Rezistența Ortodoxă

Lună: august 2025

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-1/

    Trecem cu vederea numeroasele greșeli care se găsesc în textele de mai sus și care privesc aspecte istorice, și ne vom concentra numai asupra celor care se referă la Eclesiologie. Începem, deci, critica eclesiologiei sakarelliene prin examinarea primului său principiu de bază, care privește cine sunt membri ai Bisericii și cine nu.

    Trimiterile la pasaje corespunzătoare din cărțile dlui Sakarellos menționate mai sus, se vor face cu următoarele abrevieri:
    Α (= „Despărțirea credincioșilor de episcopii eretici”),
    Ε (= „Din 1965 s-a făcut unirea Bisericilor”),
    P (= „Calendarul vechi și nou”).

    Potrivit sakarellismului (=romanidismului), membri ai Bisericii sunt numai aceia „care s-au învrednicit să ajungă la «vederea lui Dumnezeu», adică la «luminare» și «îndumnezeire»” (A, 4 / P, 193) și „care se află în starea rugăciunii minții” (P, 80). Mai precis, Botezul nu este suficient pentru ca cineva să fie membru al Bisericii: „Teologii contemporani îi consideră membri ai Bisericii pe toți ortodocșii, pentru că odinioară au fost botezați…” (A, 5).

    Că aceste poziții se bazează în special pe pr. Ioannis Romanidis, putem constata răsfoind scrierile lui:

    „Credinciosul care, prin botezul apei, nu a intrat încă în starea de luminare, adică în botezul Duhului, și, prin urmare, nu este încă membru al Trupului lui Hristos… se numește «idiotēs» (=neinițiat, simplu), întrucât rămâne în ignoranță” (Sinoadele bisericești și civilizația).

    „În orice caz, botezul în Duhul este identic cu primirea darului vorbirii în limbi și este clar deosebit de botezul în apă… Acest botez în Duh, care culminează cu darul limbilor și care, de obicei, este însoțit de darul proorociei, este evident începutul mirungerii, a Tainei prin care cineva devine membru al Trupului lui Hristos și templu al lui Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, darul limbilor pare a fi condiția minimă pentru ca cineva să devină membru al Trupului lui Hristos… Cei care, prin rugăciune neîncetată, ajung la slăvire, constituie nucleul central al Sfintei Tradiții, întrucât fără ei nu există Trup al lui Hristos. Fără ei, Tainele Bisericii devin un simplu sistem de magie. Apostolul Pavel nu spune că Trupul lui Hristos se zidește prin botez, mirungere, dumnezeiasca Euharistie etc., ci prin Apostoli și proroci, înțelegând prin aceasta Apostoli și Părinți, care nasc duhovnicește pe alții în Hristos, pregătindu-i pentru primirea rugăciunii Sfântului Duh în inimile lor. Numai în aceste condiții Tainele Botezului, Mirungerii, Dumnezeieștii Euharistii, Preoției, Mărturisirii, Pocăinței etc. nu sunt magie” (Iisus Hristos – Viața lumii).

    „Trebuie ca fiecare să se cerceteze pe sine dacă se află în starea de luminare și, prin urmare, este membru al Trupului lui Hristos și templu al Sfântului Duh, având cel puțin «darul limbilor», adică rugăciunea minții” (Religia este o boală neurobiologică, iar Ortodoxia este vindecarea ei).

    „Mădularele Bisericii, în epoca veche, erau aceia care se aflau în starea de luminare. Aveau cel puțin rugăciunea minții. Și pentru că aveau rugăciunea minții și se aflau în starea de luminare, erau numiți sfinți” (Dogmatica empirică).

    Prin urmare, prima teză este următoarea:
    Un om nu devine membru al Bisericii prin „Botezul apei”, ci prin „Botezul Duhului”. Dovada că este într-adevăr membru al Bisericii este să aibă „rugăciunea” (rugăciunea minții).

    Este adevărat că, analizând această poziție, nu am găsit-o cu totul inedită. Într-adevăr, ea a mai fost exprimată și în trecut – însă nu de către ortodocși. Să o vedem însă mai întâi în detaliu.

    În contrast cu această poziție, Părinții învață că cineva devine membru al Bisericii prin Botez, pe care nu îl împart în „botezul apei” și „botezul Duhului”, ca și cum ar fi două botezuri de feluri diferite!

    Teoreticianul romanidismului în spațiul noului calendar (și coleg de studii al dlui Sakarellos cu pr. Romanidis), episcopul Ierótheos(Vlachos) de Nafpaktos, încercând să fundamenteze această împărțire, scrie:

    „Botezul apei și botezul Duhului pot fi legate între ele atunci când catehizarea este corectă și ortodoxă, dar pot să nu fie legate în mod absolut, în sensul că precede botezul apei și urmează botezul Duhului. Este foarte caracteristic, din Faptele Apostolilor, faptul că creștinii din Samaria primiseră deja botezul apei, adică fuseseră botezați în numele Domnului, dar nu primiseră încă botezul Duhului, motiv pentru care au fost trimiși Apostolii Petru și Ioan ca să-i boteze cu Duhul Sfânt” (Catehizarea și botezul adulților, ed. II, Editura „Diaconia Apostolică”, 1998, p. 7-8).

    Kyr Ierótheos face referire la următorul pasaj din Faptele Apostolilor: „Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.” (Fapte 8, 14-17).

    La o privire superficială există într-adevăr pericolul de a trage concluzia că Botezul nu dăruiește Sfântul Duh. Însă, cine citește cu atenție capitolul, va afla mai sus că: «Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le propovăduia pe Hristos» (Fapte 8, 5) și «când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau.» (Fapte 8, 12). Și tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: «Și pentru ce aceștia, botezați fiind, nu primiseră Sfântul Duh? Fie pentru că Filip, ca să-i cinstească pe Apostoli, nu le-a dat acest dar, fie pentru că nu avea un astfel de har (căci era dintre cei șapte diaconi), și aceasta este mai degrabă de spus. De aceea mi se pare că acest Filip este unul dintre cei șapte, al doilea după Ștefan. De aceea și botezând, nu dădea Duhul celor botezați; căci nu avea această putere, fiindcă acest dar era numai al celor doisprezece» (P.G. 60, 144).

    Vedem așadar că Botezurile săvârșite în Samaria au fost incomplete doar din motivul că au fost săvârșite de un diacon (Sfântul Filip, unul dintre cei șapte diaconi) și nu de vreunul dintre cei doisprezece Apostoli, care singuri aveau atunci puterea de a săvârși Taine.

    Felul în care romanidismul (sau „sakarellismul” în spațiul nostru) abordează Botezul (pe care îl numește „Botezul apei”, deosebind apoi și numind „Botez al Duhului” Mirungerea) este unul depreciativ față de această Taină, prima și cea fundamentală a Bisericii. Prin această minimalizare, sakarellismul, împreună cu supraaccentuarea Mirungerii, nu doar întărește rătăcirile deja existente în mediul nostru (precum rebotezările – de vreme ce „botezul apei” nu are mare valoare – deși Părinții subliniază că are o valoare atât de mare încât NU se repetă! – și remirungerile – de vreme ce Mirungerea este considerată atât de importantă încât doar prin ea cineva devine „adevărat membru” al „adevăratei Biserici”), ci cade într-o extremă, ajungând în opoziție directă cu cealaltă extremă, a așa-numitei „teologii baptismale” a ecumeniștilor, care susține că oricine a primit „un botez”, oriunde ar fi fost acesta săvârșit, trebuie socotit „membru al Bisericii”.

    Noi însă, adevărații ortodocși, „vom merge pe calea împărătească, nu ne vom abate nici la dreapta, nici la stânga, până ce nu vom trece hotarele tale” (Num. 20, 17); credem că prin Botezul pe care cineva îl primește în sânul Bisericii devine membru al acesteia.

    EXTREMA STÂNGĂ – TEOLOGIA BAPTISMALĂ ECUMENISTĂCALEA ÎMPĂRĂTEASCĂ – ORTODOXIAEXTREMA DREAPTĂ – ROMANIDISM/SAKARELLISM
    Cu orice fel de botez și oriunde, devii membru al Bisericii.Prin Botezul săvârșit în sânul Bisericii, devii membru al acesteia.Prin Botez nu devii membru al Bisericii.

    Așadar, potrivit învățăturii ortodoxe, Botezul se săvârșește „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5), adică dăruiește Sfântul Duh celor botezați și îi face membri ai Bisericii, chiar și fără Taina Mirungerii (a cărei valoare reală nu este nicidecum pusă la îndoială de Ortodoxie, întrucât prin ea se împărtășesc daruri suplimentare ale Sfântului Duh). Dovada acestui fapt nu este doar practica Bisericii de a-i primi drept membri ai săi pe cei botezați chiar dacă nu au apucat încă să fie mirunși (de exemplu: cei care trebuiau botezați urgent, pentru că erau în pericol de moarte – în special pruncii bolnavi sau creștinii întemnițați în vremea persecuțiilor, care nu mai apucau să fie botezați), ci și însăși învățătura Bisericii, din care redăm, cu titlu exemplificativ:

    1. De la Apostolul Pavel: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Se îmbracă în Hristos cel care nu este membru al Bisericii?
    2. Din Rugăciunile de la Slujba Sfântului Botez:
      „Fă-l pe acesta oaie cuvântătoare a sfintei turme a lui Hristos al Tău, mădular prețios al Bisericii Tale… Zidește-l pe temelia Apostolilor și Proorocilor Tăi; și nu-l surpa, ci sădește-l ca pe o mlădiță a adevărului în sfânta Ta Biserică Sobornicească și Apostolească, și nu-l dezrădăcina”.
    3. De la Sfântul Ioan Gură de Aur:
      „Ai văzut câte sunt darurile Botezului? Deși multora li se pare că darul acesta aduce numai iertarea păcatelor, noi am numărat zece binecuvântări: de aceea și botezăm pruncii, chiar dacă nu au păcate, ca să li se adauge sfințirea, dreptatea, înfierea, moștenirea, înfrățirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină locaș al Duhului Sfânt” (E.P.E. 30, 386).
    4. Din „Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, aprobată sinodal:
      „Cei botezați devin mădulare ale Trupului lui Hristos și se îmbracă în Domnul nostru” (Ioan Karmirís, Texte dogmatice și simbolice, vol. II, Austria, 1968, p. 637).
    5. De la Sfântul Nicodim Aghioritul:
      „Căci prin Cruce Biserica s-a logodit cu Hristos Cel Răstignit, iar prin sângele și apa care au curs din coasta Lui, cea mai înainte stearpă a născut mulți fii și s-a făcut mamă cu mulți copii, dar și frumoasă în copii, născând prin apa Botezului și hrănindu-i pe cei născuți prin Trupul și Sângele Domnului” (Eortodrómion, Veneția, 1836, p. 13).

    Romanidismul(iar în contextul nostru, Sakarellismul) susține că membru al Bisericii este numai cel care are cel puțin „rugăciunea” (rugăciunea minții), așa cum interpretează el „feluritele limbi” (γένη γλωσσών) ale Apostolului. Fără această rugăciune, nu numai că cineva nu poate fi membru al Bisericii, dar și toate Tainele sunt înșelătoare („un sistem de magie”)!

    Ortodoxia însă, și mai ales tradiția isihastă, subliniază marea importanță a rugăciunii minții, dar nu afirmă nici că cel care nu o are este în afara Bisericii, nici că fără ea Tainele nu se săvârșesc!

    Dimpotrivă, atât împărțirea nemaiauzită a Botezului (în botez al apei și botez al Duhului), cât și absolutizarea importanței „rugăciunii”, se întâlnesc la așa-numiții Messalieni (sau Euthiți).

    Aceștia învățau:
    „Sfântul Botez nu poate smulge rădăcinile păcatelor. Domnul nostru Iisus Hristos a zis că «de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu». Dar, pentru că Duhul Sfânt este foc dumnezeiesc – căci în chip de limbi de foc a coborât peste ucenici, despre care și Înaintemergătorul mărturisea mulțimii, vorbind despre Hristos, că «Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc» –, după cum focul văzut, atunci când se aprinde într-un loc împădurit, mistuie tot ce este la suprafață și usucă rădăcinile, curățind astfel terenul de toată murdăria, tot așa și Sfântul Duh, ba chiar cu mult mai mult… Ei spun că fiecare prunc care se naște trage din protopărintele Adam, pe lângă fire, și robia față de demoni, purtând împreună cu sine un demon care locuiește în el, și că Sfântul Botez, dar și orice altă lucrare dumnezeiască, nu poate să-l alunge, ci numai rugăciunea stăruitoare și încordată, însoțită de strigăt și de lepădare din partea celui ce se roagă” (P.G. 130, 1276-1277).

    După cum observă pe bună dreptate și profesorul de Dogmatică pr. Nikolaos Loudovikos (ca să nu creadă cineva că numai noi criticăm aceste poziții):
    „Subevaluarea greșită a Botezului «apei» de către pr. Romanidis, în vederea unui alt Botez, «al Duhului», care chipurile se dă numai prin rugăciune, amintește puternic de erezia Messalienilor, care subapreciază tocmai Botezul, căutând prin «rugăciune» să realizeze mântuirea sau, în limbaj romanidic, integrarea în Trupul lui Hristos. Oricum am lua lucrurile, admiterea a două Botezuri – unul fără Duh și altul al Duhului, prin rugăciune – este cu totul necunoscută în Tradiția Patristică și mai ales în cea isihastă” (Ecleziologia apofatică a «Consubstanțialului», ed. Armos, 2002, p. 140).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/02/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-3/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/1_30.html

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (1)

    de Nikolaos Mannis

    Două sunt marile abateri de la eclesiologia ortodoxă, în sânul Adevăraților Ortodocși (vechi-calendariști) din Grecia1.
    Prima, cunoscută astăzi sub numele de mateism (și care s-a dezvoltat într-o schismă începând din 1937), a fost exprimată de către unii aghioriți, în frunte cu viitorul episcop titular de Vresthina, Mathei Karpathakis, în primele decenii ale sfintei noastre lupte, și a fost combătută suficient prin scrierile părinților și dascălilor noștri ortodocși, precum Sfântul fost Mitropolit al Florinei Hrisostom, pr. Theodoret Mavros, Aristotel Delibasis ș.a.m.d.

    Cea de-a doua, s-a exprimat în ultimele decenii, prin avocatul și teologul Athanasios Sakarellos și, din păcate, nu numai că nu a fost combătută sistematic, dar s-a și răspândit, găsindu-și adepți în cadrul nostru (și anume, între aceștia, câteva persoane deosebit de dragi nouă, cu rang bisericesc înalt), influențând într-atât de mult conștiința noastră eclesiologică, încât să fim batjocoriți de către unii nou-convertiți drept „eretici”, pentru că nu suntem de acord cu această eclesiologie. Prin urmare, cuvântul nostru în prezenta lucrare este apologetic și polemic, dar și lămuritor, având nădejdea că va contribui la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși (așa cum ne-au transmis-o părinții noștri ortodocși) de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană, după cum se va arăta).

    Notă explicativă:
    Pentru cine nu știe, Athanasios Sakarellos a fost un apropiat colaborator al istoricului și militantului ziar „Orthodoxos Typos”, ale cărui pagini găzduiau, între alte teme, și texte de-ale sale împotriva vechi-calendariștilor (pe care îi considera eretici), semnate fie cu numele său, fie cu diverse pseudonime (de pildă, K. Athanasiou, Ioannis Athonitis). Acestea au fost publicate mai ales în anii 1980 și au stârnit reacțiile unor membri de seamă ai Bisericii noastre (precum fericitul Mitropolit Akakios de Diavleia, pr. Theodoret Mavros și pr. Efthymios Bardakas). Iar în jurul anului 1990, după ucenicia sa la pr. Ioannis Romanidis, dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendariști, însă personal nu am văzut nicăieri să fi scris public că dezminte cele ce scrisese împotriva lor. [n. tr. În cele din urmă, Athanasios Sakarellos a părăsit mișcarea vechi-calendaristă și s-a întors înapoi în sânul noilor calendariști.]

    Cu aceste texte însă nu ne vom ocupa, acceptând prin iconomie că, întrucât dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendaristi, acest fapt al aderării lui constituie, într-un fel, o pocăință practică pentru cele scrise împotriva lor (deși exactitatea ar cere, pentru scrierile sale, o retractare scrisă).

    Ne vom ocupa, așadar, cu textele pe care le-a scris deja ca vechi-calendarist și care au format o nouă ecleziologie în sânul nostru, ce se depărtează la fel de mult de cea Ortodoxă ca și cea a lui Matthaios, cu care, de altfel, are multe asemănări, chiar dacă nu se identifică întotdeauna.

    Textele sale sunt în principal următoarele:

    1. „Despărțirea credincioșilor de episcopii eretici”.
    2. „A avut loc în 1965 unirea Bisericilor?”.
    3. „Calendarul vechi și nou”, 2005
      precum și publicările sale online, semnate fie cu numele său, fie cu pseudonimul său online „Kosmas”.

    Înainte de a trece la o analiză critică a acestor texte (în care se concentrează ecleziologia sa), vom prezenta pozițiile lui greșite (care constituie devierea pe care, pe scurt, o putem numi „Sakarellism”), pe care le vom întâlni și examina mai detaliat în lucrarea de față.

    Principalele poziții ale Sakarellismului sunt următoarele:

    1. Pentru a înțelege Teologia în general și Ecleziologia în special, trebuie să cunoști Istoria și mai precis interpretarea istoriei propusă de pr. Ioannis Romanidis. Potrivit acestei concepții (dualiste, se pare), așa-zișii creștini se împart în două categorii: „Romani” și „Franci”. Aceste categorii, prezentate cu anumite caracteristici în tabelul de mai jos, se află într-un război permanent, pentru că cei din urmă conspiră să-i înrobească pe cei dintâi:
    ROMANIFRANCI
    Luminați Întunecați
    Sfinți Păcătoși
    Ortodocși autentici„Ortodocși” falși
    Catholici adevărați„Catholici” mincinoși
    Vindecători ai sufletuluiSuflete bolnave

    „Francii” au reușit, în cele din urmă, să se impună și să înrobească întreaga lume (chiar și pe „Romani”), prin „scolasticismul franc”, din secolul al XIV-lea până în secolul XX, când a apărut pr. Romanidis și „ne-a eliberat”…

    1. Ca urmare, toți Părinții Bisericii, Dascălii, teologii și scriitorii bisericești, de la Sf. Grigorie Palama până la pr. Romanidis (cu foarte rare excepții), au fost captivi ai „scolasticismului franc” și, deci, lipsiți de credibilitate. Iar pentru a dovedi cine dintre acești Părinți și Dascăli au fost sau nu captivi, ajunge să pui scrierile lor alături de cele ale pr. Romanidis și ale celor ce sunt de acord cu el: dacă se potrivesc, erau „adevărați” ortodocși și Romani; dacă nu (cum e cazul Sf. Nectarie sau al fostului mitropolit al Florinei Hrisostom), erau „captivi ai Francilor”…
    2. În Biserică (în care nu există, zice el, distincție între Biserica luptătoare pe pământ și cea triumfătoare în ceruri – asta ar fi „scolasticism franc”) aparțin numai Sfinții, cei luminați, cei îndumnezeiți, cei aleși, cei curați. Existența păcătoșilor și a celor cu învățături greșite în Biserică o pângărește și, deci, nu este posibilă. Cineva nu devine membru al Bisericii prin Botezul cu apă, ci prin „botezul Duhului”! Sfinții sunt infailibili și, prin urmare, cei care (după bunul plac, desigur) sunt considerați că se înșală (cum ar fi: Augustin, Isaac Sirul, Ioan Maximovici, Filaret al New Yorkului ș.a.m.d) sunt „pseudo-sfinți”.
    3. Biserica Greciei a căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată (și a pierdut Harul și Preoția) în 1924, prin schimbarea calendarului, (sau/și) în 1930, prin acceptarea „ereziei nestoriene” a lui Trembelas, (sau/și) în 1935, prin respingerea celor trei arhierei care au revenit la calendarul vechi, (sau/și) în 1965, prin așa-zisa „Unire a Bisericilor”, dar și pentru că este în comuniune cu Biserica Finlandei, care urmează noua Pascalie. Discipolii dlui Sakarellos mai adaugă că a căzut (sau/și) în 1990, prin acordul cu monofiziții la Chambésy, (sau/și) în 1993, prin acordul cu papistașii la Balamand, (sau/și) în 2016, prin pseudosinodul din Creta. (Cu toate acestea, faptul că pr. Romanidis – „autoritatea” și „marele nostru eliberator” – era membru al Bisericii Greciei nu pare să conteze deloc…).
    4. Potrivit, de asemenea, principiului (ridicat la rang de dogmă și [re]interpretat după bunul plac) „cel ce este în comuniune cu un excomunicat, să fie și el excomunicat”, toate Bisericile Locale care sunt în comuniune cu Biserica Greciei și între ele au căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată, care ar mai fi constituită doar din câțiva îndumnezeiți …„Romani”.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-2/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/1_30.html

    1. N. tr: mai nou, din păcate și în România. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (7)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    c. Invocarea nejustificată a canonului 15 al Sinodului I–II de către G.O.C.

    Despre canonul 15 și când poate fi invocat am vorbit și mai sus. Aici ne vom opri doar la câteva puncte:

    „Așa cum am menționat deja, până în 1935 și, desigur, până astăzi, nu s-a făcut de către vreun Sinod Ecumenic sau Panortodox vreo condamnare a Bisericii Greciei ca schismatică (cu atât mai mult ca eretică). De asemenea, Biserica Greciei nu s-a separat de una singură de celelalte Biserici Ortodoxe, creând o Biserică independentă (cu atât mai puțin nu a aderat la vreo Biserică eretică). În consecință (pe baza celor spuse în capitolul precedent) nu exista vreun motiv pentru o întrerupere obligatorie a comuniunii bisericești cu ea.”

    Vom răspunde pe scurt, pentru că multele cuvinte sunt sărăcie. Canonul vorbește despre apărare prin întrerupere înainte de judecata sinodală. Prin urmare, greșit aduceți ca argument lipsa condamnării sinodale a Bisericii Greciei. Așa cum am spus, problema este la interpretarea acestui canon. Din moment ce pr. Vasile nu a reușit să-l interpreteze corect, este firesc că nu poate găsi nici justificarea invocării lui de către G.O.C.

    „Dar poate exista vreun motiv care măcar să permită despărțirea de Biserica Greciei? Așa cum am văzut, Părinții Sinodului I–II permiteau întreruperea comuniunii numai în cazul în care episcopul predica «vreo erezie condamnată de sinoade sau de Părinți». Dar nimeni nu poate dovedi că îndreptarea calendarului constituie erezie, adică atinge dogmele credinței și nu doar viața liturgică exterioară și rânduiala canonică.”

    În sine, o simplă corectare a calendarului, făcută de întreaga Biserică în consens, nu constituie erezie. Dar acceptarea calendarului gregorian (instrument misionar important al ereziei papismului), introdusă necanonic, unilateral și cu forța, care a dus în același timp la ruperea unității întregii Biserici în viața liturgică exterioară, constituie atunci un motiv extrem de serios pentru întreruperea comuniunii.

    Pr. Vasile se joacă cu cuvintele „erezie” și „dogmă” pentru a-și justifica comuniunea cu patriarhul eretic Bartolomeu. Cei care s-au despărțit atunci au văzut în reforma calendarului erezie papistașă, prin acceptarea calendarului gregorian (chiar și numai pentru sărbătorile fixe), și de aceea au strigat: „ne-au catolicizat!”.

    Noi, urmașii lor de astăzi, știm că reforma calendarului a fost doar primul pas spre erezia ecumenismului. Iar pr. Vasile încă se mai întreabă care au fost motivele despărțirii…

    „Părerea că îndreptarea calendarului nu atingea dogmele credinței era împărtășită chiar și de conducătorul G.O.C., fostul mitropolit al Florinei, Hrisostom. Potrivit lui, îndreptarea era o rătăcire «care nu privea în mod direct o dogmă a credinței, ci se referea la necanonicități și nereguli bisericești vindecabile, după Sfântul Vasile cel Mare», adică la «partea tipiconală și administrativă a Bisericii». Ierarhia Greciei, stăruind «în această inovație calendaristică», punea «ambiția mai presus de Sfintele și Sfințitele Canoane». În consecință, G.O.C. se opun «unei decizii necanonice a Sinodului» și «se află în necomuniune cu ierarhia inovatoare… temporar, din motive canonice» și nu dogmatice.”

    După prezentarea selectivă a unor fraze scoase din context din opera fostului mitropolit Hrisostom al Florinei, cu scopul de a induce cititorului concluziile dorite de autor, îl invităm pe pr. Vasile să studieze întreaga lucrare a acestuia pentru a se lămuri. Deja a început să fie publicată și cititorul bine intenționat va avea mare folos dacă va aprofunda lectura ei. Și astfel nu va mai gândi absurdități ca următoarele:

    „Pentru a nu pierde însă sprijinul canonului 15 al Sinodului I–II, care hotăra că doar motivele de credință justifică întreruperea comuniunii, Hrisostom nu ezita uneori să îl prezinte denaturat. Concret, susținea că acest canon poruncește «lepădarea de cel dintâi și înainte de judecata sinodală, atunci când acesta predică pe față și cu capul descoperit în Biserică și învață împotriva celor pe care Sfinții Părinți le-au statornicit în Sinoade Ecumenice și Locale și le-au consacrat ca instituții și canoane ortodoxe».”

    Hrisostom Kavouridis, cel care a lăsat în urmă slavă, onoruri, funcții și pensii și a fost exilat de trei ori (ultima dată trecut de 80 de ani), este un denaturator? Ne poate convinge oare un reprezentant al „sistemului”, care împărtășește fără rușine cu patriarhul eretic Bartolomeu „de frica iudeilor”?

    Astfel, scriind:

    „Este evidentă, credem noi, denaturarea sensului canonului prin lărgirea câmpului abaterilor «întâiului» (episcopului) din sfera dogmei și asupra încălcărilor «rânduielilor și canoanelor». Potrivit însă învățăturii Sfinților Părinți pe care am amintit-o mai sus și în special a canonului respectiv, este strict interzisă întreruperea comuniunii cu episcopul atunci când acesta violează numai ordinea canonică”,

    să se întrebe cum de el însuși este cel care alterează întreaga învățătură și practică a Bisericii, făcând distincție între învățăturile Bisericii în dogmatice și nedogmatice și deci admisibile a fi atinse. Aceasta este oare învățătura Părinților? Dar aceia spuneau că „nici o iotă” nu trebuie să fie schimbată. Atunci să ne rugăm spre apus sau să ne facem semnul crucii cu piciorul, de vreme ce acestea nu ar fi dogmatice. Frumoasă învățătură, într-adevăr, conformă cu spiritul înnoitor al epocii noi!

    e. Încălcările tradițiilor bisericești și ale dispozițiilor canonice, care nu lovesc în mod direct credința ortodoxă, nu constituie motiv pentru întreruperea comuniunii bisericești

    În acest subcapitol, autorul încearcă prin diferite exemple istorice să-și impună punctele de vedere. Să le vedem pe rând:

    Exemplul 1. Sfântul Fotie cel Mare este prezentat, nici mai mult nici mai puțin, ca tolerant față de rătăcirile latine. Aici, de fapt, principala denaturare constă în faptul că relațiile unei Biserici cu alta (mai precis ale Constantinopolului cu Roma) sunt prezentate de autor drept model pentru relația unui credincios cu episcopul său. În paralel, el încearcă să reducă importanța celorlalte rătăciri latine (în afară de filioque), pe care le consideră… „obiceiuri”, în timp ce Sfântul Fotie doar nu le combătea direct pentru a putea soluționa mai întâi problema majoră a vremii sale – filioque.

    Exemplul 2. Este cu totul pe lângă subiect și înșelător. Ce înseamnă că ortodocșii i-au tolerat pe latini până în 1054? Cel puțin a venit momentul în care au încetat să-i mai tolereze, văzând împietrirea lor în necredință. Dar voi până când veți continua să-i tolerați pe episcopii voștri ecumeniști, care vă manipulează și vă conduc spre pan-religia lui Antihrist și a pseudo-profetului său, Papa Romei?

    Exemplul 3. Denaturarea continuă. Culminarea este fraza: „Sfântul Nicodim și ceilalți sfinți colivazi ai epocii sale s-au luptat împotriva încălcărilor sfintelor tradiții și a dispozițiilor canonice, dar nu au întrerupt comuniunea bisericească cu ierarhii lor”, uitând părintele Vasile că colivazii au fost anatematizați de Sinodul Local din Constantinopol (1776) – anatema aceasta nici până astăzi nu a fost ridicată (deși desigur nu are nici o putere, pentru că este nedreaptă, la fel ca și caterisirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care de asemenea nu a fost revocată). Oare colivazii îl pomeneau pe patriarhul care i-a anatematizat?

    Exemplul 4. Nu vom spune multe. Scrie părintele Vasile: „aceste încălcări grave atât ale vieții monahale, cât și ale canoanelor și tradițiilor Bisericii nu i-au condus pe ortodocșii de atunci – și mai ales pe «râvnitorul credinței noastre ortodoxe, de fericită pomenire Constantin Oikonomos» – la întreruperea comuniunii cu episcopii lor”. Dar este oare așa? Adevărul este că nu au reacționat în bloc clerul și poporul (lucru care nici nu era posibil, din cauza circumstanțelor istorice). Avem așadar o slăbire a conștiinței ortodoxe, fapt care pare să-l bucure pe părintele Vasile atunci când scrie cu entuziasm că nimeni nu a reacționat și nimeni nu a întrerupt comuniunea cu cei care călcaseră rânduielile. Însă lucrurile nu stau chiar așa cum vrea să le prezinte onoratul autor. Au existat destule reacții, atât împotriva măsurilor anti-religioase ale Regenței1, cât și împotriva etnofiletismului lui Farmakidis. Monahul Prokopie Dendrinós a fost primul exilat pentru opoziția sa. Constantin Oikonomos a fost unul dintre mulții care, în acea epocă, considerau Biserica Greciei schismatică (schismă vindecată abia în 1850 prin acordarea autocefaliei de către Patriarhia Constantinopolului). Predicatorii Cosma Flamíatos și Hristofor Papoulákos au fost persecutați de autoritățile politice și bisericești pentru rezistența lor fermă și pentru trezirea conștiințelor ortodoxe ale poporului credincios.

    Așadar, părintele Vasile nu trebuie să se concentreze doar pe întreruperea pomenirii, care într-adevăr în cazuri de încălcări canonice nu se impune așa cum se impune în caz de erezie. Dar oare schimbarea calendarului a fost o simplă încălcare canonică?

    Continuăm să citim:

    «Dimpotrivă, repetăm încă o dată, potrivit învățăturii Ortodoxe, numai încălcările tradițiilor care ating în mod direct credința Ortodoxă pot fi considerate drept motiv suficient pentru întreruperea comuniunii bisericești. Astfel de cazuri sunt, fără îndoială, încălcările tradițiilor bisericești săvârșite de iconoclaști (refuzul reprezentării și cinstirii lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului și a Sfinților, refuzul cinstirii și acordării de onoare Cinstitei Cruci și sfintelor moaște), precum și orice altele care, într-un mod asemănător, vatămă evlavia».

    Și întrebăm: Era oare dogmă cinstirea sfintelor icoane, a Cinstitei Cruci și a sfintelor moaște înainte de Sinodul VII Ecumenic? Un părinte Vasile al acelei vremi n-ar fi putut, oare, să trimită o scrisoare către iconofilii de atunci, spunându-le că nu ar trebui să întrerupă pomenirea episcopilor iconoclaști? Dar îmi veți spune: iconoclaștii au vătămat evlavia! Atunci, întrebați-vă acum dacă și în ce măsură a fost vătămată evlavia creștinilor ortodocși greci atunci când, dintr-odată, într-o zi, au fost împărțiți în vechi-calendariști și nou-calendariști printr-o hotărâre necanonică (și, după părerea voastră, corectă), când unii prăznuiescaceeași sărbătoare astăzi și alții după 13 zile, când unii postesc și alții nu. Oare atât de greu este să recunoașteți greșeala și să o îndreptați?

    1. N. tr: Este vorba despre Regenta Greciei (1833–1835), instituită după ce regele Otto (Othon), fiul regelui Ludwig I al Bavariei, a fost adus ca rege al Greciei la numai 17 ani. Fiind minor, nu putea guverna singur, așa că țara a fost condusă de un consiliu de regenți bavarieni (Armansperg, Maurer și Heideck).
      Această regență a introdus multe măsuri administrative și bisericești, între care și: proclamarea autocefaliei Bisericii Greciei (în 1833) în mod unilateral, fără acordul Patriarhiei de la Constantinopol → ceea ce a creat schisma Bisericii Greciei până în 1850; diverse măsuri văzute ca „anti-religioase” de cler și de credincioși (controlul statului asupra Bisericii, închiderea unor mănăstiri considerate „neproductive”, influența protestantă și catolică adusă prin consilierii bavarieni).
      Deci, „măsurile anti-religioase ale Regenței” se referă la deciziile luate în acea perioadă de conducătorii regenți ai Greciei în numele regelui Otto, care au afectat viața bisericească și tradiția ortodoxă. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (6)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Capitolul III: Despărțirea G.O.C. (vechilor-calendariști) de Biserica Greciei în 1924 – necanonică

    a. Argumentul că Biserica Greciei a devenit schismatică

    Părintele Vasile scrie următoarele:

    „Unul dintre principalele motive invocate de G.O.C. pentru despărțirea lor a fost acela că Biserica Greciei, în 1924, a devenit schismatică. Concret, potrivit declarației celor trei ierarhi – Gherman al Dimitriadei, fostul Hrisostom al Florinei1 și Hrisostom al Zakynthosului – care s-au despărțit în 1935 de Biserica Greciei și au preluat conducerea G.O.C. (care până atunci erau păstoriți doar de preoți), «cei care conduc acum Biserica Greciei, prin introducerea unilaterală, necanonică și lipsită de discernământ a calendarului gregorian, s-au despărțit singuri de întregul trunchi al Ortodoxiei și s-au proclamat pe ei înșiși, în esență, schismatici față de Bisericile Ortodoxe». Această afirmație este, în opinia noastră, greșită. După cum am văzut mai sus, cineva devine schismatic în două moduri: fie prin judecată sinodală, condamnare și tăiere din Biserică pentru că săvârșește și persistă într-o faptă sancționată de sfintele canoane, fie prin despărțirea sa voluntară de Biserică.”

    Autorul cade însă în aceeași capcană în care au căzut și „matheiții”, în legătură cu înțelegerea cuvântului „schismatic” și diferența de sens pe care o are atunci când îl folosim în accepțiunea filologică-lingvistică și atunci când îl întrebuințăm ca termen canonic-ecleziologic. Ca simplu cuvânt, „schismă” înseamnă diviziune și separare, iar „schismatic” este cel care o provoacă. Însă, potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe, pentru ca cineva să devină schismatic există un singur mod (și nu două, cum scrie autorul). Acest mod este doar judecata, condamnarea și tăierea sinodală din Biserică.

    Scriind autorul că cineva devine schismatic și „prin despărțirea sa voluntară de Biserică”, el cade în două greșeli:

    a) El consideră că cineva devine schismatic automat atunci când se desparte, pe când adevărul este că trebuie să existe o hotărâre sinodală a întregii Biserici (așa cum s-a întâmplat, de pildă, în 1872, cu Marea Sinodă care a condamnat Schisma bulgară). Dacă are vreo astfel de hotărâre care să condamne pe Ortodocșii Vechi-Calendaristi din Grecia, să ne-o arate.

    b) El confundă Biserica cu Ierarhia. Când credincioșii nu urmează Ierarhia într-o nelegiuire care vatămă Biserica, atunci nu ei se despart de Biserică, ci dimpotrivă, rămân înlăuntrul granițelor ei.

    Prin urmare, prin expresia „s-au proclamat pe ei înșiși, în esență, schismatici”, cei trei ierarhi nu spun nimic diferit de ceea ce însuși inițiatorul schismei nou-calendariste, Arhiepiscopul Atenei Hrisostom Papadopoulos, a declarat în 1923, scriind că nicio Biserică Locală nu „poate să se despartă de celelalte și să primească un nou calendar fără să devină schismatică față de celelalte”.

    Faptul că – din diferite motive – celelalte Biserici Locale nu s-au întrunit pentru a proclama schismatice Bisericile care au schimbat calendarul, nu diminuează deloc nelegiuirea, întrucât aceste Biserici care au primit inovația sunt „în esență”, adică „potențial”, schismatice!

    De aceea autorul triumfă în mod nejustificat, asemenea unui copil neascultător care a scăpat de pedeapsă, atunci când spune: „după cum știm, nimic din cele de mai sus nu s-a întâmplat în 1924. Biserica Greciei pur și simplu și-a schimbat calendarul, fără desigur să se gândească să se despartă de celelalte Biserici Locale. Dar nici celelalte Biserici Locale n-au condamnat-o ca schismatică, nici n-au tăiat-o din trupul lor, pedepsind-o pentru disprețul arătat față de reacțiile exprimate de unele dintre ele și pentru graba excesivă și «nejustificată» pe care a arătat-o în problema corectării calendarului”.

    Așadar, pentru că nu a existat pedeapsă (semn și acesta al decăderii generale a păstorilor Bisericilor Locale), înseamnă că inovația a fost bine făcută? Sau poate diversele presiuni o justifică? „Dimpotrivă, Bisericile Locale au preferat să folosească iconomia și îngăduința bisericească, întrucât, de altfel, unele dintre ele se confruntau în același timp cu presiuni similare pentru corectarea calendarului, fie din partea guvernelor țărilor lor, fie din partea turmei lor. Aceste multiple presiuni au constrâns chiar și în 1928 Biserica conservatoare a Alexandriei să primească, la rândul ei, noul calendar”.

    Cine era Patriarhul Alexandriei în 1928?

    Iar următoarele cuvinte:

    „Această aplicare a iconomiei din partea Bisericilor Locale a fost pe deplin conformă cu ecleziologia ortodoxă, dat fiind că corectarea unilaterală a calendarului era, într-adevăr, o nelegiuire, dar una care nu atingea dogmele credinței; (deși, după cum am văzut mai sus, în istoria Bisericii întâlnim chiar și cazuri de iconomie «pentru un timp» față de Biserici care propovăduiau chiar și învățături eretice). Într-adevăr, un principiu fundamental al tuturor sfintelor Sinoade și Părinți ai Bisericii este că, în sfera dogmei, nu este îngăduită absolut nicio iconomie, dimpotrivă, în viața exterioară, liturgică și de cult, în moravuri și obiceiuri, precum și în formele și structurile administrative ale Bisericii – «acolo unde nu este vorba de credință în cele ce se nesocotesc» – sunt acceptate și îngăduite anumite variații și diferențe locale, neesențiale. După cum spunea Sfântul Evloghie al Alexandriei: «Până la acest punct dreapta judecată îngăduie iconomia, atât timp cât nu se aduce nicio inovație dogmelor Bisericii… atunci când dogma evlaviei nu este vătămată». Iar «în dogmele dumnezeiești», după răspunsul Patriarhilor Ortodocși către anglicani în 1718, «niciodată iconomia sau condescendența nu-și are locul».

    Acestea pot aduce o oarecare ușurare conștiințelor disperate ale cititorilor dumneavoastră, sufocați de realitatea nou-calendarist-ecumenistă, dar pentru un cititor imparțial nasc câteva întrebări esențiale: Poate cineva săvârși o nelegiuire, care – după părerea dumneavoastră – nu atinge dogmele credinței, și să pretindă să nu fie condamnat? Atunci de ce o numiți nelegiuire? Putem, oare, să săvârșim fără primejdie nelegiuiri, atâta timp cât, după judecata noastră, nu ating dogmele credinței, doar pentru că nu s-a găsit încă cineva să ne condamne? Cine stabilește granița dintre iconomie și acrivie?

    Dacă, de pildă, Biserica Rusiei – aflată sub dominație comunistă până în 1989 – care nu a condamnat Bisericile ce au primit noul calendar, iar această ne-condamnare ați botezat-o iconomie, dacă astăzi ar condamna Bisericile nou-calendariste, cum ați boteza aceasta? Panslavism2?

    Și dacă vă dovediți iubitori ai iconomiei, de ce nu arătați iconomie și față de „vechi-calendariști” și îi numiți „schismatici”?

    Încheind subcapitolul, scrieți:

    „În consecință, afirmația G.O.C., că Biserica Greciei a devenit schismatică, adică s-a desprins de «trunchiul întreg al Ortodoxiei», era neadevărată. În încercarea lor însă de a întări această afirmație, G.O.C. au invocat și un pasaj din «Raportul» întocmit în 1923 de o Comisie specială de experți pe problema calendarului, din care făcea parte și (pe atunci arhimandritul) Hrisostom Papadopoulos.
    În acest Raport se menționa, printre altele, că Biserica Greciei nu «poate să se despartă de celelalte (Biserici) și să accepte un nou calendar fără să devină schismatică în fața celorlalte».
    Însă lectura atentă a întregului Raport face limpede că G.O.X. izolează intenționat acel pasaj, ascunzând faptul că «Comisia nu fixa drept condiție pentru introducerea noului calendar acceptarea simultană de către toate Bisericile Ortodoxe, ci doar consultarea cu ele». Și, după cum am arătat mai sus, consultarea Bisericii Greciei cu Bisericile Locale nu a dat, în cele din urmă, rezultatele necesare. Totuși, singurele competente să condamne această lipsă erau Bisericile Locale, care însă niciodată («până acum», adăuga părintele Vasile) nu au făcut așa ceva”.

    Citind cele de mai sus, m-am gândit că nu aveți nicio idee despre distincția dintre «potențial» și «în fapt».
    Însă faptul că ați fost fost zelot și chiar ucenic al înțeleptului unchi al dumneavoastră, Gheronda Eftimie din Kerasia, pe de o parte, iar pe de altă parte cele scrise în imediatul următor subcapitol – pe care îl vom examina – arată că, deși cunoașteți cu precizie învățătura patristică despre «potențial și în fapt» exprimată de fericitul Mărturisitor, fostul mitropolit Hrisostom al Florinei, dumneavoastră prezentați drept poziție și opinie a tuturor G.O.C. exagerările eclesiologice ale unei părți dintre aceștia, adică a așa-numiților «mateiți», pentru a lovi astfel în pozițiile ortodoxe ale celor care țin calendarul vechi. Acest lucru nu vă face deloc cinste.

    În același timp, faptul că inovația nu a fost condamnată de celelalte Biserici v-a adormit și v-a dat iluzia că ați scăpat de judecată. Dar știți că cei aflați sub judecată, în probleme bisericești, și chiar dacă ar scăpa aici de judecată, nu vor scăpa la necruțătorul tribunal al Domnului.

    De ceea ce mă doare cel mai mult pentru dumneavoastră este că, deși încercați să justificați totul în fel și chip, pe cel mai simplu lucru – pocăința – nici nu-l luați în seamă. Astfel se dovedește că sunt valabile până astăzi cuvintele Episcopului Acachie de Talantio, scrise în 1934 (pe atunci arhimandrit) în revista „Vestitorul Ortodocșilor”:

    „Ne-am convins, în cele din urmă, că ierarhii Bisericii mai degrabă vor primi tăierea împrejur, mai degrabă vor deveni evrei sau se vor islamiza, ori se vor face masoni, decât să se întoarcă la calendarul ortodox”.

    b. Opiniile fostului mitropolit de Florina, Hrisostom, conducătorul G.O.C.

    Părinte Vasile, trebuie în acest punct să vă mărturisesc că, pe măsură ce citesc cartea dumneavoastră, dilema pe care am menționat-o și în introducere devine tot mai mare. Mă întreb, deci: sunteți neinformat sau mințiți? Dacă este prima variantă, se poate ierta, și chiar vă va folosi dacă aveți bunăvoință. Dacă însă este a doua, îmi pare rău. Și scriu toate acestea pentru că citesc din nou lucruri care nu corespund adevărului.

    Concret, scrieți:
    „Caracterizarea lipsită de temei și, mai ales, declararea Bisericii Greciei drept schismatică de către G.O.C. a fost nevoit să o recunoască doi ani mai târziu chiar și moderatul conducător al G.O.C., fostul mitropolit de Florina, Hrisostom: «Noi, apărându-ne împotriva hotărârii de caterisire a sinodului judecătoresc, pe care l-a convocat ierarhia inovatoare, i-am numit în scrierile noastre pe ierarhii inovatori drept schismatici» (Opere complete, vol. II, p. 22–23)”.

    Prima eroare: Ierarhia provizorie a G.O.C., așa cum am văzut, a condamnat drept „în esență”, adică „potențial”, schismatică ierarhia inovatoare a Bisericii Greciei.

    A doua eroare: Fostul mitropolit de Florina, Hrisostom, nu a fost „nevoit să recunoască” nimic din ceea ce nu credea deja. Dacă nici dumneavoastră, nici „mateiții” nu înțelegeți unele lucruri, nu e vina fericitului fost mitropolit de Florina.

    A treia eroare: Puneți un fragment din scrierile fostului mitropolit de Florina pentru a vă susține propriile afirmații, fragment care însă întărește dilema mea. Spuneți că acel fragment ar fi fost recunoașterea sa din 1937, adică doi ani după condamnare (1935). Și totuși, cât de greu era să mergeți de la pag. 22–23 din vol. II al Operelor complete la pag. 28, ca să vedeți data (1 iunie 1944), dar și să citiți întregul text, care se referă la „potențial și în fapt” și a fost scris tocmai pentru a combate excesele „mateiților”?

    Dar dumneavoastră dregeți lucrurile imediat după, scriind:
    „Apărându-se din nou, Hrisostom – de data aceasta, în 1937 – împotriva extremiștilor G.O.C. (mateiților) care se despărțiseră de el, a fost nevoit în plus să mărturisească și următoarele: «Dacă, plecând în exil, l-am numit pe arhiepiscopul Atenei schismatic și Biserica Greciei schismatică, am folosit cuvântul „schismă” nu cu sensul în care îl folosește Biserica, pentru a însemna despărțirea de Biserica Ortodoxă și, ca urmare, lipsirea de Harul lui Hristos și de Taine, ci cu sensul că arhiepiscopul Atenei, prin inovația calendaristică, s-a despărțit pe sine și ierarhia care-l urma de celelalte Biserici Ortodoxe în privința prăznuirii sărbătorilor și a păzirii posturilor»”.

    Însă denaturați complet sensul scrierilor fostului mitropolit de Florina atunci când scrieți „a fost nevoit să mărturisească”. Cine l-a forțat? Ce să mărturisească? Acest om sfânt le ținea o lecție extremiștilor G.O.C., care, din pricina bătăilor și a prigonirilor la care fuseseră supuși de către neo-calendariști – lucruri despre care dumneavoastră nu pomeniți, spre rușinea dumneavoastră – considerau drept schismatică „în act” Biserica nou-calendaristă. O lecție sunt și cuvintele următoare, pe care le citați:

    „De altfel, «dreptul acesta, adică de a întemeia și de a desființa o Biserică», aparține doar Unei, Sfintei, Sobornicești și Apostolești Biserici, «a cărei hotărâre validă și definitivă o exprimă Sinodul Ecumenic și Panortodox… În aceste condiții, protestantizează sau latinizează orice Biserică locală atunci când își însușește sau uzurpă dreptul Sinodului Panortodox și, printr-o hotărâre necanonică a Sinodului unei Biserici (în speță, reforma calendarului), o declară schismatică»”.

    Însă scriind cele de mai jos, cu care încheiați acest subcapitol:

    „Cuvintele de mai sus ale lui Hrisostom arată, fără putință de tăgadă, cât de mare a fost nelegiuirea și samavolnicia G.O.C. atunci când au declarat Biserica Greciei schismatică, cu atât mai mult cu cât ei nu constituiau nici măcar o Biserică Ortodoxă locală legală și recunoscută. În plus, dacă acea acuzație împotriva Bisericii Greciei ar fi fost logică, atunci toate Bisericile Ortodoxe ar fi trebuit socotite schismatice, din moment ce până azi nici nu au condamnat-o, dar nici nu au acceptat reacția G.O.C. și, mai ales, crearea unei noi Biserici independente și izolate. Prin caracterizarea Bisericii Greciei ca schismatică, G.O.C. urmăreau, pe de o parte, să-și justifice desprinderea de ea și, pe de altă parte, să evite să fie ei înșiși caracterizați, așa cum meritau, drept schismatici”,

    se vede că răspunsul la dilema mea participă la ambele variante. Din păcate, deși aveți ignoranță, încercați să denaturați adevărul.

    Fostul mitropolit de Florina, Hrisostom, a exprimat exact ceea ce ar fi exprimat un Părinte al Bisericii: a condamnat inovația calendaristică, s-a despărțit de inovatori și i-a arătat ca fiind sub judecată, a exprimat eclesiologia ortodoxă luminând și ferindu-i pe credincioși de excese și a păstorit Plinătatea Neînnoită a Bisericii Greciei până la fericita sa adormire.

    Dumneavoastră, pentru a micșora și a discredita lupta pliromei neînnoitoare a Bisericii Greciei – adică a ortodocșilor de stil vechi – încercați să prezentați ca ideologie a lor excesele unora dintre ei.

    Continuați așa. Mitra e aproape.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-7/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/10/blog-post_31.html

    1. N. tr: Actualul Sfânt Hrisostom cel Nou. ↩︎
    2. N. tr: Este o mișcare de unire a slavilor. Sensul folosit în text: o etichetă aruncată pentru a delegitima o eventuală condamnare a nou-calendarismului venită din partea Bisericii Ruse, sugerând că ar fi un act politic, nu duhovnicesc. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (5)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    e. Schismele bisericești din secolele al VIII-lea și al IX-lea

    În acest subcapitol deosebit de viclean, părintele Vasile încearcă, printr-o asociere arbitrară, să sugereze cititorului raționamente mecanice de tipul: „vechi-calendarist” = asemenea studiților1 = schismatic. Vicleșugul constă tocmai în această sugestie. Cititorul neștiutor va gândi că Platon și Teodor au fost fanatici și schismatici, care s-au ridicat împotriva celor moderați, adică a sfinților mărturisitori patriarhi Tarasie și Mitrofan. Însă cercetătorul de bună-credință observă că atât Sfinții Platon și Teodor, cât și Sfinții Tarasie și Mitrofan au fost membri ai Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici (spre deosebire de ereticii iconoclaști) și sunt cinstiți pentru sfințenia lor, deși au avut divergențe în privința abordării unei probleme. Și Apostolii Petru și Pavel au avut o dispută. Și Sfântul Ioan Gură de Aur a avut neînțelegeri cu Sfântul Chiril (acesta din urmă fiind chiar membru al sinodului care l-a caterisit). În istoria bisericească se găsesc multe neînțelegeri, dar aici nu se judecă atât faptele în sine, cât intențiile și, desigur, dacă dogma a fost sau nu atinsă.

    A făcut bine Sfântul Tarasie că a fost moderat, temându-se de noi persecuții, dar a făcut bine și Sfântul Teodor Studitul când a întrerupt pomenirea pentru o căsătorie nelegiuită. Ce arată asta? Că dacă pentru o căsătorie nelegitimă Sfântul Teodor a întrerupt pomenirea unui Patriarh care era el însuși sfânt, atunci „vechi-calendariștii” cu atât mai bine și bineplăcut lui Dumnezeu au întrerupt pomenirea unor patriarhi și episcopi masoni și eretici, pentru o instituție și o tradiție bisericească fundamentală, a cărei modificare atingea în mod direct dogma unității Bisericii și servea, după cum s-a dovedit, panerezia ecumenismului.

    Singura paralelă ce poate fi făcută între viața bisericească din epoca iconoclasmului (secolele VIII–IX) și epoca noastră (secolele XX–XXI) este aceasta:

    • „vechi-calendariști” = iconofili,
    • „nou-calendariști” = iconoclaști.

    Și iconoclaștii spuneau că cinstirea icoanelor nu este dogmă, dar Sfântul Ștefan cel Nou Mărturisitor le-a răspuns că toate Sinoadele Ecumenice s-au ținut în biserici care aveau icoane în interior. Dacă cinstirea lor nu era corectă, atunci ar fi trebuit să fie înlăturate. La fel răspundem și noi nou-calendariștilor, care spun că problema calendarului nu este dogmatică: vreme de 1600 de ani Sfinții Părinți au urmat Vechiul Calendar. Dacă nu ar fi atins dogma, nu l-ar fi păstrat, de vreme ce cunoșteau eroarea lui?

    Cât despre neînțelegerile dintre iconofili de atunci, acestea ar putea fi puse în paralel cu dezbinările din interiorul mișcării vechi-calendariste.

    f. Sinodul I-II al Sfântului Fotie (861)

    Pentru detaliile istorice ale Sinodului I-II și o imagine mai completă, cititorul poate să consulte atât manualele de Istorie Bisericească, cât și notele introductive ale Pidalionului.

    Părintele Vasile, din canoanele 13–15 ale acestui Sinod, trage concluzia că scopul lui a fost:

    1. Să condamne schismele fără motive dogmatice, care apăruseră în sânul Bisericii în secolul al IX-lea.

    Obiecție: expresia „fără motive dogmatice” este o interpretare arbitrară a părintelui Vasile. Aceste canoane vizau în mod precis pe partizanii Sfântului Ignatie, așa-numiții „ignatieni” sau „zeloți”, care nu-l acceptau ca Patriarh al Constantinopolului și nu-l pomeneau pe Sfântul Fotie, deși acesta nici nu propovăduia vreo erezie, nici nu era iconoclast, nici nu încălcase vreo tradiție sau justificase vreo abatere, precum adulterinismul.

    1. Să interzică, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea comuniunii bisericești de către clerici față de întâistătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală, atâta vreme cât nu există motive de credință – adică să prevină apariția unor noi schisme.

    Am văzut și mai sus pentru ce motive se impune și pentru ce motive nu se impune întreruperea pomenirii.

    1. Să înlăture neclaritatea canonului apostolic 31, stabilind că proclamarea publică, „în văzul tuturor” și „pe față” (adică „fără reținere și cu îndrăzneală”), a unei erezii condamnate de Sinoade sau de Părinți, de către un episcop, constituie singurul motiv legitim („infracțiune”) care le dă dreptul clericilor să întrerupă comuniunea bisericească cu el, înainte ca problema sa să fie judecată de un Sinod competent.

    Atenție: Canonul 15 al Sinodului I-II este complementar canonului apostolic 31, așa cum am văzut, și nu „lămuritor”, așa cum susține părintele Vasile.

    1. Să confirme despărțirile mai vechi ale ortodocșilor de păstorii lor pentru motive de credință, în conformitate cu canonul apostolic 31.

    Completare: și dreptății.

    1. În cele din urmă, trebuie să subliniem formularea echilibrată a canonului 15, care nici nu interzicea întreruperea comuniunii bisericești pentru motive de credință înainte de o judecată sinodală, dar nici nu o considera obligatorie; pur și simplu o permitea și o lăuda. Aceasta s-a întâmplat pentru că, așa cum nu ar fi fost corect să fie învinuiți cei care, mai demult, întrerupseseră comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de judecata sinodală, tot așa nu ar fi fost corect să fie învinuiți nici cei care, mai demult, au rămas în comuniune cu păstorii lor eretici până la judecata sinodală – fie din motive de iconomie, fie din necunoaștere. De altfel, niciun canon bisericesc și niciun Părinte al Bisericii nu a impus vreodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. Niciun cleric nu a fost pedepsit vreodată pentru aceasta – dimpotrivă, au fost pedepsiți doar cei care continuau comuniunea cu păstorii lor după condamnarea sinodală a acestora. Nu trebuie, de asemenea, să uităm că prilejul pentru formularea canoanelor 13–15 a fost reprezentat de schismele bisericești nejustificate, iar scopul Sinodului a fost încetarea acestora și nicidecum încurajarea unor noi schisme, fie ele și „întemeiate”. Dacă Sinodul ar fi dorit să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de judecata sinodală, ar fi spus de la începutul canonului 13: „Cine nu se desparte imediat de păstorul său eretic să fie pedepsit.” În acest fel, însă, ar fi condamnat cazurile de mai înainte ale Sfinților Părinți, pe care le-am amintit, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu episcopii care propovăduiau vreo erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. În această perioadă au încercat să-i aducă la pocăință fie prin tăcere și toleranță discretă, fie prin scrisori și alte mijloace pașnice.

    Și aici ajungem la concluzia părintelui Vasile: teoria posibilității. El prezintă canonul ca „posibil”, ignoră cu desăvârșire lauda canonului 15 pentru cei care se despart și îl înfățișează ca o simplă „necondamnare” pentru cei care nu se despart!

    Astfel, cineva ar putea pretinde că, atunci când Domnul a spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, ar fi înțeles că, deși făcătorii de pace sunt fericiți, tulburătorii, chiar dacă nu sunt fericiți, totuși nu sunt nici ticăloși!
    Cu privire la aplicarea obligatorie a canonului 15, cititorul se poate îndrepta și către lucrările scrise special pe această temă, așa cum am menționat mai sus.

    Și întrebăm: Se propovăduiește erezia astăzi sau nu, părinte Vasile? Chiar dacă interpretăm canonul ca fiind doar „posibil”, nu sunt oare îndreptățiți cei care au întrerupt comuniunea cu purtătorii și propovăduitorii ecumenismului? Așteptăm răspunsuri.

    În același subcapitol, mai devreme, am citit:

    „Într-adevăr, în Istoria Bisericii au existat cazuri în care clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecata sinodală, pentru că aceștia propovăduiau învățături eretice.” Noi vom adăuga și vom spune că nu doar au existat cazuri, ci era o practică constantă ca ortodocșii – clerici, dar și mireni – să întrerupă comuniunea cu cei care aduceau învățături străine (cf. II Ioan 10).

    Părintele Vasile continuă, menționând câteva cazuri orientative, înainte de a ne introduce în…

    g. Cazuri de aplicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau erezia

    Lăsând la o parte opiniile ipocrite ale celor care invocă iconomia pentru a-i învinui pe „vechi-calendariști” pentru că n-au aplicat-o, când de fapt ei înșiși fac „o iconomie exagerată” de 90 de ani, cu urmarea că Biserica nu se mai eliberează de schisme și dezbinări, să trecem acum la cazurile menționate de pr. Vasile.

    1. „Sfântul Chiril al Alexandriei îi lăuda pe credincioșii din Constantinopol care au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu patriarhul lor Nestorie „pentru dreapta credință”, adică pentru că acesta propovăduia învățături blasfemiatoare. Îi caracteriza chiar ca „mai ușori” și „lingușitori” pe cei din Constantinopol care nu făcuseră la fel, ci dimpotrivă, rămâneau în comuniune cu el. Cu toate acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie, ci a imitat pe cei „care au experiență medicală, care nu supun de la început patimile trupești tratamentului greu cu fierul și focul, ci mai întâi le înmoaie cu medicamente blânde, așteptând vremea potrivită pentru tăietură.” Pentru că el credea că „se cuvine celor ce au alunecat să li se dea mâna, și, ca pe niște frați căzuți, să fie ridicați”, îl îndemna pe Nestorie prin scrisori părintești, în care îl numea „împreună-slujitor”, „să se depărteze de dogmele cele strâmbe și răstălmăcite… și să îmbrățișeze dreapta credință.” Mai mult, Sfântul Chiril s-a străduit „ca, scriindu-i mulți (episcopi ortodocși), poate se va rușina și se va îndrepta ereticul (Nestorie)… Și în cele din urmă, cu toți împreună, adică printr-un Sinod Ecumenic, să se facă dreptatea.” Și într-adevăr, condamnarea finală a lui Nestorie și ruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a realizat la Sinodul al III-lea Ecumenic. Merită subliniat că Nestorie, până în momentul condamnării, era numit de episcopii Sinodului „preaevlavios și prea cuvios”, adică era socotit episcop al Bisericii Sobornicești.”

    Dar dacă Sfântul Chiril, după cum spuneți chiar dumneavoastră, LĂUDA pe cei care s-au despărțit IMEDIAT de Nestorie, atunci de ce toate celelalte explicații? Pentru a justifica ce? Ah, părinte Vasile, când am început să citesc cartea dvs., am avut impresia că veți aduce argumente serioase. Din păcate însă văd că nu faceți decât să copiați argumentele pr. Epifanie Teodoropulos. De ce nu v-ați ostenit să citiți răspunsurile pr. Theodoret în lucrările sale „Dialoguri din pustie despre Ecumenism” și „Antidotul”2, unde ați fi găsit răspunsurile? Oare nu vă interesează adevărul, ci doriți doar să-i prezentați pe „vechi-calendariști”, dintre care ați plecat, ca niște schismatici și „în afara Bisericii”?

    Să vedem însă cum stau limpede lucrurile, fără deformări, în privința iconomiei Sfântului Chiril.

    O parte din clerul și poporul Constantinopolului, care avea contact direct cu Nestorie, a întrerupt imediat comuniunea cu el din pricina ideilor lui eretice. Când Sfântul Chiril a aflat de acestea, „s-a străduit, prin scrisori de sfătuire, să-l determine pe Nestorie să părăsească erezia, dar zadarnic se ostenea.” Să nu uităm că atunci nu existau telefon sau internet pentru o informare rapidă. Bine a făcut Sfântul Chiril că a trimis acele scrisori de avertizare și mustrare, iar din răspunsurile primite a diagnosticat boala și lipsa de pocăință a lui Nestorie. Astfel:
    a) i-a lăudat pe ortodocșii care au întrerupt comuniunea cu ereziarhul,b) a trimis scrisori către Împăratul Teodosie și către împărătesele Evdochia și Pulheria, c) a convocat un Sinod Local în Egipt, care a condamnat învățătura nestoriană și a alcătuit 12 anateme, d) a contribuit la convocarea unui Sinod Local și la Roma, unde Nestorie a fost condamnat și acolo, și e) prin convocarea Sinodului III Ecumenic, ereticul a fost alungat definitiv din Biserică ca un mădular putred.

    Are vreo legătură iconomia inițială și de scurtă durată a Sfântului Chiril, care urmărea să-l convingă pe Nestorie să renunțe la concepțiile lui eretice, cu iconomia voastră de zeci de ani față de purtătorii ereziei ecumenismului – patriarhii Meletie Metaxakis, Vasile Gheorghiadi, Athenagora Spyrou, Dimitrie Papadopoulos, Bartolomeu Arhondonis? Ce ați făcut voi dintre cele făcute de Sfântul Chiril? Nici măcar cel mai simplu lucru, pe care el îl laudă: apărarea prin întreruperea comuniunii!

    2. „Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească cu tatăl său, atunci când acesta a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a străduit să-l convingă să-l respingă, lucru care s-a întâmplat după aproape trei ani.”

    Dacă patriarhul Bartolomeu, cu care sunteți în comuniune, ar fi:
    a) tatăl vostru trupesc,
    b) ar fi semnat din simplitate un text eretic,
    c) iar după doar trei ani l-ar fi respins, atunci aș spune că aplicați iconomia mântuitoare a Sfântului Grigorie.

    Dar Bartolomeu este purtătorul ereziei Ecumenismului, pe care o slujește de zeci de ani prin fapte și prin cuvinte, și după 22 de ani de patriarhat sunteți încă în comuniune cu el!!! Două lucruri se întâmplă: ori nu ați înțeles că Bartolomeu mărturisește o credință greșită, caz în care spuneți-ne și vă vom prezenta dovezile, ori considerați că ecumenismul nu este erezie. Așteptăm cu mare interes… tăcerea voastră.

    3. „O aplicare și mai lungă a iconomiei se observă în cazul atitudinii față de erezia monotelismului. Într-adevăr, deși erezia a început să fie propovăduită în jurul anului 615, principalii ei opozanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea cu conducătorii acesteia, ci au încercat în multe feluri să-i aducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a avut loc sigur după 634 și probabil după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu sinoadele din Apus (640–649) care i-au anatematizat. La Sinodul de la Lateran (649) împotriva monoteliților, aplicarea iconomiei bisericești devine și mai evidentă, deoarece episcopul Serghie al Ciprului menționează următoarele: ‘Până astăzi am tăcut, făcând oarecare iconomie, crezând că îi vom putea îndupleca să-și schimbe învățăturile’.”

    De fapt, „erezia monotelită a început în anul 629 d.Hr.” și, desigur, răspândirea ei a durat câțiva ani, dată fiind lentoarea comunicării (nu aveau televiziune). Când însă s-a răspândit la curtea împăratului, unde Sfântul Maxim era protosecretar, acesta „n-a putut să fie în comuniune cu necredința celor necredincioși” și a plecat departe. Imediat Sfântul Mărturisitor a întrerupt comuniunea și, prin scrisori și cuvântări, s-a străduit să păstreze Ortodoxia, chiar și singur la un moment dat. Și toate acestea înainte de prima condamnare sinodală a ereziei la Sinodul Local de la Lateran (649 d.Hr.), cu atât mai mult cu ani buni înainte de Sinodul VI Ecumenic (680 d.Hr.), care i-a condamnat pe toți patriarhii eretici și a justificat un simplu monah!

    Vedeți deci pădurea (întreruperea comuniunii de către un singur monah cu toate Bisericile locale contaminate de erezie) și nu vă ocupați cu copacul (că ortodocșii nu au întrerupt imediat comuniunea; unul singur a fost de ajuns)!

    Merită să citiți și ce a pățit Sfântul Maxim din partea ereticilor vremii (i s-a smuls limba, i s-a tăiat mâna, a fost supus la chinuri). Și astăzi vă temeți de întreruperea comuniunii și faceți… „iconomie”.

    4. „Cea mai îndelungată aplicare a iconomiei de către Sfinții Părinți se întâlnește în cazul atitudinii față de latini. La această concluzie ajungem chiar dacă am accepta cazul extrem, adică faptul că papii au propovăduit oficial erezia filioque în 1009 și nu că o răspândeau pe ascuns încă din secolul al X-lea. Într-adevăr, deși patriarhul Serghie al Constantinopolului a șters imediat numele papei din diptice, ceilalți patriarhi ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea abia după patruzeci și cinci de ani (1054). Este de la sine înțeles că, în tot acest timp, Constantinopolul a rămas unit cu celelalte patriarhii. Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece ‘patriarhii, potrivit vechiului obicei bisericesc, mai degrabă decât prin acțiunea lui Mihail Kerularie, aplicau dreptul canonic, așteptând îndreptarea Bisericii Romei, de aceea și au avut multă răbdare’. ‘Răsăritenii, adică, prin iconomie, au tăcut mult timp, socotind că îi vor convinge pe italieni să renunțe la inovațiile lor; dar, rămânând aceștia în încăpățânarea lor, i-au lepădat din unirea bisericească.’”

    Cu latinii lucrurile nu sunt atât de simple. Nu era vorba doar de erezia filioque, ci de foarte multe motive care l-au determinat pe patriarhul Mihail Kerularie să-i declare în cele din urmă (1054 d.Hr.) și în fapt eretici pe latini. Veți găsi elemente foarte lămuritoare, care pun problema într-o altă lumină – fără legătură directă cu chestiunea iconomiei – în excelentul articol al lui Thoma Dritsa de pe OODE, „Adevăratele cauze ale schismei”.

    Încheind capitolul al doilea, părintele Vasile scrie:

    „În acest fel, Sinodul își exprima convingerea că singura competentă să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local.”

    Greșit, așa cum am văzut. Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local nu impune întreruperea pomenirii, ci judecă și, pe de o parte, îi îndreptățește pe cei care au întrerupt comuniunea cu ereticii, iar pe de altă parte îi taie în chip definitiv pe ereticii nepocăiți din Biserică.

    Mai apoi, afirmă: „Dimpotrivă, până la convocarea și hotărârile Sinodului Ecumenic, fiecare cleric are dreptul fie să aplice iconomia bisericească și să nu se despartă de episcopul său, fie să urmeze acrivia, adică să întrerupă comuniunea cu el. Această întrerupere temporară a comuniunii are ca scop denunțarea păstorului eretic și cererea deferirii lui la un tribunal sinodal, care va hotărî definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.”

    DAR DACĂ NU EXISTĂ ÎNTRERUPERE A COMUNIUNII, CINE VA CONVOCA SINODUL? CEI CARE SE AFLĂ ÎN COMUNIUNE CU EREZIA?

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/10/blog-post_5240.html

    1. N. tr: Este vorba de monahii din Mănăstirea Studion din Constantinopol, adică partizanii Sfântului Teodor Studitul și ai unchiului său, Sfântul Platon Studitul, care în secolele VIII–IX s-au opus unor compromisuri făcute de Patriarhii Tarasie și Mitrofan în chestiunea iconoclasmului și, mai ales, în cazul căsătoriei nelegitime a împăratului Constantin al VI-lea (numită și scandalul „adulterinu” sau „moechian”).
      Adversarii lor (mai moderați) i-au acuzat pe studiți (στουδίτες) că sunt schismatici pentru că au întrerupt pomenirea patriarhului pe motivul acelui păcat grav. ↩︎
    2. N. tr: Carte in curs de apariție în limba română. ↩︎

  • Demontarea categorică a rătăcirii despre Tainele considerate invalide

    În anii 1970, și având ca prilej deschiderile ecumeniste ale lui Athenagoras, a fost exprimată de către un cunoscut scriitor părerea că atunci când un cleric cade în erezie, își pierde automat (adică fără să fie judecat de un Sinod) preoția și Sfintele Taine pe care le săvârșește sunt invalide. La aceste opinii a răspuns în chip răsunător un vestit ieromonah al vremii, zdrobindu-le literalmente, așa cum va constata cititorul. Deoarece aceste păreri continuă să aibă susținători și astăzi, publicăm această respingere categorică a lor, adaptată lingvistic și fără a menționa pe cei implicați de atunci, pe de o parte pentru că sunt deja adormiți și se află în judecata lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru a ne concentra pe sensul celor scrise și nu pe autorii lor, care în alte chestiuni au greșit amândoi.

    Citind cineva cele două publicații ale domnului K., constată în ele poziții ecleziologice cu totul noi și neobișnuite. Iată ce crede dl. K. despre Episcopii care propovăduiesc învățături eretice, dar nu au fost condamnați de Biserică:

    „Un episcop eretic încetează să mai fie episcop, își pierde preoția, se află în afara Bisericii. Cei care îl urmează prin pomenire, nu mai urmează un episcop, ci un om care a căzut din Harul Arhieresc. Dar când episcopul cade din Har, cum este cu putință să nu cadă și turma lui? De unde își primesc mandatul preoțesc presbiterii? Este oare în stare un arhiereu căzut să dea Trupul și Sângele lui Hristos turmei lui? Canonul al 15-lea al Sinodului I-II scrie limpede că episcopul eretic nu este episcop, ci pseudo-episcop, deci și pseudo-preot. Liturghiile lui sunt pseudo-liturghii, hirotoniile lui pseudo-hirotonii, Mirul lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor.”

    Așadar, potrivit noului mare ecleziolog dl. K., episcopul căzut în erezie pierde automat Harul dumnezeiesc și nu mai poate săvârși Taine, chiar dacă încă nu a fost condamnat de Biserică și nu a fost tăiat sinodal de Trupul Ei, nici nu a încetat el însuși comuniunea cu Biserica. Îl rugăm deci să ne dea răspuns la cele două întrebări de mai jos:

    1. Patriarhul Athenagoras are sinceritatea să nu-și ascundă convingerile eretice, ci să le proclame public și pe față (mai ales în ultimele săptămâni). Potrivit dlui K., el este deja mort din punct de vedere bisericesc, lipsit de arhierie și a încetat să mai transmită Har dumnezeiesc. Să admitem că este așa!

    Dar un alt Patriarh (vorbind ipotetic), deși este mare eretic, primind în întregime erezia lui Arie, se teme totuși să o propovăduiască public și pe față, de frica caterisirii și a excomunicării, dar face altceva: îi cheamă în particular pe diverși episcopi și preoți ai săi și discută, chipurile nepărtinitor, teme teologice, între care și învățătura lui Arie. În aceste discuții, la început își exprimă o simpatie foarte subtilă pentru Arie, apoi una mai evidentă și așa mai departe. În felul acesta cercetează cu dibăcie dispozițiile interlocutorilor. Dacă vede o opoziție puternică, se retrage cu multă iscusință, încât interlocutorul nici nu își dă seama de convingerile Patriarhului. Dar văzând la alți interlocutori o rezistență mică și slabă, continuă, întotdeauna cu multă inteligență, „catehizarea” și, în timp, convinge un număr însemnat de clerici, dar și de mireni, că Arie avea dreptate. Toți însă, temându-se de consecințe, nu își propovăduiesc pe față convingerile, ci fac inițieri de adepți în mod tainic și conspirativ. Iar ceilalți clerici, cei cu adevărat ortodocși, nici nu își imaginează că Patriarhul lor, împreună cu unii episcopi, sunt eretici de temut; de aceea, complet neștiutori, continuă în cea mai deplină armonie comuniunea cu ei.

    Se întreabă, așadar, dl. K.: Acest Patriarh este bisericește viu sau mort? Mai are Arhierie sau a fost lipsit de ea în mod automat? Săvârșește Taine și transmite Harul dumnezeiesc sau nu?

    Dacă răspunde „nu”, se întreabă din nou: Și atunci ce mai rămâne în picioare? Cine poate ști dacă primește într-adevăr Taine de la orice cleric, din moment ce este cu neputință să cunoască gândurile pe care le are acesta în adâncul sufletului său? Totul în Biserică atârnă atunci în aer!…

    Dacă răspunde „da”, se întreabă din nou: Așadar, toată chestiunea ține de ipocrizie și de viclenie? Mă explic: un Patriarh sau un Episcop al Bisericii Ortodoxe poate să creadă în toate ereziile sau să fie cu totul necredincios. Poate chiar să-și învețe ereziile sau necredința, atrăgând adepți la ele. Este de ajuns să aibă inteligența sau, mai degrabă, viclenia satanică de a nu se expune. Să acționeze meșteșugit, ascuns și conspirativ. Atunci este „cap viu”, are Arhierie, săvârșește adevărate Taine, este izvor al Harului dumnezeiesc!… Dar dacă săvârșește „imprudența” sau „prostia” de a se expune și de a-și descoperi deschis și sincer convingerile, atunci totul se schimbă! Dumnezeu îl dezbracă imediat pe acel nebun de orice Har, iar el devine de acum „cap mort”, care nu mai săvârșește nicio Taină și nu mai transmite niciun Har.

    Oare crede dl. K. că pot fi susținute serios astfel de lucruri? Desigur, canonul al 15-lea al Sinodului I-II vorbește despre erezia care este propovăduită public și pe față, dar face aceasta pentru a stabili situația în care preotul poate să înceteze pomenirea episcopului eretic, și nu pentru a stabili poziția episcopului eretic înaintea lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, episcopul eretic este eretic fie că își învață erezia public și pe față, fie că o predă în particular și ascuns, fie chiar dacă o ține doar tainic în adâncul inimii sale. Se poate crede oare că Dumnezeu doar în primul caz îl dezbracă pe episcop de Har, iar în al doilea și al treilea caz continuă, răsplătind într-un fel frica și viclenia ereticului, să-l învăluie cu Harul dumnezeiesc?

    1. Au existat de-a lungul timpului Episcopi și chiar Patriarhi, care deși au căzut în erezii și le-au predicat în mod public, totuși nu au fost condamnați până la moartea lor, ci au murit episcopând sau patriarhând!… Dacă, potrivit dlui K., erezia izgonește în mod automat și imediat Harul, dacă, după el, slujbele episcopului căzut în erezie „sunt pseudoslujbe, hirotoniile lui sunt pseudohirotonii, Sfântul Mir al lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor”, atunci ce a mai rămas în picioare în Biserică? Căci acești Patriarhi au hirotonit episcopi, aceia pe alții, și așa mai departe. Nu s-a rupt, atunci, succesiunea apostolică, din moment ce „hirotoniile lor sunt pseudohirotonii”? Nu s-a alterat iremediabil Preoția? Va spune, poate, dl. K., că, fie și mai târziu, Biserica „a reglat” aceste chestiuni. Dar cei credincioși care au murit până în vremea „reglării”, ce s-a ales de ei, de vreme ce Tainele pe care le primeau în viață erau „lipsite de conținut sfințitor”?

    Mai rămâne încă o problemă de analizat: dacă episcopul (sau preotul) căzut în erezie săvârșește valid Taine până ce este caterisit sinodal și este tăiat din Trupul Bisericii sau până ce el însuși rupe comuniunea cu Ea, atunci de ce canonul Sinodului I-II îi caracterizează pe acești episcopi drept „pseudepiscopi”, dacă se referă la ei înainte de condamnarea sinodală? Foarte simplu: pentru că orice episcop care cade în erezie devine de îndată, în mod POTENȚIAL, pseudepiscop. Prin căderea sa în erezie a creat premisele pentru a fi caterisit și tăiat din Trupul Bisericii. Și nu mai rămâne decât actul condamnării de către Biserică pentru ca el să fie, ACTUALMENTE, un instrument mort și inutil. Până însă să se întâmple aceasta, adică până la condamnarea lui de către Biserică, episcopul sau preotul căzut în erezie continuă, prin dumnezeiasca iconomie, să transmită Harul dumnezeiesc. Desigur, aceasta o face Dumnezeu nu dăruind ceva episcopului sau preotului eretic, ci dăruind pleromei Bisericii. Oare și atunci când Dumnezeu lucrează prin clerici hoți, desfrânați, adulteri, blasfemiatori și alții asemenea, le dăruiește lor? Desigur că nu! Dăruiește pleromei Bisericii!

    Dacă, desigur, un episcop care cade în erezie rupe legăturile cu Biserica, adică încetează comuniunea cu Ea, pleacă din Ea și creează o „biserică” separată sau se alipește de o altă „biserică” eretică, atunci el devine un instrument mort, chiar dacă nu a fost încă condamnat sinodal. Biserica este tezaurul Harului, iar episcopul care rupe comuniunea cu Ea devine un canal gol. De unde va primi Harul, ca să-l transmită altora? Dar episcopul care continuă să-și exercite funcțiile arhierești înlăuntrul Bisericii, chiar dacă a căzut în erezie, săvârșește cu adevărat Taine până ce este condamnat sinodal.

    Hirotoniile de clerici ortodocși săvârșite de episcopi eretici, dar care încă acționau înlăuntrul Bisericii, nu au fost niciodată considerate îndoielnice de către Biserică și nici nu a fost nevoie pentru ele de aplicarea „iconomiei”. Amintesc doar două exemple: Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost hirotonit episcop de către mitropolitul arian Acachie al Cezareei, care încă se afla și acționa înlăuntrul Bisericii. Sfântul Anatolie a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului de către patriarhul monofizit al Alexandriei, Dioscor, înainte ca acesta să fie caterisit de Sinodul IV Ecumenic și alungat din Biserică. Este, de asemenea, foarte demn de atenție faptul că de fiecare dată când episcopi sau patriarhi care predicau idei eretice erau chemați de Sfintele Sinoade să fie judecați, erau chemați cu toată ordinea bisericească ca episcopi sau patriarhi în funcție! Iar când erau caterisiți, erau caterisiți „de Harul Arhieriei”, „de vrednicia patriarhală sau episcopală”, „erau dezbrăcați de Harul Arhieriei” etc. Până în ultima clipă, așadar, Biserica îi socotea ca arhierei în funcție! Abia după condamnarea de către Ea îi socotea lipsiți de Har, dezbrăcați de Arhierie.

    – «Nestorie a fost înlăuntrul Bisericii în tot timpul dinaintea anatemei lui?», întreabă triumfător dl. K.

    – Da, domnule, a fost! Adică era Arhiereu în funcție al Bisericii lui Hristos. Dacă nu era pentru tine, era pentru Sfântul Chiril, era pentru Sinodul Bisericii Alexandrine, era pentru chiar cel de-al III-lea Sinod Ecumenic! Ai citit vreodată cele trei celebre scrisori ale Sfântului Chiril către Nestorie, care i-au fost trimise după ce acesta a început să predice erezia? Ai văzut cum îl salută pe deja ereticul Nestorie?
    Scrisoarea întâi: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu EPISCOP, CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril Episcopul, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a doua: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a treia: «Către preacucernicul și preaevlaviosul CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril și Sinodul adunat în Alexandria din jurisdicția Egiptului, bucurie în Domnul». Ce mai vrei?

    De asemenea, al III-lea Sinod Ecumenic întrunit la Efes sub președinția Sfântului Chiril, a trimis, printr-o comisie de șase episcopi (onorând astfel vrednicia episcopală a lui Nestorie), pe ereziarh să se prezinte înaintea sa pentru a fi judecat. Acesta a refuzat să vină. Sinodul, socotind învățătura lui ca eretică, l-a condamnat în lipsă. «…Lăcrimând de multe ori (spun Părinții Sinodului în hotărârea de condamnare), am ajuns la această tristă hotărâre împotriva lui: Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de el, a hotărât PRIN PREZENTUL SFÂNT ȘI ECUMENIC SINOD ca însuși Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească». Auzi, dle K.? Era deci sau nu era NestoriE arhiereu în funcție până la condamnarea lui de către Sinodul al III-lea Ecumenic?

    Dl. K. dogmatizează că episcopul care predică public o erezie devine, prin simpla sa faptă, străin de Arhierie și nu mai transmite nici un Har. Însă Sinodul al III-lea Ecumenic, care hotărăște fără greș, proclamă limpede că nu prin altceva, ci doar prin condamnarea sinodală, și numai prin aceasta, Nestorie a devenit „străin de vrednicia episcopală”! La fel și hotărârea infailibilă a Sinodului al VII-lea Ecumenic confirmă și proclamă că nu altceva, ci decizia Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes l-a izgonit pe Nestorie din Biserică: «…Așa cum a dogmatizat mai înainte Sinodul de la Efes, și pe nelegiuitul Nestorie și pe cei împreună cu el, ca pe unii ce introduceau o doime de persoane, i-a scos afară din Biserică».

    Aceasta spun Sinoadele Ecumenice. Ce vrea, așadar, dl. K.? Să-l proclamăm mai presus și mai autentic decât Sinoadele Ecumenice?

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/03/blog-post_21.html

  • Despre Anatema împotriva Ecumenismului: O explicație pentru cei nedumeriți

    Ce este „anatema”?

    O explicație pentru cei nedumeriți

    De Arhiepiscopul Antonie (Bartoshevich) de Geneva și Europa Occidentală (+1993)

    În prima duminică a Postului Mare, Biserica prăznuiește biruința Adevărului lui Hristos asupra tuturor ereziilor. Această sărbătoare a Triumfului Ortodoxiei a fost instituită în secolul al IX-lea, după biruința definitivă asupra ereziei iconoclasmului.

    În această primă duminică a Postului, de pe tronurile episcopale, se poate și trebuie săvârșită după Liturghie o slujbă specială[1] de proclamare a Adevărului și de condamnare a tuturor învățăturilor false care au apărut în Biserică, din vechime până în zilele noastre, prin rostirea anatemei asupra ereziarhilor.

    Cuvântul „anatema” îi înfricoșează pe mulți care nu îi înțeleg sensul.

    Ei cred că anatema este un blestem și o osândă veșnică a ereticului din partea Bisericii.

    După cum scrie Arhiepiscopul [Sfântul] Ioan (Maximovici): „Biserica de pe pământ nu rostește de fapt judecata finală asupra ereticilor. Ea rostește anatema împotriva lor, îi desparte de Ea și îi dă pe mâna Judecății supreme – judecata lui Dumnezeu. Cuvântul anatema înseamnă a înfățișa pe cel despărțit la tribunalul lui Dumnezeu.” Cel anatematizat se poate oricând pocăi și astfel își poate restaura unitatea cu Biserica.

    Dreptul de a condamna învățăturile false și de a da anatemei pe eretici, în sens universal, aparține Sinoadelor Ecumenice, convocate în chip canonic și recunoscute de plinătatea întregii Biserici. Din păcate, în vremea noastră este imposibil a convoca un Sinod Ecumenic, deoarece majoritatea Bisericilor Autocefale Locale, reprezentate de purtătorii lor de cuvânt oficiali, nu pot să își exprime liber convingerile și să acționeze deschis.

    Însă, pentru că pe teritoriul fiecărei Biserici Ortodoxe Locale — astăzi în număr de paisprezece — pot totuși să apară învățături greșite care smintesc turma, este datoria episcopilor acelei Biserici să afirme în chip sinodal că o asemenea învățătură este contrară Adevărului lui Hristos, să explice turmei de ce este greșită și să prevină pe credincioși despre necesitatea de a se feri de ea. Căci o îndrăgire nechibzuită față de o amăgire, ca față de o noutate ademenitoare, poate duce la faptul că cel ce se lasă prins de ea și se întărește treptat în aceasta, fără să își dea seama, să se afle în afara Bisericii, adică s-a despărțit de Ea și s-a anathematizat pe sine însuși.

    Puterea de judecată și dreptul de învățătură al episcopilor uneia dintre Bisericile Ortodoxe Locale se extinde exclusiv asupra turmei încredințate lor, asupra credincioșilor Bisericii lor.

    Hotarele dintre Bisericile Ortodoxe Locale, autocefale, sunt strict stabilite de canoane, adică de legile Bisericii. Fiecare dintre cele 14 Biserici, reprezentată de episcopii și păstorii ei, trebuie să păstreze rânduiala înăuntrul propriilor granițe, fără niciun drept de a interveni în viața celorlalte Biserici, cu atât mai mult de a lua o decizie sinodală oficială despre păstorii și turmele acestora! O astfel de ingerință, dacă ar avea loc, ar fi în mod nejustificat o obrăznicie și o crimă canonică, o uzurpare nelegiuită a drepturilor Sinodului Ecumenic.

    Așadar, în conformitate cu canoanele, episcopii Bisericii Ruse din Afara Granițelor, văzând că unii dintre credincioșii ei sunt excesiv de atrași de ecumenismul modern și considerându-l o erezie care răstoarnă dogma „Unei, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici”, au găsit de cuviință să-și prevină turma despre acest pericol. La Sinodiconul Ortodoxiei, în prima duminică a Postului Mare, unde acesta a fost săvârșit, după anatema împotriva conducătorilor numeroaselor învățături false, a fost adăugată și o condamnare pentru ecumeniști.

    Totuși, textul acestei anateme nu se referă în mod personal la nimeni. Este greu și aproape imposibil de judecat în ce măsură cineva respinge în întregime dogma Bisericii unice și de nebiruit de porțile iadului și acceptă necondiționat învățătura că Biserica s-a destrămat, s-a împărțit și că ea nu mai există. Iar pentru a o reclădi ar fi nevoie să fie adunate bucățile, puse din nou laolaltă și așteptată o nouă Cincizecime, pogorârea Sfântului Duh asupra acestei „biserici” ecumenice.

    Să nădăjduim că, dacă există astfel de hulitori conștienți ai Adevărului în turma noastră, nu sunt mulți. Anatema Bisericii spune credincioșilor: feriți-vă de ei! Ei erau între noi, dar au plecat de la noi, nu sunt ai noștri! Biserica, ca „stâlp și temei al Adevărului”, după mărturia Apostolului, îi aduce înaintea celui mai înalt tribunal, judecata lui Dumnezeu.

    Dar este limpede că există și în turma noastră oameni atrași de ecumenism ca de o noutate, care se acoperă ademenitor cu vorbe despre dragostea reciprocă între „creștinii tuturor confesiunilor”, despre cum dragostea acoperă totul, chiar și abaterile evidente de la învățătura Bisericii etc. Sunt unii care îi sprijină pe ecumeniști ideologic, răspândind ideile lor false în societate, adesea fără să își dea seama de răul pe care îl pot face aproapelui.

    Creștinii trebuie să trăiască în dragoste reciprocă, dar fără a jertfi Adevărul pentru a o dobândi.

    – Tserkovnaya Zhizn’ [Viața Bisericii], nr. 5–6, mai–iunie 1984, pp. 141–143.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/on-anathema-against-ecumenism.html

    [1] În tradiția slavonă această slujbă a Sinodiconului are mai mult un caracter de Te-deum, doar cu o scurtă menționare a personalităților importante, pe când în tradiția greacă ea reprezintă o Litanie cu citirea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor; a se vedea studiul «Sinodiconul bizantin al Ortodoxiei» al arhid. Ioan I. Ică jr. sau articolul «Sinodiconul Ortodoxiei» al mon. Filotheu Bălan: https://manastirea.petru-voda.ro/2015/02/28/sinodiconul-ortodoxiei/

  • Mitropolitul Vitalie al New York-ului despre Har în Patriarhia Moscovei (1991)

    „Acum, iubite Vlădica, să vorbim despre partea ideologică a întregii chestiuni. Trebuie spus de la început că Biserica noastră, sub niciun Mitropolit, nu a declarat vreodată că întreaga Patriarhie a Moscovei este complet fără har. Ce este aceasta? O trădare a Adevărului? Nicidecum! Noi ne recunoaștem profund ca parte a Bisericii Ruse Libere[1] și nu avem autoritatea deplină de a face o astfel de declarație, care aparține numai Soborului tuturor episcopilor ruși…[2] Ne exprimăm dezacordul total cu Moscova prin faptul că nu avem niciun fel de comuniune, nici măcar socială, cu episcopatul lor. [Patriarhia] Moscovei este o inculpată și așteaptă condamnarea ei. Domnul săvârșește în chip vădit o iconomie incredibilă pentru noi, pentru mulți oameni cu adevărat credincioși, și le dăruiește împărtășirea și le trimite harul Său, de pildă, prin Botez. Poți tu însuți, care ai fost cândva parte a acestei Patriarhii a Moscovei, să negi aceasta?! Nu poți, căci știi și ne-ai mărturisit și nouă că există mulți preoți minunați ai lui Dumnezeu care suferă în această Patriarhie, făcând tot ce pot pentru a-și păstori drept turma, și pentru aceasta zilele lor sunt numărate — toți așteaptă expulzarea, interdicția sau chiar îndepărtarea din preoție fără niciun fel de judecată.

    În asemenea condiții, putem noi oare să declarăm anatema asupra tuturor acestora? Aceasta ar fi o greșeală complet ireparabilă, o tragedie pentru mulți, sau chiar doar un zel nechibzuit, lipsit de înțelepciune. Fraza pe care o menționezi din Mesajul Arhieresc a fost o greșeală tactică, și aceasta este o lecție pentru noi, deoarece mulți din Rusia trebuie să fi fost tulburați de ea, așa cum ai scris. Ceea ce este firesc pentru noi nu este înțeles de ei. Noi, slavă lui Dumnezeu, ne-am păstrat obiectivitatea, dar încearcă să o păstrezi și tu în URSS, unde ești prigonit, asuprit și hărțuit neîncetat. Înțelegem deplin aceasta și vom merge pur și simplu cu prudență. Altceva nu există și nici nu poate fi.

    Aș putea cita sute de fragmente din scrisori venite din Rusia, în care mulți tineri luptă pentru credință, se botează și își schimbă complet viața, lucru pe care numai harul Sfântului Duh îl poate săvârși. Aș putea eu, dintr-odată, să le spun că totul este fals, că nu sunt cu adevărat botezați? Pur și simplu nu m-ar crede și m-ar socoti drept un fel de sectar, pentru că inimile lor sunt pline de bucurie, se roagă lui Dumnezeu cu lacrimi, și-au schimbat cu totul viața, iar eu aș insista că totul este o iluzie? Nu, sfințite Vlădica, nici eu, nici tu nu vom acționa astfel, de aceasta sunt pe deplin sigur. Dă-le timp, iar sub influența harului lui Dumnezeu, treptat se vor lumina, li se vor deschide ochii înțelegerii. Până la urmă, la Botez spunem: «Te-ai botezat, te-ai luminat, te-ai uns, te-ai sfințit» și așa mai departe. Se pare că luminarea lucrează treptat, biruind slăbiciunile și denaturările noastre. Trebuie să le dăm timp, iar pentru noi, răbdare. Aceasta este totul cu privire la această chestiune.”

    — Scrisoarea Mitropolitului Vitalie al New York-ului către Episcopul Lazăr al Tambovului, 9/22 ianuarie 1991.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/01/metropolitan-vitaly-of-new-york-on.html

    [1] Biserica Ortodoxă Rusă din Catacombe – n. trad.

    [2] Expresia «All-Russian Council of the entire episcopate» am ales să o traduc astfel pentru claritate. – n. trad.

  • Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles (†1996) despre Anatema din 1983 împotriva ecumenismului

    „Ştiu cu certitudine că răposatul Arhiepiscop Antonie de Los Angeles, considerat în privinţa vederilor sale ecleziologice drept «cel mai strict dintre cei stricţi», a fost un adversar absolut şi neclintit al anatemei pronunţate de ROCOR în 1983. El credea că a fost o greșeală teribilă — nu pentru că ar fi sprijinit ecumenismul, ci pentru că anatema a fost formulată atât de larg încât putea fi interpretată ca extinzându-se chiar şi asupra ROCOR însăşi — astfel încât, într-adevăr, în acest fel, ne-am fi anatematizat pe noi înşine.”

    – „În apărarea pozițiilor fundamentale ale ROCOR”, de Protoiereul Alexandru Lebedev, Vertograd-Inform, 1999, nr. 7.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/archbishop-anthony-of-los-angeles-1996.html

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (4)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-3/

    Capitolul II: Încetarea comuniunii în duhul și din perspectiva Sfinților Părinți

    a. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești după hotărâre sinodală

    Foarte corecte cele pe care le scrieți, părinte Vasile, în acest subcapitol. Numai o întrebare vrem să vă adresăm: de vreme ce, după cum bine spuneți, „în cazul în care ereticii stăruiau în credințele lor, Părinții îi condamnau și îi tăiau de la trupul Bisericii”, de ce, părinte Vasile, vă aflați în comuniune cu cei condamnați și aflați în afara Bisericii, dar și stăruitori în rătăcirile lor, cu ereticii papistași prin intermediul domnului Bartolomeu, de care depindeți, și care îi primește ca Biserică soră și liturghisește împreună cu ei?

    b. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Citind aceasta vreau să vă mulțumesc pentru argumentele oferite, care îi îndreptățesc pe ortodocșii ce au întrerupt comuniunea cu ecumeniștii! Scrieți:

    „Încetarea imediată a comuniunii bisericești, adică fără o judecată și hotărâre sinodală necesară, se impunea și cu aceia care aderau sau se uneau cu biserici eretice deja condamnate. Acest lucru era firesc, deoarece clericii în cauză nu puteau să fie în comuniune bisericească și cu membrii Bisericii și cu ereticii.”

    Foarte corect!

    Desigur însă, în acest capitol lipsește cazul Canonului 15 al Sinodului I-II (Constantinopol), pe care, de altfel, îl așezați – potrivit opiniei părintelui Epifanie Teodoropulos, lipsită de armonie cu Sfințiii Părinți – la „îngăduită” și nu la „obligatorie” încetare a comuniunii. Îl vom cerceta mai jos.

    c. Încetarea necanonică a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Desigur, există cazuri în care nu este îngăduită încetarea comuniunii cu episcopul. Care sunt însă acestea? Trebuie să le menționăm (sunt așa-numitele „acuzații criminale” – vezi mai jos), pentru ca să nu rămână impresia că încetarea comuniunii nu este permisă cu ușurință. Dimpotrivă, îngrăditul (ἀποτείχισις = încetarea comuniunii) este, potrivit Canoanelor și practicii Bisericii, mai degrabă îngăduit decât interzis! Și aceasta pentru ca episcopii să fie mereu în stare de veghe și să nu se abată de la cele predate. Le vom vedea pe amândouă mai jos, când vom încheia prezentarea subcapitolelor.

    d. Încetarea îngăduită a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    În acest capitol, părintele Vasile, într-un mod cu adevărat măiestru, și-a rezumat concluzia în următoarele puncte:
    a) încetarea comuniunii nu este îngăduită aproape niciodată;
    b) încetarea comuniunii este îngăduită, în mod opțional, doar în cazul ereziei (punând pe același plan cele ce țin de credință și dreptate cu cele ce țin de erezie).

    Să vedem însă ce spun Canoanele despre întreruperea comuniunii bisericești, când aceasta nu este îngăduită și când, dimpotrivă, este impusă:

    1. Canoanele Sfinților Apostoli

    Canonul 31:
    „Dacă vreun prezbiter, defăimând pe episcoul său, va aduna îndeosebi, și jertfelnic altul ar înființa, nici o vină știind asupra episcopului întru buna credință și întru dreptate, caterisească-se, ca un iubitor de începătorie. Că este tiran, așijderea încă și ceilalți clerici, și câți să vor uni cu dânsul. Iar cei lumești să se afurisească. Acestea încă facă-se după una, și a doua, și a treia rugăminte a episcopului.”1

    Din acest canon desprindem trei concluzii de bază:

    a. Oricare clerici disprețuiesc pe episcopul lor și creează o facțiune sau o adunare paralelă, adică rup comuniunea cu el și încetează să-l pomenească în bisericile lor, trebuie să fie caterisiți, iar mirenii care îi urmează – excomunicați, fiindcă sunt iubitori de întâietate și tirani.

    b. Pedeapsa lor să se facă după trei chemări ale episcopului adresate celor ce fac adunări paralele.

    c. Sunt exceptați de pedeapsă acei clerici care întrerup comuniunea cu episcopul lor pentru motive de credință și dreptate.

    Să vedem ce scriu tâlcuitorii canoniști despre aceste trei concluzii2:

    Balsamon:
    „Clericii și laicii fiecărui oraș trebuie să se supună episcopului ținutului, să se adune și să se întrunească în biserică împreună cu acesta, doar dacă nu cumva a fost judecat ca necredincios și nedrept. În acest caz, dacă se separă de el, nu vor fi trași la răspundere. Însă cel care face ceva dincolo de acestea, separându-se în mod nechibzuit de propriul episcop, și se adună separat într-o biserică, dacă este cleric, va fi caterisit ca un iubitor de putere, iar dacă este laic, va fi afurisit. Totuși, canonul stabilește ca acestea să fie făcute după prima, a doua și a treia chemare.”
    Și continuă: „Observă faptul că prezentul canon apostolic stabliește ca clericii să se separe, fără vreo primejdie, de episcopii lor, dacă aceștia au fost judecați ca necredincioși sau nedrepți. Acuzația de nedreptate este nouă. Însă, în alt fel, chiar dacă episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, nu se cuvine ca cineva să se separe de ei, ci să se creadă mai degrabă că și prin cel mai păcătos preot sau episcop se sfințesc, căci, se spune, Dumnezeu nu-și pune mâna asupra tuturor, dar lucrează prin toți.”

    Zonaras :
    „Rânduiala le susține pe cele cerești și pe cele pământești. De aceea, se cuvine să fie păzită pretutindeni buna rânduială, dar mai ales de către clerici, încât preoții și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun preot, fără a fi adus vreo acuzație împotriva propriului episcop în legătură cu vreo problemă, ca unul care a făcut altceva contrar cuviinței și dreptății, ci, din iubire de putere, va face o adunare ilicită, adunându-se separat într-o biserică și, construindu-și un altar, va sluji la acesta, canonul stabilește ca și acesta, cât și clericii care îl urmează să fie caterisiți, iar laicii să fie afurisiți. Însă, canonul dorește ca episcopii să nu fie prea aprigi spre pedepsire, de aceeea este poruncit să nu îi aducă pe aceia imediat la judecată, ci, după ce i-a îndemnat de trei ori pe cei care s-au adunat separat ca să părăsească încercarea lor cea fără rânduială, să îi judece pe cei care rămân în aceasta.”

    Aristenos:
    „Cel care s-a separat de episcopul care nu are nici vină și a instituit un alt altar, va fi îndepărtat împreună cu cei care l-au acceptat. Dacă cineva l-a acuzat pe propriul episcop fără nicio vină, ca unul care nu a greșit față de dreapta credință, nici față de dreptate, și are face adunarea poporului în mod particular și ar ridica un alt altar, să fie caterisit și el, ca un iubitor de putere, precum și clericii care îl urmează. Dar se cuvine să se facă acestea dacă nu se întoarce, după ce a fost chemat de două și de trei ori de către episcop.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul3:
    (După ce repetă în limbaj simplu cele spuse de canoniștii de dinainte, scrie):
    „Iar câți se despart de episcopul lor mai-nainte de sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduiește în auzul tuturor vreo rea socoteală și eres, unii ca aceia, nu nummai că certărilor celor mai de sus nu se supun, ci și cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 de la Sinodul I-II.”

    Și acum întrebăm, părinte Vasile: Au întrerupt fără motiv comuniunea cu episcopii inovatori cei care au rămas la calendarul Părinților? Nu au fost acești ierarhi inovatori necredincioși și nedrepți, prin faptul că au tulburat ordinea Bisericii cu reforma necanonică făcută printr-o simplă enciclică arhiepiscopală, și prin faptul că au rănit conștiința religioasă a credincioșilor care stăruiau să urmeze calendarul părinților lor – ba chiar i-au și prigonit?

    Valsamon explică foarte frumos că, deși episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, dar în privința vieții personale, nu se cuvine despărțire de el. Dimpotrivă, pentru motive de credință și dreptate trebuie să ne despărțim „fără primejdie”. Totuși, chiar dacă ortodocșii de stil vechi nu s-au despărțit din iubire de întâietate, nici pentru că episcopii ar fi fost „cei mai răi dintre toți”, inovatorii nu numai că i-au defăimat ca „schismatici”, dar nici măcar nu au urmat rânduiala canonică – să-i cheme o dată, de două ori și de trei ori – ci, dimpotrivă, i-au prigonit, i-au exilat, i-au anatemizat, i-au ucis, i-au torturat și au arătat în cele din urmă că au fost și necredincioși, și nedrepți.

    Părintele Vasile se întreabă:
    „Trebuie să recunoaștem că atât formularea canonului cât și tâlcuirile canoniștilor nasc întrebări firești. Care sunt, mai exact, acele abateri ale episcopului pentru care se justifică neascultarea și despărțirea clericilor? Am văzut că, în cazul în care episcopul este eretic, canonul îngăduie despărțirea. Erezia este o vină evidentă. Însă canonul îngăduie despărțirea și în cazuri în care episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte ‘împotriva datoriei și dreptății’. Aceste expresii nu sunt doar neclare, ci și contrazic părerea că ‘nu trebuie cineva să se despartă’ de episcopul său ‘chiar dacă ar fi cel mai rău dintre toți’. Se permite deci despărțirea de episcop pentru orice faptă nedreaptă sau ilegală a acestuia? Dacă s-ar primi o astfel de interpretare, credem că s-ar pune în primejdie nu numai unitatea, dar și existența însăși a Bisericii, întrucât dezbinările ar fi la fel de numeroase ca și nedreptățile episcopilor din lume. Așa s-a întâmplat deja la protestanți, ale căror confesiuni despărțite sunt acum fără număr.”

    Trecând peste paralela nefericită a ortodocșilor care s-au despărțit (din motive canonice) cu protestanții (despărțiți fără temei canonic, în afara Bisericii și divizați în mii de grupări) – cu care, de altfel, voi, prin Consiliul Mondial al Bisericilor, aveți comuniune, părinte Vasile, iar noi nu – să examinăm interpretarea personală pe care o dați termenilor „credință și dreptate”, interpretare pe care o faceți din neînțelegerea cuvântului „nedreptate”, sau mai bine zis, explicându-l ca „nedreptate personală”.

    Scrieți: „Sfinții Apostoli foloseau uneori în Epistolele lor (II Petru 2,13) termenul ‘nedreptate’ în înțelesul de ‘erezie’, fiindcă aceasta se numește și ‘nedreptate pentru că nedreptățește și calcă adevărul lui Dumnezeu’. Așadar, interpretând în lumina celor de mai sus cuvântul ‘dreptate’ ca dreaptă credință, am putea spune că Sfinții Apostoli, prin termenul ‘credință și dreptate’, înțeleg numai credința dreaptă. Potrivit acestei interpretări, cuvântul ‘dreptate’ din canonul apostolic are scop emfatic, adică întărirea noțiunii de evlavie, de credință dreaptă – care este virtutea cea mai mare, iar abaterea de la ea ar constitui motiv întemeiat de întrerupere a comuniunii.”

    Însă încercând părintele Vasile să arate că „nedreptatea” înseamnă de fapt „erezie” și astfel să limiteze întreruperea comuniunii doar la motive dogmatice, se află în contradicție cu tâlcuirea Sfântului Nicodim, care scrie:
    „Oricare prezbiter ar defăima pe episcopul său și fără să cunoască că greșește el arătat sau întru buna Credință, sau întru dreptate adică, fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept…”4

    Dacă „nedreptatea” ar fi însemnat numai erezie, n-ar fi folosit legătura disjunctivă „sau”, ci ar fi scris numai „în caz de erezie”, adică numai pentru motive dogmatice. Evident însă, nu înțelege că trebuie să ne despărțim de episcop pentru o nedreptate personală. Ci aici „nedreptatea” se referă la o nedreptate împotriva episcopiei lui, adică a turmei sale; astfel se explică și expresia lui Zonaras: „împotriva datoriei și a dreptății”.

    2. Sinodul I-II din Constantinopol

    Canonul 15:
    „Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, și mitropoliți, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfățoșare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia[preoția], dacă numai se va vădi că a nelegiut acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători și fac schismă, și rup unirea bisericii.„

    Că cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de sfinții părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sineși despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s-au silit a izbăvi biserica de schisme și de împărțiri.”5

    Din acest canon vedem că, înainte de judecata sinodală:

    a) potrivit Canonului 31 Apostolic, nu este permisă despărțirea de episcopul propriu, de asemenea nici „sub pretextul unor crime”;
    b) se impune însă despărțirea de episcopul propriu atunci când acesta predică pe față o erezie, adică o învățătură străină de credință.

    Să vedem mai întâi tâlcuirile canoniștilor:

    Balsamon: „Dacă cineva s-ar despărți de comuniunea cu ierarhul său dintr-un motiv întemeiat, sub pretext de erezie, pentru ce să fie pedepsit? Părinții spun că toate acestea [pedeapsa] se aplică doar atunci când cineva, sub pretextul unei acuzații de nelegiuire, îl osândește de unul singur pe păstorul său și se desparte de el, rupând astfel unitatea Bisericii. Dar dacă, nu pentru o astfel de acuzație, ci pentru o erezie se desparte cineva de episcopul său, de mitropolit sau de patriarh — atunci când acesta predică în public învățături străine de dogma ortodoxă — unul ca acesta, chiar și înainte de condamnarea oficială, dar cu atât mai mult după, dacă se îngrădește, adică se desparte de comuniunea cu întâistătătorul său, nu numai că nu va fi pedepsit, ci va fi și cinstit, ca ortodox. Căci nu s-a despărțit de un episcop, ci de un pseudo-episcop și pseudo-învățător. Iar aceasta este vrednică de laudă, ca unul ce nu a rupt Biserica, ci dimpotrivă a unit-o și a izbăvit-o de dezbinare… Canonul laudă pe cei ce se îngrădesc chiar înainte de condamnarea oficială, de aceia care predică public erezii și sunt pe față eretici…”

    Zonaras: „Dacă patriarhul, mitropolitul sau episcopul ar fi eretic, și încă unul care predică public erezia, pe față și cu îndrăzneală, cei care se despart de el, oricine ar fi, nu numai că nu vor fi vrednici de pedeapsă, ci și de cinste ca ortodocși, fiindcă s-au separat de comuniunea ereticilor. Căci „a se îngrădi” înseamnă a ridica un zid de despărțire între cei dinlăuntru și cei din afară. Ei nu s-au despărțit de episcop, ci de pseudo-episcop și pseudo-învățător. Și nu au făcut schismă în Biserică, ci dimpotrivă au izbăvit-o de schisme.”

    Aristenos: „Dacă unii se despart de cineva, nu pentru pretextul unei nelegiuiri, ci pentru erezie, condamnată de un sinod sau de Sfinții Părinți, aceștia sunt vrednici de cinste și de primire, ca ortodocși.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul: „Dacă întâi șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, și supușii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceștia despărțindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită ca niște drepslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma și eresul minciuno-episcopilor acelora.”6

    Comentariul autorului:
    Vedeți cum tâlcuirile canoniștilor nu au nicio legătură cu interpretarea „epifanioteodoropoleană”7 a părintelui Vasile? Canoanele sunt cât se poate de clare. Avem două situații de întrerupere a pomenirii: una necanonică și una obligatorie (și nu doar „permisă”, așa cum scrie pr. Vasile). Dacă ar fi fost doar permisă, adică facultativă, canonul nu ar fi spus că cei care se îngrădesc sunt vrednici de cinste pentru că au izbăvit Biserica de schisme.

    Gândiți-vă: în ziua imediat următoare schimbării necanonice a calendarului sau în ziua următoare ridicării anatemelor, dacă toți s-ar fi îngrădit de Arhiepiscopul Hrisostom sau de Patriarhul Atenagora, ar mai fi existat astăzi schisma calendarului sau asemenea deschideri ecumeniste? Sau s-ar fi retras degrabă inovatorii?

    Îngrădirea este necanonică atunci când se face sub pretextul unei nelegiuri, dar este obligatorie în două cazuri:
    a) când episcopul predică public erezia, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
    b) când este nedrept, adică greșește împotriva „dreptății și a datoriei”.

    Care sunt aceste „acuzații de nelegiuire” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea? Potrivit canoniștilor amintiți: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și călcarea canoanelor.

    Dar prin „călcarea canoanelor” trebuie înțelese totdeauna păcate personale, și nu o călcare a rânduielilor și tradițiilor Bisericii la nivelul întregii Biserici. După cum spune pr. Theodoret, „orice încălcare de către episcop a vieții monahale, a posturilor, a cinstirii Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, a săvârșirii unitare și simultane a Sfintei Liturghii și a ceea ce privește sărbătorile sfinte, constituie motiv de respingere a lui de către turma sa”.

    Imaginați-vă, părinte Vasile, că un episcop ar propovădui că a ne face semnul Sfintei Cruci nu este dogmă și deci ne putem mântui și fără el. Ce veți spune celor care s-ar îngrădi de acest episcop nedrept, de vreme ce, potrivit teoriei dvs., îngrădirea pentru un motiv nedogmatic este interzisă?

    Așadar, conform celor de mai sus, îngrădirea nu este permisă doar pentru motive dogmatice. Ar fi de dorit și ca OODE (site-ul teologic menționat anterior), cunoscut pentru cercetarea sa serioasă și temeinic patristică, să ia o poziție cinstită asupra acestei chestiuni (și spun „cinstită”, pentru că va fi nevoită să supere pe mulți).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/09/blog-post_9542.html

    1. Pidalionul, Ed. Adormirea Maicii Domnului, București, 2015, p. 66. ↩︎
    2. Textele canoniștilor sunt extrase din Comentariile canoniștilor bizantini, Vol. I, Ed. Basilica, București, 2024, pp. 128-129. ↩︎
    3. Pidalionul, op. cit, p. 67. ↩︎
    4. Ibid., p. 66. ↩︎
    5. Ibid., p. 389. ↩︎
    6. Ibid. pp. 389-390. ↩︎
    7. n. tr: Argumente provenite din modul de gândire și abordare al pr. Epifanie Theodorpoulos. ↩︎