepți ceea ce îngăduie episcopul local, inclusiv primirea Sfintei Împărtășanii; totuși, dacă te simți neliniștit să primești Sfânta Împărtășanie de la acest preot, din motive duhovnicești personale poți ușor să te împărtășești într-una din celelalte biserici ale noastre de acolo, fără să fii vinovat că judeci pe episcop. Desigur, nu este treaba ta să „îi înveți” pe oamenii de acolo, căci aceasta nu ar face decât să-i zăpăcească și probabil să te zăpăcească și pe tine însuți. Ne așteptăm ca Vlădika Nectarie să ne viziteze săptămâna viitoare sau cam așa și îi vom cere părerea. Aceasta, desigur, nu este o poziție „zelotistă” — dar niciunul dintre episcopii noștri nu ne-a predat o poziție de pur „zelotism”, inclusiv arhiepiscopul Averchie, care a subliniat întotdeauna aspectul duhovnicesc fără să insiste asupra literei legii și a cărui grijă principală cu privire la Biserica noastră nu era lipsa de „acrivie”, ci mai degrabă evaporarea vieții duhovnicești și îngăduirea ca preocupările lumești și politice să ne domine.

    Ei bine, nu mai am timp să-ți dau informațiile despre locurile sfinte din Elveția și Franța — vezi cât de mult „politica bisericească” ia din partea duhovnicească?! Iartă-mă. Dar îți voi scrie în curând cu aceste informații. Roagă-te pentru noi — și mai ales ca să putem termina la timp publicațiile pentru aniversarea de 10 ani de la adormirea lui Vlădika Ioan. Să-l rugăm să ne ajute și să ne călăuzească acum!

    Cu dragoste în Hristos,

    Serafim, monah

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/02/st-seraphim-rose-of-platina-state-of.html

    [1] Romani 10:2.

    [2] Ревнитель (revnitel) = apărător plin de râvnă, dar cu discernământ.

  • Este opțională sau obligatorie întreruperea comuniunii cu „păstorii” eretici?

    de Dimitrios Hatzinicolaou, fost Profesor asociat al Universității din Ioannina

    1. Introducere

    De la întreruperea comuniunii de către ortodocșii care au rămas la calendarul patristic (adică în 1924) și până astăzi, se ridică adesea – în chip necuvenit – întrebarea dacă ἀποτείχισις (separarea de „păstorii” eretici) este opțională sau obligatorie.

    Din învățătura și practica Bisericii reiese limpede și fără putință de tăgadă că întreruperea comuniunii este obligatorie (vezi mai jos, Secțiunea 3), deoarece nu ne putem împărtăși în același timp și cu Hristos și cu diavolul, după cuvântul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6,24).

    Cei care susțin că ar fi, chipurile, o opțiune, propovăduiesc o erezie, cunoscută sub numele de „potențialism” (Δυνητισμός)1, iar adepții ei sunt numiți „potențialiști” (Δυνητισταί). Această erezie a fost propovăduită, în urmă cu câteva decenii, de către răposatul arhimandrit pr. Epifanie Theodoropoulos.

    Unii dintre „potențialiști” au ajuns să se abată atât de mult, încât îi acuză pe cei care s-au despărțit de eretici ca fiind, chipurile, „presbiterieni” (!)2, adică ar crede că nu mai există Biserică vizibilă după „sinodul” din Kolymbari (2016) și după participarea „Bisericii Greciei” la schisma ucraineană (2019), și că, în consecință, dacă ar găsi un singur preot nepomenitor, s-ar împărtăși doar cu el.

    Fiindcă asemenea denaturări nu trebuie lăsate fără răspuns, prezentul articol își propune să arate limpede că cei care se despart de eretici prin îngrădire nu fac altceva decât să împlinească datoria lor, în timp ce cei care, având cunoștință despre realitățile bisericești, nu se despart, întăresc planurile întunecate ale ecumenismului.

    2. Canonul al XV-lea al Sinodului I-II

    „Potențialiștii” își concentrează atenția asupra Canonului 15 al Sinodului I-II (861 d.Hr.), dar trec cu vederea, în mod scandalo­s, învățătura și practica Bisericii! (cf. Pidalion, ed. a 11-a, 1993, ed. „Astir”, p. 345).

    Canonul se ocupă de două categorii de clerici care întrerup comuniunea cu întâistătătorii lor înainte de o judecată sinodală:

    a) cei care se separă pe motivul unui presupus delict al ierarhului lor, fără ca acesta să fi propovăduit public o erezie;
    b) cei care se separă pentru că ierarhul lor a propovăduit public o erezie condamnată de Sinoade sau de Părinți.

    Canonul spune că cei dintâi fac schismă, iar cei din a doua categorie sunt vrednici de cinste. El nu se ocupă de cei care nu se despart; aceștia nu intră în aria de aplicare a canonului. Tema canonului nu este ce trebuie făcut atunci când se propovăduiește erezia.

    Cel care crede că aceasta este tema canonului și încearcă să-l caracterizeze drept opțional sau obligatoriu îl interpretează greșit. Cineva poate invoca acest canon pentru a se despărți de eretici, dar nu îl poate invoca pentru a justifica faptul că nu se desparte!

    În cartea sa cunoscută, Cele două extreme: Ecumenism și Zelotism3, ed. a II-a, 1997, Mănăstirea „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Keharitomeni”, Troizina (p. 75–76), pr. Epifanie scrie:

    „Canonul este opțional și nu obligatoriu. … Citiți canonul cu atenție și veți vedea că nu legiferează o obligație, ci doar oferă un drept. Nicăieri nu spune că preoții sunt datori să se despartă de un astfel de episcop înainte de condamnarea lui, nici nu vorbește despre vreo pedeapsă sau chiar măcar de vreo mustrare împotriva celor care nu se despart” (sublinierea este a pr. Epifanie).

    Mai întâi, să notăm că importanți canonologi consideră canonul ca fiind obligatoriu.

    De pildă, Balsamon scrie că dacă întâistătătorul eretic „șoptește” în ascuns și cu reținere cele ale ereziei sale, atunci „nu este dator cineva să se despartă de el înainte de condamnare” (cf. G.A. Rallis și M. Potlis, Syntagma ton Theion kai Hieron Kanonon, vol. II, p. 695 – sublinierea a fost adăugată de autor).

    Interpretată prin contrast, această frază înseamnă că atunci când întâistătătorul propovăduiește public și pe față erezia, atunci cel aflat sub ascultarea lui este dator să se despartă de ierarhul eretic.

    Un alt exemplu: în studiul său special despre acest canon, canonologul sârb, Episcopul Dalmatiei și Istriei și profesorul Nicodim Milaș (1845–1915), scrie:

    „Dacă Episcopul sau Mitropolitul sau Patriarhul începe să propovăduiască în public, în biserică, o oarecare învățătură eretică potrivnică Ortodoxiei, atunci cei care i se supun au dreptul și totodată datoria de a se despărți îndată de el” (cf. Ieromonahul Theodoret Aghioritul, Antidotul: Respingerea articolelor împotriva zelotismului din cartea „Cele două extreme” a arhim. Epifanie Theodoropoulos, 1990, p. 54 – sublinierea se află în original).

    3. Învățătura limpede a Bisericii asupra subiectului

    Așa cum am amintit, abordarea acestei teme ar fi de-a dreptul lipsită de seriozitate științifică dacă s-ar reduce doar la canonul menționat și ar trece sub tăcere mărturiile Scripturii și ale Sfinților Părinți, care nu lasă nici cea mai mică îndoială cu privire la obligativitatea întreruperii comuniunii (ἀποτείχισις), la fel ca și în cazul celorlalte porunci evanghelice. Iată doar câteva exemple:

    (i) „Ce însoțire are lumina cu întunericul? Ce învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?… Pentru aceasta: «Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de necurat să nu vă atingeți»” (II Corinteni 6, 14-18).

    (ii) „Cei care pretind că mărturisesc credința sănătoasă, dar se află în comuniune cu cei de alt cuget, dacă nu încetează după ce li se atrage atenția, pe aceștia nu numai că trebuie să-i socotim neîmpărtășiți, ci nici frați să nu-i numim” (Sfântul Vasile cel Mare, Patrologia Graeca 160, p. 101). Este important de observat că Sfântul nu vorbește despre eretici anume, ci despre „cei de alt cuget”!

    (iii) „Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei de alt cuget și să ne despărțim de comuniunea cu ei” (Sfântul Marcu al Efesului, P.G. 160, p. 101). Așadar, întreaga Sfântă Scriptură, toate Sinoadele și toți Părinții îndeamnă pe credincios să înceteze comuniunea chiar și cu cei „de alt cuget”!

    (iv) „Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit cu glas mare și puternic că vrăjmași ai lui Dumnezeu sunt nu doar ereticii, ci și cei care conștient se află în comuniune cu aceștia” (Sfântul Teodor Studitul, P.G. 99, p. 1049). Deci, potrivit Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, comuniunea voită cu ereticii face pe credincios „vrăjmaș al lui Dumnezeu”!

    (v) „Anatema asupra celor care, cu știință, sunt în comuniune cu cei ce batjocoresc și necinstesc sfintele Icoane” (Sinodul VII Ecumenic, Actele I și V).

    Este binecunoscut faptul că există multe alte zeci de texte asemănătoare, pe care le lăsăm acum deoparte pentru economie de spațiu. Există, de asemenea, multe exemple de sfinți care au pus în practică această învățătură. Este, așadar, de neînțeles cum pot unii teologi să susțină că întreruperea comuniunii este opțională și, mai grav, să-i acuze pe cei care se despart de erezie de „protestantism”, când, potrivit canonului menționat, ar trebui să-i laude ca pe unii care apără Biserica de dezbinările provocate de erezia propovăduită.

    4. Alte contradicții și neînțelegeri ale „potențialiștilor”

    Părintele Epifanie se contrazice pe sine însuși, deoarece, pe de o parte, recunoaște că al 15-lea Canon al Sinodului I-II acordă dreptul întreruperii comuniunii („Cele două extreme”, p. 75) și că acest canon afirmă limpede că cei ce întrerup comuniunea nu fac schismă, ci sunt vrednici de laudă; pe de altă parte însă, îi condamnă ca schismatici tocmai pe aceia care folosesc acest drept!

    Căci, după părintele Epifanie, întreruperea comuniunii trebuie decisă de „ofițeri”, nu de „soldați”! („Cele două extreme”, p. 59). Iar prin „ofițeri” el înțelege episcopii, care, folosindu-se de o „iconomie” fără sfârșit (!), rămân în comuniune zeci de ani cu erezia ecumenismului („Cele două extreme”, p. 111), în timp ce pe episcopii care s-au despărțit de erezie îi considera „în afara Bisericii”!

    Mai afirmă părintele Epifanie că, înainte ca un credincios să-i numească pe ecumeniști „pseudo-episcopi” (termenul canonului 15), trebuie mai întâi să răspundă afirmativ la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni a fost înghițită de rătăcire și că numai eu, împreună cu câțiva alții, am rămas păstrând adevărul?” (p. 58). Cu alte cuvinte, potrivit lui, nu este îngăduită lepădarea de „pseudo-episcopi” decât după ce aceștia vor fi reușit să distrugă Biserica!

    Dacă părintele Epifanie ar fi creat pur și simplu o nouă erezie și, asemenea tuturor ereziarhilor de până acum, ar fi câștigat adepți, rupându-i de Ortodoxie, răul nu ar fi fost atât de mare, chiar dacă numărul adepților ar fi fost ridicat. Căci, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, înainte ca masonii să urce pe tronurile episcopale și patriarhale, Biserica avea puterea să lupte și să biruiască ereziile.

    Din păcate însă, erezia părintelui Epifanie provoacă o vătămare mult mai mare decât celelalte, deoarece se ascunde sub chip ortodox și constă în a împiedica Biserica să lupte împotriva ereziilor cu „foc adevărat”, adică prin lepădarea de episcopii eretici. Ea îngăduie doar proteste verbale și scrise („Cele două extreme”, p. 73-74), adică un simplu „război de hârtii”, cum l-a numit pe bună dreptate profesorul Ioan Kornarakis.

    Astfel însă, chiar și adevărații ostași ai lui Hristos ajung să fie derutați, dezarmați și paralizați, slăbind și anulând lupta anti-erezie a Bisericii; biruie erezia și se pierd multe suflete alese! Căci unii acceptă ecumenismul, amăgindu-și conștiința cu false „iubiri” propovăduite de ecumeniști, iar alții, deși nu sunt de acord, rămân totuși în comuniune cu el „până la un timp” („Cele două extreme”, p. 59).

    Aceștia rămân „suspinând” („Cele două extreme”, p. 69), dar totuși supuși „până la un timp” unor „pseudo-episcopi”, potrivit ereziei „potențialismului”, care, prin urmare, rătăcește pe cei aleși – în timp ce celelalte erezii atrag de obicei oameni care oricum erau nepăsători față de Ortodoxie și de dreapta viețuire.

    În ziarul bisericesc Ortodoxos Typos din 20.10.2023, teologul P. Trakadas subliniază că trebuie să răspundem corect la întrebarea fundamentală: „Care este Biserica canonică?” De acord! Să luăm răspunsul Sfinților.

    Sfântul Teodor Studitul spune: „Să nu punem sminteală în Biserica lui Hristos, care este definită și prin trei ortodocși, potrivit Sfinților; ca nu cumva, prin hotărârea Domnului, să fim osândiți” (P.G. 99, 1049C). Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” (Răsp. contra scrisorii lui Ignatie al Antiohiei, E.P.E. 3).

    Prin urmare, Biserica se află acolo unde se află Ortodocșii, chiar dacă sunt doar trei! Însă domnul Trakadas, săvârșind binecunoscutul sofism al „petiției de principiu”, afirmă că Biserica canonică este cea „recunoscută și aflată în comuniune cu celelalte Biserici”. Însă întrebarea este alta: Cine sunt cu adevărat creștinii ortodocși?

    De ce domnia sa ia drept dat faptul că „bisericile” așa-zisei „ortodoxii mondiale” sunt într-adevăr ortodoxe, ignorând evidența că acestea propovăduiesc deschis, fără rușine și la scară mondială, prin fapte și cuvinte, erezia ecumenismului?

    5. Concluzie

    Motivul pentru care Biserica a biruit ereziile până și în secolul al XIX-lea este acela că are încorporat un „mecanism automat de corectare”, care provoacă o reacție eficace (și nu un simplu „război pe hârtie”!) din partea mădularelor sănătoase ale Ei.

    Singura reacție canonică și eficace astăzi este îngrădirea de cel puțin opt erezii propovăduite de „episcopii” „ortodoxiei mondiale”, și anume:

    1. Ecumenismul, care a fost anatematizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) în 1983, și prin urmare se aplică Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol;
    2. Serghianismul (cf. colaborării dintre „guvern” și „biserică” în toate relele pe care singuri le-au adus asupra țării);
    3. Uniația (din 7 decembrie 1965, când s-a făcut oficial „ridicarea excomunicării” cu „papa”, care de atunci este pomenit în dipticele Patriarhiei de Constantinopol, după cum a denunțat în 1969 Mitropolitul Filaret al Bisericii Ruse din Diaspora în scrisoarea sa deschisă către „arhiepiscopul Americii” Iacov, și care niciodată nu a fost dezmințită; cf. http://orthodoxinfo.com/ecumenism/philaret_iakovos.aspx);
    4. Neo-iconoclasmul (cf. interdicției împărtășaniei, a închinării la sfintele icoane ș.a. în timpul „pandemiei”);
    5. Neo-arianismul (cf. noii erezii potrivit căreia Patriarhul Constantinopolului ar fi chipurile „primus sine paribus”, „primul fără de egali”, după cum Tatăl ar fi chipurile „primul fără de egali” în Sfânta Treime – învățătură blasfemiatoare și anti-trinitară);
    6. Ereziei „moartea ta este viața mea”, cu „vaccinurile” care au fost produse prin linii celulare provenite din prunci uciși anume pentru acest scop;
    7. Ideii că „homosexualitatea este de la Dumnezeu” și, prin urmare, nu putem să o condamnăm (cf. declarației „Mitropolitului de Nea Ionia” Gavriil, care nu numai că nu a fost caterisit, dar continuă să fie în comuniune cu ceilalți);
    8. „Potențialismul” (Δυνητισμός), care a constituit obiectul prezentului articol.

    „Episcopii” „Ortodoxiei Mondiale” participă, de asemenea, la multe schisme, și anume:

    1. cea legată de calendar;
    2. cea australiană;
    3. cea ucraineană;
    4. cea „vaccinistă” (cf. strigătelor absurde ale unor „pseudo-episcopi”, că cei ce refuză „vaccinul” ar fi chipurile „în afara Bisericii”, „naziști” ș.a.); și altele.

    Comuniunea bisericească cu asemenea lupi îmbrăcați în piele de oaie este păcat de moarte, dar erezia „potențialismului” (Δυνητισμός) paralizează și anulează acest „mecanism automat de corectare”.

    Prin urmare, întorcând asupra lor greaua acuzație pe care dl. Trakadas o aduce celor ce se îngrădesc (în Orthodoxos Typos, 20-10-2023, nr. 2467, p. 1), concluzionăm că, neîngrădindu-ne de ereticii ecumeniști, slujim planurilor subversive ale ecumenismului.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2023/10/blog-post_28.html

    1. N. tr: A nu se confunda cu învățătura Bisericii despre modul de aplicare al pedepselor și despre „potențial” și „în fapt”. Vezi mai multe aici. Aici este vorba despre mentalitatea propovăduită la nivel ecumenic a pr. Epifanie Theodoropoulos cum că îngrădirea (ἀποτείχισις) nu ar fi obligatorie pentru toți credincioșii și clericii, ci doar o posibilitate și că nu există vină canonică asupra celor care rămân în comuniune cu episcopii ecumeniști, atâta vreme cât aceștia nu au fost condamnați sinodal. ↩︎
    2. N. tr: termenul grecesc este „Πρεσβυτεριανοί” și se referă la protestanții de tip Presbyterians (adică cei care practică „presbiterianismul”, o formă de organizare bisericească fără episcopi, unde conducerea este printr-un sinod de prezbiteri/„bătrâni”). Adversarii „apărătorilor îngrădirii” i-au acuzat ironic că, rupându-se de episcopii oficiali ecumeniști, ar ajunge să trăiască ca presbiterienii, adică fără ierarhie episcopală vizibilă, având doar preoți „singuratici” și o „pseudo-Biserică invizibilă”. ↩︎
    3. N. tr: Acesta este titlul cărții în Grecia, însă în România, această carte a fost distribuită sub titlul: Cele două extreme: Ecumenismul și Stilismul. ↩︎