Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argmentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-1/
Capitolul I – Îndreptarea calendarului iulian în 1924
a. Calendarul iulian și gregorian
Nimic de reproșat în acest subcapitol. Toate cele menționate sunt așa cum sunt.
b. Problema îndreptării calendarului în Biserica Ortodoxă
Acest subcapitol începe cu menționarea a două încercări eșuate de discuție (nici măcar de acțiune pentru schimbare) despre reforma calendarului: prima în anul 1324, pe vremea împăratului Andronic, și a doua în 1902, pe vremea patriarhului Ioachim al III-lea, încercări care au eșuat dintr-un singur și esențial motiv, așa cum recunoaște și autorul: pentru a nu se provoca în plinătatea Bisericii tulburare, dezbinare, despărțire, adică schismă.
Cu toate acestea, autorul imediat după aceea pare să încerce a justifica Biserica Greciei cea inovatoare, atunci când scrie: „schimbarea calendarului a fost nevoită să o hotărască în același an și Biserica, pentru a înceta confuzia poporului credincios din pricina folosirii a două sisteme calendaristice pe teritoriul Greciei”.
Adică frica de tulburarea ce ar fi putut veni din reforma calendarului – frică ce s-a arătat de cel puțin două ori în aceste șase veacuri (1324 și 1904), dar și în alte dăți – a dispărut deodată în 1924, și de atunci înainte așa-zisa confuzie provocată prin primirea calendarului gregorian de către Stat a devenit mai mare decât toate acestea?
Dar despre ce „confuzie” este vorba? Într-un singur an (1923–1924), și anume în cel dintâi an al unei astfel de situații – unde „fiecare început este greu” –, marea confuzie ce a venit din folosirea celor două calendare (gregorian pentru Stat și iulian pentru Biserică) a fost, de fapt, că… Anul Nou s-a serbat înainte de Crăciunul bisericesc1! O, ce „mare” confuzie! Ce ne mai pasă dacă se vor sminti credincioșii, dacă se vor stârni tulburări, dacă va fi dezbinare, dacă vom face schismă, numai să înceteze această… confuzie – o confuzie pe care Bisericile Serbiei și Rusiei o înfruntă fără nici o problemă de aproape un veac, spre rușinarea celor ce susțin mincinos că schimbarea calendarului în Biserica Greciei s-a făcut din motive… sociale, adică pentru ca să nu existe… confuzie.
Continuând, citim mai jos că: „Biserica, așadar, nu a primit calendarul gregorian, care se lovea de hotărârile Bisericii despre Paști, ci noul calendar iulian îndreptat, care se identifica, într-adevăr, cu cel gregorian în privința datelor sărbătorilor fixe, dar se deosebea radical de el în privința Pascaliei.”
Aici trebuie cercetate două chestiuni:
a) argumentul, de atâtea ori repetat, că una este calendarul gregorian și alta este noul iulian îndreptat, și
b) problema schimbării Pascaliei, de vreme ce imediat mai jos – și spre cinstea lui – autorul recunoaște următoarele: „Desigur, nimeni nu poate tăgădui că această îndreptare a calendarului atingea în chip indirect Pascalia, întrucât prăznuirea Paștilor și a celorlalte sărbători cu dată mobilă la alte date crea destule urmări, mai ales de ordin liturgic și tipiconal. De pildă, Paștile ar fi putut fi prăznuit și în luna mai, iar Duminica Tuturor Sfinților chiar în luna iulie, cu urmarea ca în aceste cazuri să se desființeze postul Sfinților Apostoli.”
a) Este adevărat că Biserica Greciei putea să pretindă că nu a primit calendarul gregorian prin „alchimia” așa-numitului „calendar iulian îndreptat”, care nu era nimic altceva, în esență și în fapt, decât primirea calendarului gregorian pentru sărbătorile fixe. Prima diferență care va apărea în practică între gregorian și „iulianul îndreptat” va fi de o singură zi și aceasta se va întâmpla… în anul 2800 d.Hr.! Atunci se va arăta că „iulianul îndreptat” este mai exact științific…
Sfântul Hrisostom de Florina(în Calendarul bisericesc ca și criteriu al Ortodoxiei – 1/7/1935), scrie:
„La început nu se poate vorbi de o îndreptare a calendarului iulian, pentru că scăderea a 13 zile din acesta nu i-a adus calitatea de perfect și precis, încât Preafericitul să spună că a îndreptat greșeala acestuia. De altfel, împărțirea perfectă și exactă a timpului nu se poate stabili, câtă vreme știința astronomică și matematică nu a descoperit echinocțiul absolut precis al timpului. Și atâta vreme cât îndreptarea calendarului iulian, proclamată urbi et orbi2 de Preafericitul, nu l-a făcut prin scăderea celor 13 zile să fie desăvârșit și exact, ci, prin această modificare, i-a dat caracteristicile și trăsăturile proprii ale calendarului gregorian, întrebăm pe judecătorul nepărtinitor și imparțial: se înșală sau nu Preafericitul – dacă nu chiar viclenește – atunci când spune că nu a primit calendarul gregorian, ci a îndreptat calendarul iulian? Din moment ce Preafericitul merge împreună cu gregorianul în ceea ce privește anii, lunile, săptămânile, zilele și orele, și nu cu inexistentul „iulian îndreptat”, poate oare să susțină serios și adevărat că nu a primit calendarul gregorian, de vreme ce a primit și aplicat în Biserică sistemul de măsurare a timpului al acestuia? Această proclamare a Preafericitului este asemenea afirmației unuia care ar pretinde că numele „Kostas” nu este același cu „Constantin” și că „Giannis” nu este același cu „Ioannis”.”
Iar Hristofor, episcopul de Leontopolis (mai târziu Patriarh al Alexandriei), scrie (Probleme calendaristice, Alexandria 1925, p. 25–26):
„În ceea ce privește diferența dintre calendarul gregorian și calendarul pe care îl folosesc la noi nou-calendariștii, întrucât nu avem o formare specială, mărturisim că nu putem găsi unde se află această diferență, din moment ce amândouă sunt înaintea iulianului cu 13 zile și sărbătoresc în aceeași zi sărbătorile vechi fixe cei ce au făcut reforma”. Și mai jos: „Cu toate acestea, deși nou-calendariștii cred că al lor calendar este altceva decât cel gregorian, catolicii, recunoscând în calendarul reformat al ortodocșilor propriul lor calendar, se laudă pretutindeni că au reușit, în sfârșit – deși târziu – să-i convingă pe grecii ortodocși să catolicizeze, cel puțin în privința calendarului…”
Oricine citește documentele oficiale ale întrunirilor despre calendar – atât ale Bisericii Greciei pe vremea lui Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos (cf. Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei), cât și ale comisiei patriarhale sub președinția lui Anthimos al Vizyei (revista „Noul Păstor” 1922, nr. 3–4–5), precum și ale „Panortodoxului” congres de pe vremea lui Meletie Metaxakis (Procese-verbale și hotărâri, Constantinopol 1923) – va înțelege că așa-numitul „iulian îndreptat” a fost un vicleșug pentru a se ajunge la o unitate de prăznuire cu eterodocșii apusului, dorită de inovatorii promotorii acestei schimbări, dar și de eterodocși.
b) În privința Pascaliei, admirăm măsura ipocriziei inovatorilor. Pe de o parte, pentru a liniști glasurile de protest, susțin că nu au schimbat Pascalia; pe de altă parte, însă, socotesc necesară, în viitor, schimbarea Pascaliei pentru a corespunde chipurile spiritului canoanelor Sinodului I Ecumenic și echinocțiului real.
Să-l lăsăm însă pe înțeleptul dascăl din Trapezunt, Sevastos Kymenites, să răspundă (vezi textul original în cartea lui Eortologion, iunie 1701, p. 65–67):
„Însă preasfințiții Părinți ai primului Sinod, deși știau bine această diferență a echinocțiului – cum încet-încet se mută înapoi, din pricina adăugării continue a zilei din anul bisect –, totuși au hotărât ca acest echinocțiu de primăvară să fie socotit și calculat întotdeauna așa cum s-a aflat atunci, pe vremea lor, la 21 martie; și să nu se mai mute niciodată înainte sau înapoi de această zi.
Cât despre Sfintele Paști, să fie prăznuite întotdeauna de toți împreună, în aceeași zi a aceleiași luni, fie martie, fie aprilie, pentru ca să nu se facă tulburare și dezbinare în părțile Bisericii care se află în toată lumea, din pricina schimbării echinocțiului, ce provine – așa cum am spus – din adăugarea zilei anului bisect.
Deși în zilele noastre echinocțiul a coborât mult mai jos, la 10 martie, după cum arată cei mai noi prin observații mai precise – și din această pricină au făcut îndreptarea Calendarului și au adus iarăși echinocțiul la 21 martie, așa cum era pe vremea primului Sinod (mutând înapoi luna martie și, în consecință, toate lunile, cu zece zile) –, noi în aceasta nu îi urmăm! Și niciodată nu cutezăm să călcăm Hotărârea acelor dumnezeiești Părinți, ca să ne arătăm noi mai înțelepți decât acei purtători de înțelepciune dumnezeiască și sfinți Părinți, și să facem noi îndreptare acolo unde ei nu au îndrăznit să facă.
Pentru că, chiar de ar fi fost întemeiată această îndreptare, ar fi făcut-o mai înainte aceia. Și ar fi tras martie două zile înapoi (adică ar fi adăugat două zile), ca să ridice echinocțiul mai sus și să-l aducă la 23, așa cum era pe vremea lui Hristos; sau ar fi tras martie mai mult, ca să-l coboare la 15 martie, așa cum era la început, pe vremea lui Adam. Însă aceia nici nu l-au ridicat, nici nu l-au coborât, ci l-au lăsat acolo unde l-au aflat, la 21 martie, pentru pricina pe care am spus-o mai sus: ca să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în părțile și mădularele Bisericii, așa cum au pățit „mai înțelepții” decât ei latini, care, pentru o simplă îndreptare a timpului, s-au despărțit și s-au tăiat, împreună și în privința calendarului, de întreg trupul Bisericii, ca niște schismatici, îngâmfați și autocefali ce sunt.
De aceea spun: nu putem noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți, ca să cădem și noi în aceeași greșeală cu latinii, și să primim în suflet, în loc de câștig, pierdere, precum latinii.„
Mai înțelepți decât Părinții, așadar, sunt Metaxakis, Papadopoulos, Anthimii, Ghermanos, Dorothei și ceilalți. Pentru unii asemenea „părinți” scria și Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului: „Se ‘hirotonesc’ pe ei înșiși ‘înțelepți’, cei iubitori de trup, și de către ucenicii lor voiesc a fi numiți teologi cei cu vorbă deșartă, și hrisostomi, cei cu gură spurcată” (P.G. 100, 557).
c. Neajunsurile reformei calendaristice
Și de data aceasta, spre cinstea lui, autorul recunoaște neajunsurile reformei calendaristice, care, după părerea sa, sunt:
a) ruperea unității și confuzia care a urmat din aceasta,
b) graba realizării ei cu scopul de a sluji interese politico-economice,
c) punerea ei în fapt în mod pripit și fără luminare și discuție,
d) primirea ei fără acordul comun al tuturor Bisericilor Ortodoxe.
Însă acest subcapitol se încheie cu o propoziție-capcană: „reforma calendaristică nu lovea în dogmele credinței”.
Dacă lovea sau nu, și în care dogmă, vom încerca să arătăm mai jos, în capitolul de fond.
Aici, simplu, văzând cele de mai sus – pe care toți cei cu judecată le primesc ca neajunsuri –, se ridică pe drept întrebarea: „dar de ce atâta grabă și atâta stăruință pentru ca să se facă schimbarea?” Care au fost, într-adevăr, motivele acestei reforme?
Au fost motivele sociale, adică fie evitarea confuziei celor două calendare, pe care o invocă atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, fie presiunile statului, pe care le menționează arhiepiscopul Hristodulos Paraskevaidis? Nici prima nu justifică o asemenea grabă, nici cea de-a doua nu ne convinge prea mult, din pricina mărturiilor pe care le avem și pe care le vom aduce mai jos.
Au fost motivele științifice, adică imperfecțiunea calendarului iulian? Dar și Părinții Sinodului I de la Niceea cunoșteau greșeala calendarului, și pe acesta au statornicit Pascalia, pe care au hotărât-o veșnică și neschimbată. După cum scrie, iarăși cu deosebită tărie, Sevastos Kymenites (cf. mai sus, p. 179):
„Se poate oare ca noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți și să facem noi această îndreptare, și să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în Biserica cea sobornicească a lui Hristos? Precum au pățit latinii inovatori, ca niște autocefali și îngâmfați. Și pentru această îndreptare pe care au făcut-o și au dat o hotărâre comună în Biserică, fără Sinod comun, și pentru această autocefalie a lor, s-au tăiat și s-au despărțit de bunăvoie de Biserica sobornicească a lui Hristos.”
Și dacă, chipurile, mândrii disprețuitori ai Sfinților Părinți se îngrijeau atât de mult de corectitudinea științifică a calendarului, de ce nu au ales un calendar nou, mai desăvârșit, de vreme ce știau bine că și „iulianul îndreptat” era imperfect? Nu cumva scopul lor a fost, în cele din urmă, prăznuirea comună a sărbătorilor, fixe și mobile, împreună cu apusenii, ca prim pas și condiție necesară pentru „unirea bisericilor”? Cu siguranță! Și, spre dovadă, aduc următoarele mărturii în fața cititorului de bunăcredință:
a) Din Enciclica Patriarhală din 1920: apropierea Bisericilor se va face „prin primirea unui calendar unic, spre prăznuirea simultană a marilor sărbători creștine de către toate Bisericile.”
b) Din comisia patriarhală din 1922: membrul comisiei, profesorul G. Liannopoulos, a dovedit că dintre cele trei calendare solare, cel iulian și cel persan sunt superioare celui gregorian. Această părere științifică însă nu slujea scopului, care era prăznuirea comună – așa cum am spus –, atât a sărbătorilor fixe, cât și a celor mobile, adică Pascalia. Dar pentru că nu era cu putință să se facă fără opoziție primirea Pascaliei gregoriene, s-a discutat și despre fixarea Paștilor (adică să devină sărbătoare cu dată fixă), pentru care Anthimos al Vizyei și-a dat opinia sa(Noul Păstor, 1922, nr. 3–4–5, p. 234–236):
„Propunerea fixării sărbătorii dumnezeieștilor Paști urmărește, fără îndoială, pe de o parte, dobândirea prăznuirii simultane de către toți creștinii a acestei celei mai mari sărbători a creștinismului și a sărbătorilor ce depind de ea, iar pe de altă parte, înlăturarea greutăților care există pentru aflarea acestei sărbători și stabilirea ei într-o zi hotărâtă a lunii. Din orice punct de vedere s-ar cerceta astăzi această propunere, fie eclesiastic, fie social, nimeni nu poate tăgădui că ea constituie pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit o parte a întregii ei probleme calendaristice; căci, cercetată din punct de vedere eclesiastic, este vădit că nici chiar în cazul realizării ei nu poate să ajute la dobândirea scopului ei, atâta vreme cât Biserica noastră are în uz calendarul iulian, iar Bisericile Apusului pe cel gregorian. De aceea se impune cu necesitate mai întâi acțiunea pentru identitatea calendarului, și apoi să urmeze gândul fixării Paștilor.”
c) Din „Panortodoxul” Congres din 1923: „Nevoia prăznuirii simultane a marilor sărbători creștine, Crăciunul și Paștile, de către toți creștinii, este subliniată în chip deosebit și în invitația Patriarhiei Ecumenice către Bisericile Autocefale la această Comisie Pan-ortodoxă” (Procese-verbale, p. 56). „Alt motiv în plus pentru adaptarea imediată și a Pascaliei este marea însemnătate morală și impresia pe care o va produce în întreaga lume civilizată această apropiere, prin inițiativa liberă a Bisericii Ortodoxe, a celor două lumi creștine, a Răsăritului și a Apusului, în prăznuirea marilor sărbători creștine” (p. 57).
d) Poziția bisericii papale: un episod arată limpede atitudinea pozitivă a bisericii papale față de prăznuirea simultană. Când „Societatea Națiunilor”3 a propus un calendar nou (chiar mai nou și mai precis) comun pentru toată lumea, biserica papală a răspuns că îl primește „dacă îl primește și Biserica Răsăritului” (Skrip, 17-1-1924).
Repet: toate celelalte despre motive sociale sau științifice se dovedesc, prin cercetarea istoriei, sofisme și, în esență, praf în ochii ortodocșilor care erau în neliniște. Cel mai mare, așadar, neajuns al reformei calendaristice a fost că aceasta i-a dezbinat pe ortodocși de dragul unirii cu eterodocșii[2].
Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_25.html
- Nu eu scriu acestea, ci însuși arhiepiscopul de atunci, Hrisostom Papadopoulos, o spune:
„De asemenea nu stă în picioare ca argument că ar fi creat confuzie săvârșirea separată a sărbătorii naționale de cea bisericească a Bunei Vestiri din 25 martie, pentru că până și copiii cei mici știu că revoluția din 1821 nu a început la 25 martie, ci această dată a fost statornicită din pricina însemnătății praznicului Bunei Vestiri. Așadar, să fi rămas sărbătoarea națională împreună cu cea bisericească. Toate celelalte sunt pretexte …. ↩︎ - n. tr: „Urbi et Orbi” este o expresie latină care înseamnă „către cetate (Roma) și către lume”. În tradiția romano-catolică este folosită pentru proclamări solemne ale Papei. În pasajul de față este utilizată ironic, pentru a arăta modul fastuos și public cu care a fost prezentată îndreptarea calendarului iulian, deși în realitate aceasta echivala cu adoptarea calendarului gregorian. ↩︎
- n. tr: „Societatea Națiunilor” (1919–1946) a fost organizația internațională creată după Primul Război Mondial, ca precursor al ONU, având scopul menținerii păcii mondiale. Printre inițiativele sale s-a numărat și propunerea unui calendar universal, adoptabil de toate statele, proiect sprijinit și de Vatican, cu condiția acceptării lui de către Biserica Ortodoxă Răsăriteană. ↩︎
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu