Rezistența Ortodoxă

Lună: august 2025

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (3)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/

    d. Schisma Vechi-Calendariștilor (G.O.C.)

    Trecând la următorul subcapitol, cu titlul său pompos dar neadevărat, citim:
    „Din nefericire însă, o parte a poporului credincios a reacționat în chip extrem la această reformă, exagerând oricare dintre lipsurile ei. Această reacție a depășit orice limită a rațiunii și a ajuns până la întreruperea comuniunii bisericești nu doar cu Bisericile care au săvârșit îndreptarea calendarului, ci și cu toate celelalte, care deși nu și-au schimbat calendarul, continuau însă să fie în comuniune cu cele care îl schimbaseră. Vechi-Calendariștii au alcătuit din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.).”

    Concluzia pe care o trage un cititor neștiutor este că, odată cu schimbarea calendarului, niște fanatici au întrerupt comuniunea nu doar cu Biserica Greciei, ci și cu toate celelalte, și au făcut schismă, întemeind o altă Biserică. Este însă așa? Vom vedea, răspunzând în detaliu pozițiilor părintelui Vasile.

    a) „Vechi-Calendariștii” au făcut schismă:
    Aș fi de acord cu autorul în cazul în care, în acea duminică de 10 martie, unii ar fi numit-o 26 februarie, adică s-ar fi întors cu 13 zile înapoi. Atunci într-adevăr ar fi fost o schismă venită din partea unor retrogradați. Însă nu a fost așa; dimpotrivă, arhiepiscopul Greciei, în urma unor intrigi1, a hotărât ca ziua de 10 martie să fie numită 23 martie. Așadar, de vreme ce această schimbare hotărâtă de arhiepiscop a fost pricină de schismă, schisma este nou-calendaristă și nu „vechi-calendaristă”! Ea a fost creată și apoi întreținută, așa cum vom vedea, de Hrisostom Papadopoulos. Dacă arhiepiscopul, văzând sminteala ce s-a produs, ar fi readus calendarul vechi, precum a făcut patriarhul Moscovei, Tihon, ar fi tămăduit schisma pe care el însuși o pricinuiseră.

    b) „Vechi-Calendariștii” au întrerupt comuniunea depășind orice… limită a rațiunii:
    Mai întâi, întreruperea comuniunii (adică îngrădirea) nu este atât de greșită pe cât încearcă să o arate autorul, atunci când există motivele întemeiate pentru aceasta, pe care le vom lămuri în capitolul de fond. Însă nu este adevărat că ortodocșii statornici în tradiție au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare a Greciei îndată și fără motiv. Dimpotrivă, la început s-a ridicat un val de împotrivire (protest) față de extrem de necanonica inovație calendaristică, fără a exista imediat întrerupere a comuniunii. Odată cu schimbarea calendarului, credincioșii au cerut să fie slujiți după calendarul vechi, de către preoți ai Bisericii Greciei, în biserici ale Bisericii Greciei. Dovadă sunt următoarele fapte2, petrecute la sărbătoarea Bunei Vestiri după calendarul vechi, adică la câteva zile după schimbarea calendarului:

    1. Sute de ortodocși mărturisitoriri3 vin la catedrala mitropolitană a Atenei și cer preoților catedralei să săvârșească Vecernia Bunei Vestiri. Li se răspunde că nu o vor săvârși din pricina interdicției arhiepiscopului, care, aflând despre marea afluență a credincioșilor, poruncește să fie încuiată biserica – lucru care se și face! Credincioșii protestează și reușesc să fie redeschisă biserica. Citeau Vecernia și cântau imnele praznicului. Vine armata și jandarmeria ca să-i alunge pe credincioși, fără rezultat. Arhiepiscopul este silit să dea voie unuia dintre preoții catedralei (părintele Gheorghe) să săvârșească un paraclis, în timpul căreia s-a vindecat un copil surdo-mut (de nume Stasinopoulos) și o femeie demonizată (Aikaterini Markea) – minuni pe care le confirmă însuși părintele Gheorghe. A doua zi însă, arhiepiscopul le neagă și poruncește să rămână încuiate toate bisericile Atenei!
    2. La Tesalonic, cei statornici în calendarul Părinților au umplut bisericile orașului ca să participe la slujbă. Mitropolitul Ghenadios însă a interzis preoților să slujească. Doar preotul bisericii Sfântului Haralambie, pe care credincioșii l-au plătit printr-o colectă, a slujit pentru sărbătoare.
    3. La Nafplio, în biserica Bunei Vestiri (cartierul Pronoia), s-a săvârșit Vecernia sărbătorii și acolo a avut loc o minune: vindecarea unei femei paralizate, numită Sofia Gaspari.
    4. La Tyrnavos, după mărturia lui Agamemnon Schliemann, credincioșii interziseseră preotului să slujească după noul calendar; însă el, având ordin expres de la Mitropolie, a stăruit și a slujit. În timpul slujbei a căzut acoperișul bisericii!
    5. Reacții asemănătoare ale credincioșilor au fost și în alte biserici din Atena, Pireu și provincie, iar la Pireu s-a interzis plecarea vaporului care făcea cursa Pireu–Tinos, pentru ca mulțimea credincioșilor să nu meargă la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

    Astfel, statornicia în calendarul Părinților – care a avut ca urmare să fie izgoniți din propriile lor biserici (căci „vechi-calendariștii” nu erau… extratereștri, cum încearcă să-i prezinte propaganda nou-calendaristă, ci enoriași ai bisericilor lor, izgoniți necanonic, așa cum am văzut) –, minunile săvârșite, atitudinea dură a Bisericii oficiale și prigoanele care au început au silit tot mai mulți ortodocși să întrerupă comuniunea.

    c) „Vechi-calendariștii” au întrerupt comuniunea și cu celelalte Biserici:
    Aici autorul spune pe jumătate adevărul, scriind că „vechi-calendariștii” au rupt comuniunea și cu toate celelalte Biserici care nu și-au schimbat calendarul – fapt ce s-a întâmplat însă mult, mult mai târziu (după al Doilea Război Mondial), când exista deja o problemă evidentă de ecumenism. În acea vreme, ei se aflau încă în comuniune cu toate Patriarhiile și Bisericile care păstrau calendarul iulian. Unul dintre principalele argumente invocate atunci de cei ce doreau revenirea la calendarul patristic era și pericolul național provenit din propaganda sârbească, întrucât ortodocșii de stil vechi din Macedonia – și mai ales cei care trăiau aproape de granița cu Serbia – treceau duminicile frontiera ca să participe la slujbe în biserici unde se păstra vechiul calendar.

    d) „Vechi-calendariștii” au constituit încă din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.):
    Încă din 1923 existau reacții ale credincioșilor evlavioși față de problema schimbării calendarului – reacții pe care Arhiepiscopul Greciei, acționând ca un tată vitreg rău, nu le-a luat în seamă. La începutul lunii martie 1924 aceste reacții devin tot mai intense și prin intermediul presei, concentrându-se asupra caracterului necanonic al reformei (vezi, de pildă, „Către o nouă Schismă!” în Skrip, 9-3-1924; „Nouă lovitură împotriva unității Bisericii Ortodoxe” în Skrip, 17-3-1924).

    În ziua introducerii inovației calendaristice, „Comitetul Ortodocșilor” a organizat o adunare de protest, iar în aceeași zi au avut loc manifestări similare și în alte locuri (vezi ziarele vremii, accesibile oricui dorește să verifice). În paralel, Patriarhia Alexandriei sprijină pe cei ce se împotriveau! Astfel, la 5 aprilie 1924, în ziarul Empros, citim:

    (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):
    „Ce citiți, părinte Vasile? Acel al patrulea neajuns pe care l-ați menționat în capitolul precedent a fost invocat, după 88 de ani, drept motiv pentru a stărui în păstrarea vechiului calendar, până când se va pronunța organul competent! Din moment ce așa-zisul «Congres Panortodox» nu a impus obligativitatea reformei calendarului pentru toate Bisericile, cu ce drept Arhiepiscopul Atenei cerea în mod dictatorial turmei sale să urmeze noul calendar? Un rău atrage după sine alte mii. Luați seama acum: până în acest punct, nicio întemeiere a vreunei așa-zise alte Biserici, ci doar stăruința de a păstra calendarul patristic, din motive de conștiință religioasă. Dacă arhiepiscopul ar fi procedat cu iconomie, ca un adevărat păstor și nu ca un lup, ar fi lăsat să existe preoți care să slujească după vechiul calendar până la o rezolvare definitivă a chestiunii calendaristice.

    Dar să nu ne amăgim: scopul real fusese atins – sărbătorirea comună cu apusenii. Așa încât, pentru ei, problema era «rezolvată». Vorbele despre un viitor Sinod erau doar pentru derută, așa cum s-a văzut (încă așteptăm convocarea unui asemenea Sinod!). Schisma au aruncat-o în cârca «vechi-calendariștilor» și și-au atins planurile. Ce contrast față de un adevărat păstor, Patriarhul Moscovei, Tihon, care atunci când a văzut că primirea noului calendar aduce dezordine, a revenit la cel vechi! În Grecia însă, așa-zisa «confuzie» invocată de arhiepiscop ca motiv al schimbării calendarului a devenit adevărata CONFUZIE ȘI DEZBINARE, fără ca „păstorul-lup” să se îngrijească câtuși de puțin de aceasta.”

    Reacțiile continuă să se intensifice, Arhiepiscopul încercând să tulbure apele prin circulare explicative, prin minciuni, cu viclenie, în timp ce credincioșii își amplificau tot mai mult împotrivirea. Merită notat că la început foarte puțini preoți au reacționat, din cauza unei probleme care apăruse. Care era aceasta? Iată (Empros, 7-4-1924): (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):

    Cum, deci, spuneți că s-a întemeiat Biserică fără preoți, și cu atât mai mult fără episcop? Opoziție a existat și a existat și „îngrădire” (întrerupere a comuniunii), și aceasta mai ales din partea poporului la început, pentru că poporul este păzitorul Ortodoxiei. Citim caracteristic într-o Enciclică a Patriarhilor Răsăritului din 1848: „La noi nici Patriarhi, nici Sinoade nu au putut vreodată introduce ceva nou, căci apărătorul credinței este însăși plinătatea Bisericii, adică poporul.”

    Să continuăm. În octombrie se înființează „Asociația Ortodocșilor”, ca o continuare a neoficialului „Comitet al Ortodocșilor”, sub președinția lui Andreas Vaporidis, asociație ce avea drept scop restabilirea calendarului patristic și nicidecum întemeierea unei alte Biserici. În acest scop, prima acțiune a fost să înainteze un Memoriu Ierarhiei4, pe care însă aceasta l-a respins ca fiind calomnios!

    Din 1925 începe un val și mai mare de reacții ale Ortodocșilor împotriva inovației, Ortodocși fie următori ai noului calendar (mai ales ierarhi și cărturari5), fie stăruitori, dar și întorși la vechiul calendar, precum și preoți, monahi și mireni care se „îngrădeau”. Trăsătura comună a tuturor acestor reacții – a opoziției, fie cu, fie fără „îngrădire” – era restabilirea calendarului patristic în Biserica oficială a Greciei și nicidecum crearea unei alte Biserici.

    Chiar și atunci când cei trei ierarhi s-au despărțit de ierarhia inovatoare, în 1935, scopul lor nu era formarea altei Biserici, ci vindecarea schismei calendaristice pe care o adusese inovația. Scrie fostul mitropolit de Florina[n. tr. actualul Sfânt Hrisostom cel Nou] cu privire la aceasta (ca fost zelot, părinte Vasile, cred că le cunoașteți):

    „Dar noi, vechi-calendariștii, nu constituim o Biserică ortodoxă separată și independentă în Grecia, pentru că nicio Biserică nu ne-a recunoscut ca atare, ci suntem în interiorul Bisericii Autocefale recunoscute a Greciei, ca o gardă care păzește instituția calendarului ortodox, pe care majoritatea ierarhiei l-a abandonat – lucru pe care nu trebuia să-l facă. Iar noi, ca partea luminoasă și nepătată a Bisericii Autocefale a Greciei, continuăm istoria acesteia, în sensul ortodox. Această idee greșită și necanonică, că noi am constitui o Biserică aparte, a aruncat-o și a propus-o statului, cu scop viclean și răuvoitor, răposatul Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom Papadopoulos, pentru a ne prezenta în fața statului și a societății grecești drept răzvrătiți și drept cei care s-au ridicat împotriva Bisericii Autocefale a Greciei, și astfel să ne arunce în mânia statului și în disprețul obștesc al societății.” (Enciclică Pastorală, Atena, 1-6-1944).

    Și chiar dacă această idee, inspirată de Hrisostom Papadopoulos, a găsit mai târziu teren propice de aplicare în schisma matheită, și prin ea și în majoritatea facțiunilor vechi-calendariste de astăzi, aceasta nu înseamnă că puteți să batjocoriți pe toți ortodocșii vechi-calendariști pentru o abatere eclesiologică a unor clerici ai acestora – cu atât mai puțin să scrieți în mod mincinos că „vechii-calendariști au constituit încă din 1924 o Biserică independentă”.

    Noi, ca pliromă neinovatoare a Bisericii Greciei, dorim revenirea la calendarul patristic și condamnarea ecumenismului prin cuvânt și faptă (condamnare sinodală, ieșirea din C.M.B., întreruperea comuniunii cu ecumeniștii) – și numai atunci, după ce inovatorii vor fi revenit înlăuntrul zidurilor Bisericii lui Hristos, ale Apostolilor, ale Părinților, ale Sinoadelor, ale Canoanelor și ale Tradițiilor, numai atunci vom restabili comuniunea cu ei.

    Totodată, părintele Vasile scrie: „Astfel s-a creat binecunoscută schismă zelotistă, vechi-calendaristă, care a divizat și a defăimat Ortodoxia în secolul trecut.”

    Dragul meu părinte, Biserica Ortodoxă nu acceptă teoria universurilor paralele. Cu cele ce scrieți e ca și cum ați încerca să ne convingeți că trăiți într-o lume paralelă, unde în secolul trecut Ortodoxia ar fi fost defăimată de zeloți și nu de ierarhii inovatori, precum modernistul Metaxakis, origenistul Vasile și alții, dar mai ales de pan-ereticul Atenagora – „gura iadului”, după cum l-a numit și regretatul, dar mai târziu venit în fire Teoclit Dionisiatul.

    În universul nostru, aceasta este considerată defăimarea Ortodoxiei, nu doar de noi, cei „încăpățânați, fanatici și needucați vechi-calendariști”, ci și de personalități pe care și dumneavoastră le recunoașteți (știți la cine mă refer: Zervakos, Kontoglou, Popovici, Kantiotis, Romanidis, Metallinos, Zisis și alții).

    (Vorbim despre schismă zelotă vechi-calendaristă, și nu pur și simplu vechi-calendaristă, pentru că, după cum am spus, mai multe Biserici – de pildă a Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, precum și Sfântul Munte Athos – urmează până astăzi vechiul calendar iulian, fără însă să fi întrerupt comuniunea bisericească cu Bisericile care urmează noul calendar îndreptat).

    Un vechi argument, asemenea multora altora. Trebuie să-i studiem pe scriitorii care ne-au precedat, pentru a nu ne repeta. Vă trimit mai întâi la cartea «Antidotul» a părintelui Theodoret Mavros, care a respins pozițiile părintelui Epifanie. Reproduc pentru acest subiect (pp. 27–28):

    «Faptul că Bisericile Ortodoxe locale se află în comuniune cu Biserica Greciei, care a adus inovația, nu diminuează câtuși de puțin caracterul necanonic al acestei fapte. Oare și astăzi, după atâtea încălcări de canoane și trădări ale Fanarului, nu continuă toate aceste Biserici să fie în comuniune cu el?! Ce înseamnă aceasta, că tronul ecumenic merge bine? Desigur, de nenumărate ori nu! În mod evident, aceasta nu este decât o imagine limpede a căderii păstorilor contemporani, care, în comparație cu cei de odinioară, constituie o parodie a păstorilor – deși Bisericile slave ar putea invoca în apărarea lor jugul comunist, care nu le lasă să se exprime liber (notă: astăzi nu mai există o asemenea problemă). Însă rămânerea lor la vechiul calendar ce altceva arată, decât că fiicele au dat dovadă de înțelepciune, spre deosebire de Mama care și-a lepădat Sfintele Tradiții?

    Iar când G.O.C. invocau un Sinod Panortodox pentru judecarea chestiunii calendarului, înțelegeau exact Bisericile slave și celelalte Patriarhii, pentru că atunci (1924–1940) exista o mare posibilitate de a se rezolva problema. Nu analizez aici poziția acestor Biserici după evenimentele recente, ci în lumina epocii în care au fost spuse cele de mai sus, adică atunci când exista doar inovația calendaristică. Problema comuniunii cu Biserica Greciei, care adusese inovația, nicidecum nu înseamnă că acestea condamnau poziția G.O.C. din Grecia. Atitudinea lor se explică nu din motive bisericești, ci de „diplomatică amabilitate”, motiv pentru care și mustrăm o asemenea politică! Dovadă: până astăzi declară adeseori că vechiul calendar este cel corect și că schimbarea s-a făcut în mod greșit!»

    Și ceva mai jos (p. 29):

    «Pe de altă parte, G.O.C. aveau o datorie cu totul deosebită să „se împotrivească” Bisericii Greciei, care adusese inovația și introducea noul calendar, pe când celelalte Biserici autocefale, păstrând vechiul calendar, au fost departe de o astfel de ispită. Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm de ce celelalte Biserici rămân în comuniune, în timp ce G.O.C. refuză aceasta».»

    Prezint și opinia preacucernicului părinte Vasile Sakkas, preot al Bisericii Ruse din Diaspora (dintr-o scrisoare inedită din 1969 către părintele Epifanie Theodoropoulos, pe care o am în posesia): (în articolul original este atașată imaginea unui fragment din scrisoarea aferentă, apoi textul continua astfel):

    Scrieți de asemenea că așa-zisa „Biserică a G.O.C.”, întemeiată în 1924, „există până astăzi, însă dezbinată în aproximativ douăsprezece facțiuni care se anatemizează și se caterisesc reciproc, și într-o mulțime de grupări independente. Greșită a fost deci, după părerea noastră, corectarea calendarului, dar cu mult mai greșită și împotriva Părinților a fost reacția G.O.C.”

    Și aici greșiți, după părerea mea. Cât despre facțiunile vechi-calendariste, dar și cele nou-calendariste, vom scrie într-un alt articol, foarte curând. Aici să spunem doar că, dacă principalul dumneavoastră argument pentru a rămâne în comuniune cu ereticii este fărâmițarea Ortodocșilor de pe poziția vechi-calendaristă, atunci există o problemă extrem de serioasă de înțelegere a Ortodoxiei, dar și de cunoaștere a Istoriei Bisericești. Din fericire, cel puțin cea de-a doua se poate corecta.

    „Corectarea calendarului iulian a fost urmată treptat și de alte Biserici Locale (Alexandriei, României, Bulgariei), care foarte curând au suferit și consecințele ei dezastruoase, adică dezbinarea poporului credincios. Această dezbinare a Bisericii trebuie, probabil, considerată drept principalul motiv pentru care Biserici – precum cea a Rusiei sau a Serbiei – nu au îndrăznit până astăzi o reformă calendaristică asemănătoare.”
    Foarte bine spus și felicitări că recunoașteți aceasta!

    „Mai jos vom încerca să analizăm motivele pentru care schisma vechi-calendaristă a fost și este nelegiuită. Înainte de a intra în respingerea principalelor argumente ale G.O.C., socotim necesar să analizăm învățătura Sfinților Părinți cu privire la problema întreruperii comuniunii bisericești (separării) de conducătorii noștri bisericești. Când anume aceasta se impune, când este interzisă și când este îngăduită.”
    Foarte bine. Le vom vedea împreună. Să spun doar că ceea ce numiți dumneavoastră „schismă” este îngrădirea (ἀποτείχισις, adică „îngrădirea” de erezie). O confundați și mai jos:

    „Această problemă este, după părerea noastră, cea mai importantă în încercarea de evaluare a schismei vechi-calendariste, deoarece în 1924 tocmai aceasta s-a întâmplat: întreruperea adică a comuniunii bisericești (schismă) între clerul și poporul care au reacționat la corectarea calendarului și conducerea bisericească (și, prin extensie, a întregii Biserici Ortodoxe). În baza deci a învățăturii patristice se va dovedi că separarea G.O.C. de Bisericile Locale a fost necanonică și împotriva Părinților.”

    În concluzie, noi socotim că schisma este nou-calendaristă, iar întreruperea pomenirii de către ortodocșii păstrători ai vechiului calendar este o îngrădire lăudabilă și obligatorie, care urmărește unirea celor despărțiți pe temeiul Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane și al Sfintei noastre Tradiții.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_4907.html

    1. Este necesară citirea cărții „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929), unde autorul Grigorie Efstratiadis dezvăluie, cu dovezi incontestabile, intrigile lui Hrisostom Papadopoulos pentru ca reforma calendarului să fie realizată cu orice preț. ↩︎
    2. Din ziarele epocii. Datele sunt disponibile pentru cititorul neîncrezător. ↩︎
    3. gr. ἀντιδρῶντες: care reacționează/ se împotrivesc. Termen al Sfântului Teodor Studitul, pentru ortodocșii care, în vreme de erezie, se împotrivesc acesteia, și nu sunt simpli răzvrătiți. ↩︎
    4. „Despre revizuirea hotărârii privind calendarul bisericesc”, publicat și în ziarul de largă circulație al epocii, Skrip (12-10-1924). ↩︎
    5. Menționăm, cu titlu de exemplu, pe ierarhii: Irineu al Kassandrei, German al Dimitriadei, Hrisostom al Florinei, Agatanghel al Thirei, Grigorie al Halkidei, Vasile al Dryinupolei, Vasile al Dramei, precum și pe învățații: Manuil Ghedeon, Dimitrie Petrakakos, Pavlos Karolidis, Constantin Psahos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argmentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-1/

    Capitolul I – Îndreptarea calendarului iulian în 1924

    a. Calendarul iulian și gregorian
    Nimic de reproșat în acest subcapitol. Toate cele menționate sunt așa cum sunt.

    b. Problema îndreptării calendarului în Biserica Ortodoxă
    Acest subcapitol începe cu menționarea a două încercări eșuate de discuție (nici măcar de acțiune pentru schimbare) despre reforma calendarului: prima în anul 1324, pe vremea împăratului Andronic, și a doua în 1902, pe vremea patriarhului Ioachim al III-lea, încercări care au eșuat dintr-un singur și esențial motiv, așa cum recunoaște și autorul: pentru a nu se provoca în plinătatea Bisericii tulburare, dezbinare, despărțire, adică schismă.

    Cu toate acestea, autorul imediat după aceea pare să încerce a justifica Biserica Greciei cea inovatoare, atunci când scrie: „schimbarea calendarului a fost nevoită să o hotărască în același an și Biserica, pentru a înceta confuzia poporului credincios din pricina folosirii a două sisteme calendaristice pe teritoriul Greciei”.

    Adică frica de tulburarea ce ar fi putut veni din reforma calendarului – frică ce s-a arătat de cel puțin două ori în aceste șase veacuri (1324 și 1904), dar și în alte dăți – a dispărut deodată în 1924, și de atunci înainte așa-zisa confuzie provocată prin primirea calendarului gregorian de către Stat a devenit mai mare decât toate acestea?

    Dar despre ce „confuzie” este vorba? Într-un singur an (1923–1924), și anume în cel dintâi an al unei astfel de situații – unde „fiecare început este greu” –, marea confuzie ce a venit din folosirea celor două calendare (gregorian pentru Stat și iulian pentru Biserică) a fost, de fapt, că… Anul Nou s-a serbat înainte de Crăciunul bisericesc1! O, ce „mare” confuzie! Ce ne mai pasă dacă se vor sminti credincioșii, dacă se vor stârni tulburări, dacă va fi dezbinare, dacă vom face schismă, numai să înceteze această… confuzie – o confuzie pe care Bisericile Serbiei și Rusiei o înfruntă fără nici o problemă de aproape un veac, spre rușinarea celor ce susțin mincinos că schimbarea calendarului în Biserica Greciei s-a făcut din motive… sociale, adică pentru ca să nu existe… confuzie.

    Continuând, citim mai jos că: „Biserica, așadar, nu a primit calendarul gregorian, care se lovea de hotărârile Bisericii despre Paști, ci noul calendar iulian îndreptat, care se identifica, într-adevăr, cu cel gregorian în privința datelor sărbătorilor fixe, dar se deosebea radical de el în privința Pascaliei.”

    Aici trebuie cercetate două chestiuni:
    a) argumentul, de atâtea ori repetat, că una este calendarul gregorian și alta este noul iulian îndreptat, și
    b) problema schimbării Pascaliei, de vreme ce imediat mai jos – și spre cinstea lui – autorul recunoaște următoarele: „Desigur, nimeni nu poate tăgădui că această îndreptare a calendarului atingea în chip indirect Pascalia, întrucât prăznuirea Paștilor și a celorlalte sărbători cu dată mobilă la alte date crea destule urmări, mai ales de ordin liturgic și tipiconal. De pildă, Paștile ar fi putut fi prăznuit și în luna mai, iar Duminica Tuturor Sfinților chiar în luna iulie, cu urmarea ca în aceste cazuri să se desființeze postul Sfinților Apostoli.”

    a) Este adevărat că Biserica Greciei putea să pretindă că nu a primit calendarul gregorian prin „alchimia” așa-numitului „calendar iulian îndreptat”, care nu era nimic altceva, în esență și în fapt, decât primirea calendarului gregorian pentru sărbătorile fixe. Prima diferență care va apărea în practică între gregorian și „iulianul îndreptat” va fi de o singură zi și aceasta se va întâmpla… în anul 2800 d.Hr.! Atunci se va arăta că „iulianul îndreptat” este mai exact științific…

    Sfântul Hrisostom de Florina(în Calendarul bisericesc ca și criteriu al Ortodoxiei – 1/7/1935), scrie:

    „La început nu se poate vorbi de o îndreptare a calendarului iulian, pentru că scăderea a 13 zile din acesta nu i-a adus calitatea de perfect și precis, încât Preafericitul să spună că a îndreptat greșeala acestuia. De altfel, împărțirea perfectă și exactă a timpului nu se poate stabili, câtă vreme știința astronomică și matematică nu a descoperit echinocțiul absolut precis al timpului. Și atâta vreme cât îndreptarea calendarului iulian, proclamată urbi et orbi2 de Preafericitul, nu l-a făcut prin scăderea celor 13 zile să fie desăvârșit și exact, ci, prin această modificare, i-a dat caracteristicile și trăsăturile proprii ale calendarului gregorian, întrebăm pe judecătorul nepărtinitor și imparțial: se înșală sau nu Preafericitul – dacă nu chiar viclenește – atunci când spune că nu a primit calendarul gregorian, ci a îndreptat calendarul iulian? Din moment ce Preafericitul merge împreună cu gregorianul în ceea ce privește anii, lunile, săptămânile, zilele și orele, și nu cu inexistentul „iulian îndreptat”, poate oare să susțină serios și adevărat că nu a primit calendarul gregorian, de vreme ce a primit și aplicat în Biserică sistemul de măsurare a timpului al acestuia? Această proclamare a Preafericitului este asemenea afirmației unuia care ar pretinde că numele „Kostas” nu este același cu „Constantin” și că „Giannis” nu este același cu „Ioannis”.”

    Iar Hristofor, episcopul de Leontopolis (mai târziu Patriarh al Alexandriei), scrie (Probleme calendaristice, Alexandria 1925, p. 25–26):

    „În ceea ce privește diferența dintre calendarul gregorian și calendarul pe care îl folosesc la noi nou-calendariștii, întrucât nu avem o formare specială, mărturisim că nu putem găsi unde se află această diferență, din moment ce amândouă sunt înaintea iulianului cu 13 zile și sărbătoresc în aceeași zi sărbătorile vechi fixe cei ce au făcut reforma”. Și mai jos: „Cu toate acestea, deși nou-calendariștii cred că al lor calendar este altceva decât cel gregorian, catolicii, recunoscând în calendarul reformat al ortodocșilor propriul lor calendar, se laudă pretutindeni că au reușit, în sfârșit – deși târziu – să-i convingă pe grecii ortodocși să catolicizeze, cel puțin în privința calendarului…”

    Oricine citește documentele oficiale ale întrunirilor despre calendar – atât ale Bisericii Greciei pe vremea lui Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos (cf. Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei), cât și ale comisiei patriarhale sub președinția lui Anthimos al Vizyei (revista „Noul Păstor” 1922, nr. 3–4–5), precum și ale „Panortodoxului” congres de pe vremea lui Meletie Metaxakis (Procese-verbale și hotărâri, Constantinopol 1923) – va înțelege că așa-numitul „iulian îndreptat” a fost un vicleșug pentru a se ajunge la o unitate de prăznuire cu eterodocșii apusului, dorită de inovatorii promotorii acestei schimbări, dar și de eterodocși.

    b) În privința Pascaliei, admirăm măsura ipocriziei inovatorilor. Pe de o parte, pentru a liniști glasurile de protest, susțin că nu au schimbat Pascalia; pe de altă parte, însă, socotesc necesară, în viitor, schimbarea Pascaliei pentru a corespunde chipurile spiritului canoanelor Sinodului I Ecumenic și echinocțiului real.

    Să-l lăsăm însă pe înțeleptul dascăl din Trapezunt, Sevastos Kymenites, să răspundă (vezi textul original în cartea lui Eortologion, iunie 1701, p. 65–67):

    „Însă preasfințiții Părinți ai primului Sinod, deși știau bine această diferență a echinocțiului – cum încet-încet se mută înapoi, din pricina adăugării continue a zilei din anul bisect –, totuși au hotărât ca acest echinocțiu de primăvară să fie socotit și calculat întotdeauna așa cum s-a aflat atunci, pe vremea lor, la 21 martie; și să nu se mai mute niciodată înainte sau înapoi de această zi.

    Cât despre Sfintele Paști, să fie prăznuite întotdeauna de toți împreună, în aceeași zi a aceleiași luni, fie martie, fie aprilie, pentru ca să nu se facă tulburare și dezbinare în părțile Bisericii care se află în toată lumea, din pricina schimbării echinocțiului, ce provine – așa cum am spus – din adăugarea zilei anului bisect.

    Deși în zilele noastre echinocțiul a coborât mult mai jos, la 10 martie, după cum arată cei mai noi prin observații mai precise – și din această pricină au făcut îndreptarea Calendarului și au adus iarăși echinocțiul la 21 martie, așa cum era pe vremea primului Sinod (mutând înapoi luna martie și, în consecință, toate lunile, cu zece zile) –, noi în aceasta nu îi urmăm! Și niciodată nu cutezăm să călcăm Hotărârea acelor dumnezeiești Părinți, ca să ne arătăm noi mai înțelepți decât acei purtători de înțelepciune dumnezeiască și sfinți Părinți, și să facem noi îndreptare acolo unde ei nu au îndrăznit să facă.

    Pentru că, chiar de ar fi fost întemeiată această îndreptare, ar fi făcut-o mai înainte aceia. Și ar fi tras martie două zile înapoi (adică ar fi adăugat două zile), ca să ridice echinocțiul mai sus și să-l aducă la 23, așa cum era pe vremea lui Hristos; sau ar fi tras martie mai mult, ca să-l coboare la 15 martie, așa cum era la început, pe vremea lui Adam. Însă aceia nici nu l-au ridicat, nici nu l-au coborât, ci l-au lăsat acolo unde l-au aflat, la 21 martie, pentru pricina pe care am spus-o mai sus: ca să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în părțile și mădularele Bisericii, așa cum au pățit „mai înțelepții” decât ei latini, care, pentru o simplă îndreptare a timpului, s-au despărțit și s-au tăiat, împreună și în privința calendarului, de întreg trupul Bisericii, ca niște schismatici, îngâmfați și autocefali ce sunt.

    De aceea spun: nu putem noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți, ca să cădem și noi în aceeași greșeală cu latinii, și să primim în suflet, în loc de câștig, pierdere, precum latinii.„

    Mai înțelepți decât Părinții, așadar, sunt Metaxakis, Papadopoulos, Anthimii, Ghermanos, Dorothei și ceilalți. Pentru unii asemenea „părinți” scria și Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului: „Se ‘hirotonesc’ pe ei înșiși ‘înțelepți’, cei iubitori de trup, și de către ucenicii lor voiesc a fi numiți teologi cei cu vorbă deșartă, și hrisostomi, cei cu gură spurcată” (P.G. 100, 557).

    c. Neajunsurile reformei calendaristice

    Și de data aceasta, spre cinstea lui, autorul recunoaște neajunsurile reformei calendaristice, care, după părerea sa, sunt:
    a) ruperea unității și confuzia care a urmat din aceasta,
    b) graba realizării ei cu scopul de a sluji interese politico-economice,
    c) punerea ei în fapt în mod pripit și fără luminare și discuție,
    d) primirea ei fără acordul comun al tuturor Bisericilor Ortodoxe.

    Însă acest subcapitol se încheie cu o propoziție-capcană: „reforma calendaristică nu lovea în dogmele credinței”.

    Dacă lovea sau nu, și în care dogmă, vom încerca să arătăm mai jos, în capitolul de fond.

    Aici, simplu, văzând cele de mai sus – pe care toți cei cu judecată le primesc ca neajunsuri –, se ridică pe drept întrebarea: „dar de ce atâta grabă și atâta stăruință pentru ca să se facă schimbarea?” Care au fost, într-adevăr, motivele acestei reforme?

    Au fost motivele sociale, adică fie evitarea confuziei celor două calendare, pe care o invocă atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, fie presiunile statului, pe care le menționează arhiepiscopul Hristodulos Paraskevaidis? Nici prima nu justifică o asemenea grabă, nici cea de-a doua nu ne convinge prea mult, din pricina mărturiilor pe care le avem și pe care le vom aduce mai jos.

    Au fost motivele științifice, adică imperfecțiunea calendarului iulian? Dar și Părinții Sinodului I de la Niceea cunoșteau greșeala calendarului, și pe acesta au statornicit Pascalia, pe care au hotărât-o veșnică și neschimbată. După cum scrie, iarăși cu deosebită tărie, Sevastos Kymenites (cf. mai sus, p. 179):
    „Se poate oare ca noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți și să facem noi această îndreptare, și să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în Biserica cea sobornicească a lui Hristos? Precum au pățit latinii inovatori, ca niște autocefali și îngâmfați. Și pentru această îndreptare pe care au făcut-o și au dat o hotărâre comună în Biserică, fără Sinod comun, și pentru această autocefalie a lor, s-au tăiat și s-au despărțit de bunăvoie de Biserica sobornicească a lui Hristos.”

    Și dacă, chipurile, mândrii disprețuitori ai Sfinților Părinți se îngrijeau atât de mult de corectitudinea științifică a calendarului, de ce nu au ales un calendar nou, mai desăvârșit, de vreme ce știau bine că și „iulianul îndreptat” era imperfect? Nu cumva scopul lor a fost, în cele din urmă, prăznuirea comună a sărbătorilor, fixe și mobile, împreună cu apusenii, ca prim pas și condiție necesară pentru „unirea bisericilor”? Cu siguranță! Și, spre dovadă, aduc următoarele mărturii în fața cititorului de bunăcredință:

    a) Din Enciclica Patriarhală din 1920: apropierea Bisericilor se va face „prin primirea unui calendar unic, spre prăznuirea simultană a marilor sărbători creștine de către toate Bisericile.”

    b) Din comisia patriarhală din 1922: membrul comisiei, profesorul G. Liannopoulos, a dovedit că dintre cele trei calendare solare, cel iulian și cel persan sunt superioare celui gregorian. Această părere științifică însă nu slujea scopului, care era prăznuirea comună – așa cum am spus –, atât a sărbătorilor fixe, cât și a celor mobile, adică Pascalia. Dar pentru că nu era cu putință să se facă fără opoziție primirea Pascaliei gregoriene, s-a discutat și despre fixarea Paștilor (adică să devină sărbătoare cu dată fixă), pentru care Anthimos al Vizyei și-a dat opinia sa(Noul Păstor, 1922, nr. 3–4–5, p. 234–236):
    „Propunerea fixării sărbătorii dumnezeieștilor Paști urmărește, fără îndoială, pe de o parte, dobândirea prăznuirii simultane de către toți creștinii a acestei celei mai mari sărbători a creștinismului și a sărbătorilor ce depind de ea, iar pe de altă parte, înlăturarea greutăților care există pentru aflarea acestei sărbători și stabilirea ei într-o zi hotărâtă a lunii. Din orice punct de vedere s-ar cerceta astăzi această propunere, fie eclesiastic, fie social, nimeni nu poate tăgădui că ea constituie pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit o parte a întregii ei probleme calendaristice; căci, cercetată din punct de vedere eclesiastic, este vădit că nici chiar în cazul realizării ei nu poate să ajute la dobândirea scopului ei, atâta vreme cât Biserica noastră are în uz calendarul iulian, iar Bisericile Apusului pe cel gregorian. De aceea se impune cu necesitate mai întâi acțiunea pentru identitatea calendarului, și apoi să urmeze gândul fixării Paștilor.”

    c) Din „Panortodoxul” Congres din 1923: „Nevoia prăznuirii simultane a marilor sărbători creștine, Crăciunul și Paștile, de către toți creștinii, este subliniată în chip deosebit și în invitația Patriarhiei Ecumenice către Bisericile Autocefale la această Comisie Pan-ortodoxă” (Procese-verbale, p. 56). „Alt motiv în plus pentru adaptarea imediată și a Pascaliei este marea însemnătate morală și impresia pe care o va produce în întreaga lume civilizată această apropiere, prin inițiativa liberă a Bisericii Ortodoxe, a celor două lumi creștine, a Răsăritului și a Apusului, în prăznuirea marilor sărbători creștine” (p. 57).

    d) Poziția bisericii papale: un episod arată limpede atitudinea pozitivă a bisericii papale față de prăznuirea simultană. Când „Societatea Națiunilor”3 a propus un calendar nou (chiar mai nou și mai precis) comun pentru toată lumea, biserica papală a răspuns că îl primește „dacă îl primește și Biserica Răsăritului” (Skrip, 17-1-1924).

    Repet: toate celelalte despre motive sociale sau științifice se dovedesc, prin cercetarea istoriei, sofisme și, în esență, praf în ochii ortodocșilor care erau în neliniște. Cel mai mare, așadar, neajuns al reformei calendaristice a fost că aceasta i-a dezbinat pe ortodocși de dragul unirii cu eterodocșii[2].

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_25.html

    1. Nu eu scriu acestea, ci însuși arhiepiscopul de atunci, Hrisostom Papadopoulos, o spune:
      „De asemenea nu stă în picioare ca argument că ar fi creat confuzie săvârșirea separată a sărbătorii naționale de cea bisericească a Bunei Vestiri din 25 martie, pentru că până și copiii cei mici știu că revoluția din 1821 nu a început la 25 martie, ci această dată a fost statornicită din pricina însemnătății praznicului Bunei Vestiri. Așadar, să fi rămas sărbătoarea națională împreună cu cea bisericească. Toate celelalte sunt pretexte …. ↩︎
    2. n. tr: „Urbi et Orbi” este o expresie latină care înseamnă „către cetate (Roma) și către lume”. În tradiția romano-catolică este folosită pentru proclamări solemne ale Papei. În pasajul de față este utilizată ironic, pentru a arăta modul fastuos și public cu care a fost prezentată îndreptarea calendarului iulian, deși în realitate aceasta echivala cu adoptarea calendarului gregorian. ↩︎
    3. n. tr: „Societatea Națiunilor” (1919–1946) a fost organizația internațională creată după Primul Război Mondial, ca precursor al ONU, având scopul menținerii păcii mondiale. Printre inițiativele sale s-a numărat și propunerea unui calendar universal, adoptabil de toate statele, proiect sprijinit și de Vatican, cu condiția acceptării lui de către Biserica Ortodoxă Răsăriteană. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (1)

    de Nikolaos Mannis

    Prolog

    Pe site-ul „Grupului Ortodox de Cercetare Dogmatică”, și anume aici, a început de curând publicarea cărții părintelui Vasile Papadakis, cu titlul „Schisma Zeloților Vechi-Calendariști”[gr. Το σχίσμα του Ζηλωτικού Παλαιοημερολογιτισμού], în care autorul se ocupă de mișcarea Ortodocșilor de Calendar Vechi din Grecia (a „Pliromei Neînnoitoare”, cum altfel o mai numim), încercând, în mod vădit, să dovedească faptul că a fost greșită îngrădirea[gr. ἀποτείχισις] așa-numiților „vechi-calendaristi”.

    Alungând din mintea mea gândurile cele rele, care îmi spun că scopul acestei strădanii editoriale este justificarea celor ce stăruie în comuniunea directă sau indirectă cu ecumeniștii (și prin aceștia cu ceilalți eretici), pun gândul cel bun, că autorul este însuflat de un duh al iubirii de adevăr, al dragostei și al durerii pentru dezbinarea ortodocșilor greci și că își propune să slujească adevărului cu orice preț, urmărind totodată și vindecarea schismei calendariste. Care dintre aceste două scopuri este cel adevărat (doresc din toată inima să fie cel de-al doilea) se va vădi din reacțiile ce vor urma, pe parcursul răsturnării, capitol cu capitol, a acelor puncte pe care le socotesc că vatămă adevărul și asupra cărora voi încerca, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu binecuvântarea părintelui meu duhovnicesc, să răspund.

    Adresându-mă părintelui Vasile, îl asigur că scopul acestei lucrări de față este slujirea adevărului și numai a acestuia. Simt marea răspundere – așa cum cred că o simte și dânsul – pentru cât de mult se cuvine să luăm aminte la ceea ce scriem, pentru că vom da socoteală mare înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele pe care le-am putea primejdui, dacă cele scrise de noi vor fi răuvoitoare și ar sluji altor scopuri, afară de adevăr. Drept dovadă a celor de mai sus va fi și recunoașterea din partea mea a tuturor pozițiilor drepte ale părintelui Vasile, lucru pe care nădăjduiesc să-l facă și dânsul cu privire la cele ce voi scrie eu.

    Introducere

    Vom cerceta pe scurt introducerea acestei cărți, pentru a intra treptat în duhul celor scrise de părintele Vasile. El începe astfel:

    „Una dintre cele mai mari probleme care chinuie de aproape optzeci de ani nu numai Biserica Ortodoxă a Greciei, ci și pe cea de pretutindeni, este schisma zeloților vechi-calendaristi. Numărul celor ce se autointitulează Creștini Ortodocși Adevărați (G.O.C.) nu este, desigur, mare (în teritoriul Greciei nu depășește 70.000), cu toate acestea, existența lor nu încetează a provoca sminteală, neîncredere și dezbinări în plinătatea Bisericii.”

    Părinte al meu, îngăduiți-mi să socotesc ca cea mai mare problemă a Bisericii Ortodoxe panerezia Ecumenismului, lucru asupra căruia cred că sunteți și sfinția voastră de acord. Cât despre îngrădirea ortodocșilor de stil vechi, „schisma zeloților vechi-calendariști” după cum o numiți, aceasta este singura nădejde de întoarcere a Bisericilor Ortodoxe de astăzi la linia Sinoadelor și a Părinților, de la care s-au abătut prin lipsa de condamnare a inovațiilor ereziei Ecumenismului.

    Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat această „mare problemă”, așa cum o caracterizați. Gândiți-vă că în acea fatidică zi de 10/23 martie 1924 nu s-ar fi găsit nici un suflet să se împotrivească în faptă. „Greșit s-a făcut schimbarea, dar nu vom întrerupe comuniunea”, ar fi zis. Și curând ar fi fost schimbată și Pascalia[n. tr. lucru care în România s-a produs de două ori din păcate], așa cum era programat. Ar fi urmat proteste, conferințe la „Parnassos”1, articole combative în „Skrip”2, dar fără întrerupere a comuniunii, ca să nu se facă „schismă”. Mai apoi, odată cu „ridicarea anatemelor”, ar fi fost anunțată și deplina unire cu „bisericile” Apusului, pentru că ar fi văzut ierarhii ecumeniști – și nu întâmplător cei de rang înalt – că nu există nici o împotrivire practică.

    Nu, nu, cinstite părinte, nu „schisma vechi-calendaristă” este problema, ci erezia Ecumenismului care frământă Biserica Ortodoxă, și mai ales pentru Biserica Greciei și pentru schisma pe care a adus-o schimbarea necanonică, și după cum însuși spuneți, a calendarului.

    Dar există o soluție: rezolvând problema Ecumenismului, adică prin condamnarea lui sinodală ca erezie și prin tăierea ecumeniștilor ca fiind în afara Bisericii, se rezolvă automat și problema calendarului. Nu sunteți de acord?

    Până atunci, adică până la condamnarea sinodală, ortodocșii de stil vechi. au dreptul să întrerupă comuniunea cu inovatorii, pentru că, dacă nu o vor face, nu va exista nici o problemă cu Ecumenismul, deci nu se va întruni nici un Sinod ca să-l condamne. De aceea, sunt vrednici de cinste, potrivit Canonului al XV-lea al Sinodului I-II, aceia care, prin îngrădirea lor, „s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”, pentru că fac să fie necesară convocarea unui Sinod.

    „Privim cu întristare parcursul G.O.C., care nu numai că nu par să dorească unirea lor cu Bisericile Constantinopolului, Atenei și Ciprului, de la care s-au despărțit în 1924 din pricina schimbării calendarului, ci dimpotrivă se îndreaptă către o tragică, lăuntrică fărâmițare.”

    Citind cele de mai sus, mi-am adus aminte de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a scris acestea:

    „Văzând cineva vrășmășia frățească[n. tr. εμφύλια] a celor aproape doisprezece Biserici zelotiste care se caterisesc reciproc și înstrăinarea ce sporește neîncetat între ele, își dă seama totodată de dificultatea oricărei înțelegeri cu Bisericile Ortodoxe Locale, pe care, mai ales în ultima vreme, le caracterizează ca eretice” – aș vrea să-mi spuneți ce ați răspunde unui budist, de pildă, care, încercând să-i oprească pe cei de aceeași credință cu el să devină creștini, le-ar scrie despre fărâmițarea creștinilor în ortodocși, papistași, protestanți, monofiziți ș.a.m.d., ca argument. Ar fi un astfel de argument valid?

    Nu douăsprezece, ci chiar o sută douăsprezece să fi fost facțiunile G.O.C., și tot nu s-ar fi anulat validitatea și dreptatea căii celor care au întrerupt comuniunea cu inovația. În măsura în care este răspunzătoare „Pliroma Neînnoitoare” pentru abaterile eclesiologice, pentru greșelile dogmatice sau pentru apariția facțiunilor în sânul ei, în aceeași măsură este răspunzătoare și Ortodoxia pentru erezii și schisme, adică deloc. Prin urmare, cea de-a doua parte a lucrării dumneavoastră, cu titlul „Schismele intra-vechi-calendariste”, poate fi judecată doar din punct de vedere istoric și, în esență, slujește doar la impresionarea și la înfricoșarea nou-calendaristului. Este, adică, un crainic imaginar care strigă către cititorul deja părtinitor împotriva „vechi-calendariștilor”: „Ai grijă să nu mergi cu G.O.C., care sunt dezbinați și se anatematizează între ei”, ca și cum n-ar exista și calea împărătească, îngrădirea și întoarcerea la calendarul patristic, fără a fi neapărat nevoie de încadrare într-o facțiune, așa cum au făcut deja, dintre cei vii, părintele Hrisostom din Spetse, părintele Stavros din Lamia, părintele Gheorghe din Tesalonic și alții.

    „Cu toate acestea, ne bucurăm de aderarea, chiar dacă izolată, a mai multor episcopi, clerici, mănăstiri, dar și credincioși G.O.C. la trupul Bisericii. Credem că la aceasta contribuie și existența în unele mitropolii a parohiilor care, deși aparțin Bisericii, urmează cu binecuvântarea episcopului locului calendarul vechi. În aceste parohii găsesc adăpost mulți G.O.C. dezamăgiți, care doreau să se elibereze de taberele zelotiste, dar totodată să aibă și posibilitatea de a urma calendarul iulian, pe care nu pe nedrept îl iubesc. Un lucru foarte important trebuie socotit și unirea Patriarhiei Moscovei cu Biserica Diasporei Ruse[n. tr. ROCOR] (17.05.2007). După cum știm, Diaspora Rusă întrerupsese vreme de aproape treizeci și cinci de ani aproape complet comuniunea bisericească cu Bisericile Ortodoxe și intrase în comuniune cu o mică parte a G.O.C. Din Diaspora Rusă își trag, de asemenea, hirotoniile aproape toate facțiunile vechi-calendariste. Unirea Patriarhiei Moscovei cu Diaspora Rusă a marcat dizolvarea a jumătate din vechi-calendarismul de pretutindeni, dat fiind că Diaspora Rusă avea în jurisdicția sa mai bine de trei sute de parohii în întreaga lume. Este absolut firesc ca G.O.C. să jelească și să se simtă dezamăgiți, întrucât puterea lor se micșorează necontenit.”

    Preaiubite părinte, pentru singurul lucru pentru care ne întristăm (niciodată nu ne descurajăm) este apostazia lumii întregi și sufletele care nu L-au cunoscut pe Domnul nostru, Unicul Mântuitor. Nu ne întristăm pentru că, chipurile, vedem puterea noastră slăbind – ca și cum am fi o grupare de putere, un partid sau o armată a lumii acesteia! – ci pentru că, prin această atitudine a lor, frații noștri legitimează Ecumenismul și dovedesc că au fost „închinători ai calendarului”. Noi nu iubim calendarul iulian despărțit de Ortodoxie. La ce folosește calendarul iulian dacă îl primești pe Papa Romei – pe care Sfântul Cosma îl numește „antihrist” – drept episcop al Bisericii? Nu mântuiește calendarul, părinte, și în chip limpede, nu este o soluție potrivită întoarcerea în Biserica inovatoare, fără condamnarea inovației și, în consecință, a Ecumenismului.

    „Am împărțit lucrarea noastră în trei părți. În prima parte vom încerca să răsturnăm argumentele G.O.C. cu privire la problema schimbării calendarului. Vom arăta deci că schimbarea calendarului a fost, desigur, o acțiune necanonică, dar nu și o erezie, și prin urmare nu constituia motiv suficient de întrerupere a comuniunii bisericești cu Bisericile Ortodoxe. Așadar, schisma G.O.C. este întru totul necanonică.”

    Iar noi, la rândul nostru, menționăm că, în răsturnarea primei părți, vom cerceta contra-argumentele părintelui Vasile față de cele prezentate de el drept argumente ale G.O.C. și ne vom ocupa, între altele, și de următoarele chestiuni:
    a) ce este dogmă și ce este erezie,
    b) în ce măsură schimbarea calendarului se leagă de dogmă și de erezie,
    c) cine a făcut schisma calendarului și de ce, și
    d) dacă este îngăduită întreruperea comuniunii doar din motive dogmatice.

    „În partea a doua ne vom ocupa de fărâmițarea din sânul G.O.C. și de motivele neînsemnate care constituie prilej pentru schismele lor.”

    Așa cum am menționat și mai sus, acest capitol este cu totul înșelător și încearcă să întunece cinstita și mărturisitoarea luptă a simplilor ortodocși de stil vechi, prezentând abaterile unei părți din conducerea lor. Nu mă miră prezentarea acestor abateri – de altfel sunt pentru prezentarea adevărului din motive istorice – ci folosirea lor ca argument împotriva îngrădirii pliromei neinovatoare, așa cum, de pildă, mulți ziariști prezintă scandaluri economice sau personale ale preoților din Biserica oficială pentru a lovi, în general, în Biserică. Cu toate acestea, vom răspunde numai din rațiuni pur istorice, acolo unde și dacă vom socoti că este nevoie.

    „În cele din urmă, în partea a treia vom răsturna argumentele G.O.C. cu privire la problema Ecumenismului. Mai precis, vom arăta că Bisericile Ortodoxe nu au primit erezia Ecumenismului și, prin urmare, îndemnul G.O.C. către credincioși de a întrerupe comuniunea bisericească cu acestea este greșit. Vom arăta, de asemenea, purtarea Sfinților Părinți în situații asemănătoare celor de astăzi, precum și numeroasele denaturări săvârșite de G.O.C. în învățătura patristică și în Istoria Bisericească. Părinții, adică, întotdeauna puneau ca și condiție a întreruperii comuniunii bisericești cu mai-marii noștri bisericești proclamarea vreunei erezii sau unirea cu ereticii, și nu simplele încercări de unire cu aceștia sau simpla existență a filo-unioniștilor.”

    Poate că aceasta este partea cea mai interesantă, atât din punct de vedere eclesiologic, cât și istoric. Aștept cu interes publicarea ei de către OODE3.

    „Mărturisim că încercarea de răsturnare a argumentelor zeloților nu constituie pentru noi o lucrare plăcută. Am întreprins acest efort cu durere și mai ales din dragoste pentru altminteri deosebiții noștri frați vechi-calendariști. Ținta noastră finală este dobândirea unității în Hristos, firește sub premise eclesiologice drepte: «căci nu căutăm să biruim, ci să dobândim pe frații de care am fost sfâșiați prin despărțire».”

    Tocmai acesta este și scopul nostru, preacinstite părinte. Dobândirea unității în Hristos, nu a oricărei „unități” între noi și voi, ci a adevăratei unități, care de fapt desparte de erezie și păzește Adevărul…

    (Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_21.html

    1. n. tr: Societatea Literară „Parnassos” – După schimbarea calendarului bisericesc , acolo s-au ținut conferințe și discuții aprinse despre inovație și despre „problema calendarului”. ↩︎
    2. n. tr: A fost un ziar atenian foarte cunoscut. În perioada schimbării calendarului, a găzduit articole foarte critice la adresa ierarhiei bisericești și a guvernului, reflectând reacția de opoziție din societate. ↩︎
    3. n. tr: abreviere pentru Grupul Ortodox de Cercetare Dogmatică. ↩︎

  • Mitropoliții Filaret și Vitalie despre harul în Bisericile nou-calendariste / ecumeniste

    Mitropoliții Filaret (†1985) și Vitalie (†2006) ai New York-ului despre problema harului sacramental în Bisericile nou-calendariste / ecumeniste

    „Este unilateral imposibil pentru un episcop sau pentru Sinodul Episcopilor să declare pe nou-calendariști lipsiți de har, în ciuda greșelilor și inovațiilor lor.”

    – Mitropolitul Filaret către Mitropolitul Calist al Corintului, Краткий очерк экклезиологических и юрисдикционных споров в Греческой Старостильной Церкви („Schiță succintă a disputelor ecleziologice și jurisdicționale din Biserica Vechi-calendaristă Greacă”), de S.V. Kryzhanovsky, p. 37, nota de subsol 70.

    Online: https://antiorthodox.files.wordpress.com/2020/09/sketch-old-style.pdf

    „Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor consideră introducerea noului calendar ca o greșeală care a adus confuzie în viața Bisericii și, în cele din urmă, drept cauza schismei. Din acest motiv, ea nu a acceptat, nu acceptă și nu va accepta acest lucru și evită a coliturghisi cu nou-calendariștii. În ceea ce privește întrebarea despre prezența sau absența harului la nou-calendariști, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu consideră că ea însăși sau orice altă Biserică Locală are autoritatea de a lua o decizie finală, deoarece o evaluare categorică asupra acestei chestiuni poate fi făcută numai de un Sinod Ecumenic convocat în mod legitim și competent, cu participarea obligatorie a Bisericii Libere a Rusiei.”

    – Mitropolitul Filaret, Prima Hotărâre a Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, 12/25 septembrie 1974.

    Online: https://sinod.ruschurchabroad.org/Arh%20Sobor%201974%20Rezol.htm

    „Episcopul Lavru citește un extras dintr-un ziar grecesc și hotărârea Sinodului Episcopilor referitoare la rezoluția Sinodului Episcopului Andrei de a rupe comuniunea cu Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor.

    Protoprezbiterul G. Grabbe citește o scrisoare de la Mitropolitul Epifanie al Kitionului către Sfântul Sinod.

    Arhiepiscopul Vitalie consideră că nu ar trebui să acceptăm nicio cerință. Noi mergem pe drumul nostru, ocupând o anumită poziție în lume și nu putem fi influențați din exterior să încălcăm poziția adoptată. Grecii vor ca noi să declarăm pe toți nou-calendariștii drept schismatici și eretici, lipsiți de harul Bisericii, dar aceasta nu este în competența noastră.

    Președintele [Mitropolitul Filaret] constată că Sinodul ar putea confirma hotărârea Sinodului și să spună că Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu s-a îndepărtat niciodată de principiile sale vechi. Ea rămâne la ceea ce a mărturisit atunci când i-a primit pe Înaltpreasfințiții Epifanie (mateit – n. trad.) și Calist (florinit – n. trad.) în comuniune. Dacă frații noștri greci cred acum că poziția noastră nu este ortodoxă, aceasta înseamnă că actul primirii lor în comuniune este invalid pentru ei și că ei se întorc la poziția pe care o aveau înainte.

    Sinodul este de acord cu Președintele.”

    – Protocolul nr. 7, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, 23 septembrie / 6 octombrie 1976.

    Online: https://sinod.ruschurchabroad.org/Arh%20Sobor%201976-Prot.htm

    „Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită apocaliptică și, în același timp, am pus cu reticență în fața conștiinței tuturor Bisericilor locale o problemă serioasă, pe care mai devreme sau mai târziu ele trebuie să o rezolve într-un fel sau altul. Soarta spirituală viitoare a Bisericii Ortodoxe universale depinde de rezolvarea acestei probleme. Anatema pe care am proclamat-o este de jure[n. tr. potrivit legii] o manifestare de caracter pur local al Bisericii Ruse din Afara Granițelor, dar de facto[n. tr. din punct de vedere practic] are o importanță imensă pentru istoria Bisericii universale, căci ecumenismul este o erezie la scară universală. Locul Bisericii Ruse din Afara Granițelor este acum clar în conștiința tuturor ortodocșilor. Domnul ne-a pus pe umeri o cruce mare, dar nu mai este posibil să tăcem, căci tăcerea continuă ar fi ca o trădare a Adevărului, de care să ne ferească Domnul pe toți!”

    – „Sinodul Episcopilor din 1983,” de Arhiepiscopul Vitalie al Montrealului.

    Online: https://drive.google.com/file/d/1j8fmWaW_kV6dF1SR8R-3rHna5ZSYRBAT/view?usp=sharing

    „Pentru a distinge adevărata Biserică în mijlocul sutelor de așa-numite biserici, mari și mici, trebuie să avem în vedere, mai întâi, succesiunea vizibilă, istorică, neîntreruptă în timp, de la Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli și, în al doilea rând, mărgăritarul adevărului din acest vas vizibil, ca într-o scoică de sidef[1]. Una nu poate exista fără cealaltă. Aceste două caracteristici aparțin numai Bisericii Ortodoxe universale, care constă din multe Biserici locale. În prezent, majoritatea Bisericilor locale au fost zguduite în întregime de o cumplită lovitură dublă: noul calendar și erezia ecumenismului. În ciuda acestei situații jalnice, totuși, nu îndrăznim să afirmăm (și să ne ferească Dumnezeu de acest lucru, căci aceasta este datoria doar a unui Sinod Ecumenic!) că ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu. Am pronunțat o anatemă asupra ereziei ecumenismului pentru folosul credincioșilor Bisericii noastre, dar prin aceasta chemăm și Bisericile locale (într-un mod modest, dar ferm, blând, dar hotărât) să ia serios în considerare implicațiile acțiunii noastre. Aceasta este misiunea micii noastre Biserici, modeste, oarecum prigonite, dar mereu vigilente și adevărate. De facto, nu coliturghisim nici cu nou-calendariștii, nici cu ecumeniștii[2]; dar dacă vreunul dintre clericii noștri, îngăduind o anumită iconomie bisericească, a îndrăznit să ia parte la o astfel de coliturghisire, acest fapt izolat nu afectează în niciun fel poziția noastră pentru Adevăr.”

    – Epistolă la Nașterea Domnului a Mitropolitului Vitalie al New York-ului, 1986.

    Online: https://drive.google.com/file/d/1_b-p1W1po27Do9yKBuHg-lAqx0sRJrHB/view?usp=sharing

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/03/metropolitans-philaret-and-vitaly-on.html?m=1

    [1] Sideful este partea interioară, lucioasă și frumoasă a unei scoici. Metafora subliniază ideea că adevărul (perla) este protejat și ascuns în interiorul formei vizibile și istorice a Bisericii (coaja de sidef). Așa cum perla nu există fără scoică, nici adevărul mântuitor nu există în afara Bisericii vizibile, cu succesiune apostolică. – n. trad.

    [2] ROCOR-ul se afla în perioada în care nu mai avea comuniune liturgică cu nicio Biserică Locală. – n. trad.

  • Mitropolitul Vitalie: Are ROCOR dreptul de a judeca întâi-stătătorii bisericilor locale?

    18 decembrie 1996 / 1 ianuarie 1997

    Preasfințite Vlădyka,

    La cererea și propunerea Mitropolitului vechi-calendarist Kiprian [Koutsoumbas], privind adoptarea unei decizii comune împreună cu noi pentru a condamna rătăcirile ecumeniste ale Patriarhilor Ecumenici, doresc să propun membrilor Sinodului Episcopal următorul răspuns:

    În această zi de 28/15 ianuarie 1997, în cadrul sesiunii Sinodului Episcopal, propunerea menționată a fost discutată și s-a luat următoarea decizie:

    Nu există nicio îndoială că Patriarhii Ecumenici, împreună cu alți întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe locale, prin participarea activă la mișcarea ecumenistă, s-au așezat singuri pe scaunul de judecată. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu se consideră înzestrată cu autoritatea și dreptul de a rosti o judecată asupra acestora, lăsând această chestiune responsabilă în seama unui posibil Sinod Ecumenic viitor, valid și legitim. Orice altă încercare de condamnare ar reprezenta un spectacol jalnic, incompatibil cu poziția noastră canonică dreaptă și onorabilă, menținută cu statornicie de-a lungul celor șaptezeci și cinci de ani, pe calea istoriei milenare a Bisericii Ruse.

    Fericitul întru pomenire Mitropolit Filaret, la vremea sa, a trimis „Epistola Sa Îndurerată” către toți Patriarhii Ecumenici. Noi nu putem decât să intensificăm acel mesaj, afirmând că Patriarhii Ecumenici se află astăzi în pericolul de a pierde darul cel prețios al lui Dumnezeu — libertatea — prin acceptarea directivelor și a „sfaturilor” venite din partea administrației centrale a Ecumenismului, aflate în însăși celebra Geneva.

    Al dumneavoastră sincer binevoitor,

    Mitropolit Vitalie

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/metropolitan-vitaly-does-rocor-have.html