de Nikolaos Mannis
Două sunt marile abateri de la eclesiologia ortodoxă, în sânul Adevăraților Ortodocși (vechi-calendariști) din Grecia1.
Prima, cunoscută astăzi sub numele de mateism (și care s-a dezvoltat într-o schismă începând din 1937), a fost exprimată de către unii aghioriți, în frunte cu viitorul episcop titular de Vresthina, Mathei Karpathakis, în primele decenii ale sfintei noastre lupte, și a fost combătută suficient prin scrierile părinților și dascălilor noștri ortodocși, precum Sfântul fost Mitropolit al Florinei Hrisostom, pr. Theodoret Mavros, Aristotel Delibasis ș.a.m.d.
Cea de-a doua, s-a exprimat în ultimele decenii, prin avocatul și teologul Athanasios Sakarellos și, din păcate, nu numai că nu a fost combătută sistematic, dar s-a și răspândit, găsindu-și adepți în cadrul nostru (și anume, între aceștia, câteva persoane deosebit de dragi nouă, cu rang bisericesc înalt), influențând într-atât de mult conștiința noastră eclesiologică, încât să fim batjocoriți de către unii nou-convertiți drept „eretici”, pentru că nu suntem de acord cu această eclesiologie. Prin urmare, cuvântul nostru în prezenta lucrare este apologetic și polemic, dar și lămuritor, având nădejdea că va contribui la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși (așa cum ne-au transmis-o părinții noștri ortodocși) de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană, după cum se va arăta).
Notă explicativă:
Pentru cine nu știe, Athanasios Sakarellos a fost un apropiat colaborator al istoricului și militantului ziar „Orthodoxos Typos”, ale cărui pagini găzduiau, între alte teme, și texte de-ale sale împotriva vechi-calendariștilor (pe care îi considera eretici), semnate fie cu numele său, fie cu diverse pseudonime (de pildă, K. Athanasiou, Ioannis Athonitis). Acestea au fost publicate mai ales în anii 1980 și au stârnit reacțiile unor membri de seamă ai Bisericii noastre (precum fericitul Mitropolit Akakios de Diavleia, pr. Theodoret Mavros și pr. Efthymios Bardakas). Iar în jurul anului 1990, după ucenicia sa la pr. Ioannis Romanidis, dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendariști, însă personal nu am văzut nicăieri să fi scris public că dezminte cele ce scrisese împotriva lor. [n. tr. În cele din urmă, Athanasios Sakarellos a părăsit mișcarea vechi-calendaristă și s-a întors înapoi în sânul noilor calendariști.]
Cu aceste texte însă nu ne vom ocupa, acceptând prin iconomie că, întrucât dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendaristi, acest fapt al aderării lui constituie, într-un fel, o pocăință practică pentru cele scrise împotriva lor (deși exactitatea ar cere, pentru scrierile sale, o retractare scrisă).
Ne vom ocupa, așadar, cu textele pe care le-a scris deja ca vechi-calendarist și care au format o nouă ecleziologie în sânul nostru, ce se depărtează la fel de mult de cea Ortodoxă ca și cea a lui Matthaios, cu care, de altfel, are multe asemănări, chiar dacă nu se identifică întotdeauna.
Textele sale sunt în principal următoarele:
- „Despărțirea credincioșilor de episcopii eretici”.
- „A avut loc în 1965 unirea Bisericilor?”.
- „Calendarul vechi și nou”, 2005
precum și publicările sale online, semnate fie cu numele său, fie cu pseudonimul său online „Kosmas”.
Înainte de a trece la o analiză critică a acestor texte (în care se concentrează ecleziologia sa), vom prezenta pozițiile lui greșite (care constituie devierea pe care, pe scurt, o putem numi „Sakarellism”), pe care le vom întâlni și examina mai detaliat în lucrarea de față.
Principalele poziții ale Sakarellismului sunt următoarele:
- Pentru a înțelege Teologia în general și Ecleziologia în special, trebuie să cunoști Istoria și mai precis interpretarea istoriei propusă de pr. Ioannis Romanidis. Potrivit acestei concepții (dualiste, se pare), așa-zișii creștini se împart în două categorii: „Romani” și „Franci”. Aceste categorii, prezentate cu anumite caracteristici în tabelul de mai jos, se află într-un război permanent, pentru că cei din urmă conspiră să-i înrobească pe cei dintâi:
| ROMANI | FRANCI |
| Luminați | Întunecați |
| Sfinți | Păcătoși |
| Ortodocși autentici | „Ortodocși” falși |
| Catholici adevărați | „Catholici” mincinoși |
| Vindecători ai sufletului | Suflete bolnave |
„Francii” au reușit, în cele din urmă, să se impună și să înrobească întreaga lume (chiar și pe „Romani”), prin „scolasticismul franc”, din secolul al XIV-lea până în secolul XX, când a apărut pr. Romanidis și „ne-a eliberat”…
- Ca urmare, toți Părinții Bisericii, Dascălii, teologii și scriitorii bisericești, de la Sf. Grigorie Palama până la pr. Romanidis (cu foarte rare excepții), au fost captivi ai „scolasticismului franc” și, deci, lipsiți de credibilitate. Iar pentru a dovedi cine dintre acești Părinți și Dascăli au fost sau nu captivi, ajunge să pui scrierile lor alături de cele ale pr. Romanidis și ale celor ce sunt de acord cu el: dacă se potrivesc, erau „adevărați” ortodocși și Romani; dacă nu (cum e cazul Sf. Nectarie sau al fostului mitropolit al Florinei Hrisostom), erau „captivi ai Francilor”…
- În Biserică (în care nu există, zice el, distincție între Biserica luptătoare pe pământ și cea triumfătoare în ceruri – asta ar fi „scolasticism franc”) aparțin numai Sfinții, cei luminați, cei îndumnezeiți, cei aleși, cei curați. Existența păcătoșilor și a celor cu învățături greșite în Biserică o pângărește și, deci, nu este posibilă. Cineva nu devine membru al Bisericii prin Botezul cu apă, ci prin „botezul Duhului”! Sfinții sunt infailibili și, prin urmare, cei care (după bunul plac, desigur) sunt considerați că se înșală (cum ar fi: Augustin, Isaac Sirul, Ioan Maximovici, Filaret al New Yorkului ș.a.m.d) sunt „pseudo-sfinți”.
- Biserica Greciei a căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată (și a pierdut Harul și Preoția) în 1924, prin schimbarea calendarului, (sau/și) în 1930, prin acceptarea „ereziei nestoriene” a lui Trembelas, (sau/și) în 1935, prin respingerea celor trei arhierei care au revenit la calendarul vechi, (sau/și) în 1965, prin așa-zisa „Unire a Bisericilor”, dar și pentru că este în comuniune cu Biserica Finlandei, care urmează noua Pascalie. Discipolii dlui Sakarellos mai adaugă că a căzut (sau/și) în 1990, prin acordul cu monofiziții la Chambésy, (sau/și) în 1993, prin acordul cu papistașii la Balamand, (sau/și) în 2016, prin pseudosinodul din Creta. (Cu toate acestea, faptul că pr. Romanidis – „autoritatea” și „marele nostru eliberator” – era membru al Bisericii Greciei nu pare să conteze deloc…).
- Potrivit, de asemenea, principiului (ridicat la rang de dogmă și [re]interpretat după bunul plac) „cel ce este în comuniune cu un excomunicat, să fie și el excomunicat”, toate Bisericile Locale care sunt în comuniune cu Biserica Greciei și între ele au căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată, care ar mai fi constituită doar din câțiva îndumnezeiți …„Romani”.
Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-2/
Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/1_30.html
- N. tr: mai nou, din păcate și în România. ↩︎
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu