Harul Divin și Îngrădirea

de Nikolaos Mannis

Ori de câte ori o erezie și-a făcut apariția în Biserică, potrivit a tot ceea ce citim în istoria Bisericii, ortodocșii au întrerupt în mod prompt (sau treptat, într-un interval de timp rezonabil) comuniunea cu exponenții ereziei; adică au procedat la îngrădirea de aceștia.

Ortodocșii care s-au îngrădit nu s-au mulțumit doar cu întreruperea comuniunii, ci au întreprins o luptă majoră și sfântă pentru înăbușirea ereziei, prin condamnarea ei și prin îndepărtarea ereticilor nepocăiți din Biserică, prin convocarea unui Sinod Mare[n. tr. Pan-Ortodox]. Acest Sinod Mare constituia încununarea acelei lupte sfinte.¹

Nicăieri în istoria Bisericii nu citim că ar fi fost făcută vreo legătură între Harul dumnezeiesc și îngrădire. Îngrădirea se făcea pentru ca ortodocșii să nu devină părtași la erezie! Modul în care Biserica primea înapoi, în sânul ei, pe ereticii condamnați de un Sinod Mare era stabilit de acel Sinod însuși.(Despre primirea ereticilor, în general, a se vedea în mod special Sinoadele Ecumenice al II-lea și al VII-lea.)

Această legătură între existența sau inexistența Harului dumnezeiesc (și, în consecință, între validitatea sau nevaliditatea Sfintelor Taine) și îngrădire a fost făcută abia în epoca recentă, pentru prima dată, în legătură cu cea mai recentă mare erezie care a lovit Biserica — ecumenismul, panerezie ce continuă să o lovească până astăzi.

Astfel, după inovația calendaristică din 1924, primul pas semnificativ în aplicarea practică a ecumenismului, o parte dintre ortodocșii îngrădiți, care au refuzat să accepte noul calendar, au afirmat că Biserica de Stil Nou nu mai are Har dumnezeiesc și că Sfintele ei Taine sunt nevalide. Această părere a fost ridicată la rang de dogmă a Credinței, iar toți cei care nu o acceptau erau considerați excomunicați. În acest mod, din nefericire, a luat naștere celebra schismă matheistă, a cărei a 80-a aniversare este comemorată în acest an.²

Mateiții, făcând pentru prima dată o legătură între două lucruri fără legătură între ele, adică între Harul dumnezeiesc și îngrădire, susțineau că, dacă Tainele inovatorilor ar fi valide, atunci îngrădirea de ei ar fi greșită. Părintele Evghenie Tombros³ scria, referindu-se la această chestiune: „Dacă [cei de Stil Nou] au Har, pe ce canon ne vom sprijini pentru a lepăda această Biserică? Și de ce să o lepădăm, dacă are Har și ne putem mântui și acolo? În acest caz, de ce să mai suferim persecuții, hărțuiri, osteneli, întemnițări, exil și lipsuri – toate în zadar?”

Această opinie a pătruns în rândul multor membri ai Sinodului succesorilor Sfântului Hrisostom cel Nou al Florinei. Astfel, unul dintre cei influențați de ideile matheeiților, părintele Marcu Chaniotis, a afirmat în același duh: „De ce să părăsim Biserica de stil nou, dacă are Har?”

În zilele noastre, această idee a influențat și pe unii dintre cei care, mai recent, s-au îngrădit de Biserica de stil nou. Părintele Eftimie Trikamenas⁴, de pildă, folosindu-se în mod greșit de cuvintele Sfântului Teodor Studitul (vezi mai jos), scrie: „Sfântul Teodor Studitul a fost foarte clar în opoziția sa față de tainele ereticilor din vremea lui; după ce mărturisitorii Ortodoxiei s-au îngrădit, el a învățat că acele taine sunt nevalide. A susținut aceeași poziție clară și în ceea ce privește bisericile ereticilor, învățând că, după o acceptare oficială a ereziei, Îngerul Păzitor al acelei biserici se retrage, iar ea devine o casă obișnuită, lipsită de orice sfințenie. Așadar, este limpede că, pentru Sfânt, îngrădirea înseamnă că te îndepărtezi de ceva care a căzut și s-a transformat, și nu că părăsești ceva ce, deși a căzut în ceea ce privește credința, păstrează totuși lucrarea mântuitoare și sfințitoare a Harului Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Căci dacă energia sfințitoare [a Harului] se păstrează în Taine, cum este posibil să ne retragem prin îngrădire, atâta timp cât Duhul Sfânt nu S-a depărtat de la acele Taine sau de la acele Biserici, și astfel să ne arătăm mai „regi decât Regele”? Și de ce ar trebui Duhul Sfânt să aștepte și să nu Se retragă decât după hotărârea noastră sinodală, care, potrivit acestei logici, ar impune modul retragerii Sale?”

Părintele Epifanie Teodoropoulos⁵ avea același mod de a gândi despre legătura dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, cu deosebirea că folosea această legătură în sens opus, pentru a ataca pe ortodocșii vechi-calendariști îngrădiți. În cunoscuta sa carte Cele două extreme, el scrie: „Dacă cei de stil nou au Taine valide, dacă Biserica Greciei are Har, atunci într-adevăr este o Biserică Ortodoxă, o Biserică a lui Hristos, iar oricine se desparte de ea devine schismatic.”

Din păcate, această legătură necugetată dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, în diferitele ei interpretări, a influențat multe persoane, printre care și pe distinsul părinte Gheorghe Metallinos⁶. Acesta îi scria într-o scrisoare părintelui Theodoret (Mavros)⁷, care îl îndemna la îngrădire: „Din moment ce sfințirea există și în [Biserica] de stil nou, sunt convins că acolo există și Har, și deci și posibilitatea de mărturisire și mântuire.” În alt loc, el mai scria: „Văzând că sfințenia Bisericii mele rămâne necoruptă, am încredințarea că nu m-am rupt de Sfinții noștri și că Harul treimic lucrează și asupra noastră, nu prin vrednicia noastră, ci pentru mântuirea poporului nostru («Dumnezeu nu rânduiește toate, dar lucrează prin toate», cum spune Sf. Ioan Gură de Aur). Nu scriu acestea ca să vă provoc – vă respect hotărârea [de îngrădire] –, ci pentru a-mi justifica ezitarea…”⁸

Această legătură neinspirată a produs pierderi tragice în lupta sfântă împotriva panereziei ecumenismului. O parte dintre ortodocși (adică mateiții) s-au rupt de ceilalți luptători de 80 de ani încoace; o altă parte (cei care „luptă” din interior) se opun acelorași mărturisitori ortodocși, pe care îi percep drept „extremiști”, în timp ce ei înșiși sunt în comuniune cu panerezia ecumenistă; iar o a treia parte, care nu dorește să se angajeze în lupta cea sfântă, se mulțumește cu ideea că „există Har” în Biserica de stil nou.

Tuturor acestor curente, Sfinții contemporani Hrisostom al Florinei și Ieromonahul Teodoret (Mavros) le opun învățătura ortodoxă pe acest subiect, arătând că această concepție este greșită și primejdioasă pentru lupta vechi-calendaristă.

Sfântul Hrisostom cel Nou a subliniat că ortodocșii trebuie „să rupă comuniunea bisericească cu inovatorii, chiar înainte de o judecată sinodală, ca nu cumva să fie și ei vinovați înaintea întregii Biserici”⁹, remarcând că mentalitatea mateiților, privind pierderea Harului dumnezeiesc și invaliditatea Tainelor, urmărește „pe de o parte, atragerea altor convertiți către calendarul vechi, agitând invaliditatea Tainelor celor de pe nou drept sperietoare, iar pe de altă parte, păstrarea acestor adepți, mai ales a celor naivi și căldicei, în lupta noastră sfântă.”¹⁰

Răposatul părinte Teodoret a scris multe texte lămuritoare, în care a respins atât pozițiile mateiților și ale celor influențați de mentalitatea acestora, cât și pe cele ale adepților părintelui Epifanie și ale nou-calendaristilor conservatori: „Existența Harului nu garantează mântuirea. Cineva poate foarte ușor să se împărtășească ipostatic cu «Trupul și Sângele lui Hristos» și, cu toate acestea, să sufere chinurile iadului! Dovadă sunt cuvintele Domnului din Evanghelie, potrivit cărora cei care săvârșesc minuni, semne și profeții, dacă nu au virtute personală, vor suferi osânda iadului! (Matei 7, 21-23). Așadar, precum săvârșirea minunilor nu înseamnă asigurarea mântuirii, tot așa nici existența Harului în Biserica de pe nou nu impune – ba dimpotrivă, nu permite – părtășia cu ea, atâta timp cât ea promovează rătăcirea și inovația.”¹¹

„Părintele Evghenie [vezi nota 4 de mai sus] întreabă cu vehemență: «Pe ce Canon ne vom baza, deci, ca să ne dezicem de această Biserică», dacă cei de pe nou au Har? Ce poate fi mai naiv sau mai anti-tradițional decât această întrebare? Cu siguranță nu a citit niciodată minunatele cuvinte ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, scrie următoarele, deosebit de potrivite cu cazul nostru: «Timpul nu-mi va ajunge să enumăr nenumăratele exemple ale multor Sfinți care au suferit necazuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii».¹²

Cu alte cuvinte, pentru fiecare Canon călcat în picioare, pentru fiecare instituție bisericească ce constituie o tradiție a Sfintei Ortodoxii și care este violată, credinciosul este chemat să reacționeze și chiar să-și verse sângele pentru a opri lucrarea inovatorilor. Ar fi cu adevărat o nebunie ca cei credincioși să aștepte mai întâi ca Tainele Bisericii inovatoare să se piardă (și cum ar fi înștiințați despre aceasta?), și abia apoi să reacționeze, abdicând de la responsabilitățile lor.”¹³

[Într-o scrisoare către un alt cleric, părintele Theodoret scrie:] „Care Sfânt Părinte a emis vreodată o astfel de proclamație, părinte Marcu, și anume că dacă există Har, nu ar trebui să ne retragem din Biserică, chiar dacă Păstorii ei inovează călcând în picioare sfintele Canoane și toate tradițiile cinstite ale Ortodoxiei? Oare nu tună Sfântul Nicodim în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, spunând că: «Nu-mi ajunge timpul să enumăr nenumăratele exemple ale foarte multor Sfinți care au suferit lipsuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii»?

Dar chiar și înainte de Sfântul Nicodim, oare nu marele Atanasie Parios, împreună cu dumnezeiescul Hrisostom, laudă poporul credincios din Constantinopol care a îndurat iadul pe pământ deoarece nu a vrut să accepte pe altcineva pe tronul nedrept alungatului Hrisostom, Arhiereul lor? «Unii au fost bătuți, alții aruncați în temniță; alții au fost uciși — unii în fapt, alții doar cu voința… — preferând să facă și să sufere orice, numai să nu se împărtășească cu nelegiuirea celor care au cutezat asemenea lucruri.»¹⁴ Auziți, părinte Marcu? Au răbdat toate acestea «pentru a nu se împărtăși», și totuși nu s-a vorbit despre pierderea Harului de către cei aflați de partea opusă a Sfântului Părinte. Iar Hrisostom continuă: «Spune-mi, sunt acestea lucruri mici, când Biserica câștigă o așa mare ceată de Mucenici? Căci toți aceștia sunt Mucenici.»

Auziți, preacucernice Părinte? Sfântul Hrisostom socotește ca Mucenici pe toți cei care nu s-au împărtășit cu călcătorii unui singur Canon sfânt. Niciodată aceștia nu și-au închipuit să proclame ceea ce dumneavoastră și urmașii dumneavoastră afirmați: «De vreme ce este Har, de ce să nu ne împărtășim cu cei care au introdus inovația calendarului?» Sau vă îndoiți că exista Har la prigonitorii Sfântului Părinte, dat fiind că conducătorul lor și succesorul, Arsachie, a ajuns Sfânt?”¹⁵

[Într-un alt loc, părintele Theodoret scrie că:] „Argumentul [părintelui Epifanie Theodoropoulos] este fundamental înșelător și viclean. Aceasta pentru că este posibil ca un singur episcop sau o singură Biserică să aibă Har, dar să fie potențial schismatică sau eretică — o învățătură pe care însuși părintele Epifanie o acceptă! Credinciosul care se împărtășește din Potirul unei astfel de Biserici Îl primește pe Hristos, dar spre osândă și nu spre luminare și îndumnezeire, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care se împărtășesc cu nevrednicie. Această osândă va fi diferită ca natură, în funcție de gradul de conștientizare al rătăcirii. În consecință, atunci când un credincios ortodox, fie el mirean sau cleric, se retrage dintr-o astfel de Biserică potențial schismatică sau eretică și rupe orice comuniune cu ea, el nu devine schismatic, ci este, potrivit învățăturii sfintelor Canoane, vrednic de laudă!”¹⁶.

Dar și alții, precum regretatul teolog Aristotelis Delembases, au demonstrat din scrierile Părinților lipsa oricărei legături între Harul dumnezeiesc și întreruperea comuniunii. Iată două extrase grăitoare din scrierile sale: «Dacă ne-am îngrădit, adică ne-am separat și nu ne împărtășim cu Tainele ereticilor care s-au abătut de la Ortodoxie înainte de o hotărâre sinodală (judecată și condamnare), o facem într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Nu pentru că Tainele săvârșite de ei nu ar fi lucrătoare, ci pentru ca, împărtășindu-ne cu ei, să nu păcătuim și, astfel, să îmbrățișăm erezia și, neidentificând un eretic ca fiind un eretic, să pricin uim sminteală împreună cu el.» (Καλὴ Ὁμολογία).

«Îngrădirea de un episcop aflat sub influența ereziei nu are loc pentru că el a pierdut Harul, ci pentru că el a căzut, propovăduind erezia, și din cauza acestei porunci: căci dacă un episcop este „rău”, „pentru credință fugi de el și retrage-te”, poruncește Dumnezeu prin Sfinți.»¹⁷

Cât despre poziția adoptată de părintele Evthymios Trikamenas și cei împreună cu el, singurul lucru care trebuie subliniat este că întreaga lor doctrină eclesiologică despre pierderea Harului și Tainele nevalide se bazează pe o folosire greșită a scrierilor Sfântului Teodor Studitul, care și-a exprimat punctele de vedere în această privință după condamnarea oficială și sinodală a iconoclaștilor de către cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, căci atunci (în a doua fază a iconoclasmului) a trăit și a mărturisit acest Sfânt Părinte și Mărturisitor al Bisericii.

Doresc cu sinceritate ca toate cele scrise aici să contribuie la o disociere între cele două chestiuni în discuție, și anume Harul dumnezeiesc și îngrădirea, care nu au legătură una cu alta, astfel încât această despărțire să îi elibereze pe foștii noștri frați dintr-o dureroasă schismă de 80 de ani și pe potențialii noștri frați dintr-o comuniune de moarte cu panerezia [ecumenismului], pentru ca, în cele din urmă, să putem lupta cu toții împreună pentru ziua când Ortodoxia va străluci până la marginile pământului, printr-un Mare Sinod al celor cu adevărat ortodocși.

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/

1. De aici își au originea Sinoadele Ecumenice, care au fost convocate nu — așa cum greșit cred unii — pentru a defini Credința, ci pentru a combate ereziile. Ele au apărat și au protejat Credința deja existentă, pe care Hristos a dăruit-o, Apostolii au propovăduit-o, iar Părinții și Sfinții Bisericii au păstrat-o (cf. Sf. Atanasie cel Mare). ↩︎
2. Cei trei episcopi din Biserica de Stat a Greciei — între care se numără și Sfântul Hrisostom al Florinei, „Părintele” mișcării — care au respins adoptarea Calendarului papal de către Sfântul Sinod, în al doilea deceniu al secolului trecut, s-au îngrădit și au revenit la respectarea Calendarului Bisericesc tradițional. Pentru a asigura o administrație bisericească acestei Biserici în rezistență, au hirotonit episcop un călugăr atonit plin de râvnă, în scaunul de Vrestina, care, la rândul său, a declarat că Biserica de Stat a Greciei este lipsită de Har, provocând astfel o schismă, care până în ziua de azi este reprezentată de o mică minoritate a vechi-calendariștilor greci. ↩︎
3. Unul din cei mai vocali apologeți mateiți († 1982). ↩︎
4. Ieromonah al Bisericii Oficiale a Greciei, părintele Eftimie, s-a îngrădit de ierarhia sa inovatoare și, pentru acest act de conștiință, a fost caterisit în anul 2007. ↩︎
5. Un ieromonah erudit (†1989), mult respectat pentru realizările sale duhovnicești, părintele Epifanie a fost, paradoxal, și un polemist adesea ofensator și destul de răutăcios împotriva vechi-calendaristilor din Grecia. ↩︎
6. Un preot erudit și evlavios, fost decan al Facultății de Teologie a Universității din Atena, părintele Gheorghe, a susținut întotdeauna o viziune moderată și un respect empatic față de vechi-calendariștii greci. Câteva dintre studiile sale academice au fost publicate în revista Orthodox Tradition. ↩︎
7. Un cunoscut zelot athonit și teolog învățat († 2007), a fost profund respectat de regretatul părinte Serafim (Rose) și a fost strâns legat de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor. A trecut la Domnul înainte de reunificarea acesteia cu Patriarhia Moscovei, pe care nu o susținea. ↩︎
8. Vezi: http://vasilevousa1453.blogspot.gr/2017/02/blog-post.html ↩︎
9. “Enciclică Pastorală”, Atena, 1 iunie 1944. ↩︎
10. „Clarificarea Mitropolitului Hrisostom asupra Enciclicei sale pastorale”, 18 ianuarie 1945. Sfântul Hrisostom considera, în esență, această mentalitate ca fiind, în cel mai bun caz, o tactică, iar în cel mai rău caz, implicit nesinceră și divizatoare. ↩︎
11. „A doua scrisoare deschisă către Părintele Evghenie Tombros”, Muntele Athos și Atena, 1972. ↩︎
12. Vezi Ieromonahul Patapie și Arhiepiscopul Hrisostom, Mana din Athos: Problema împărtășaniei dese pe Sfântul Munte la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (Oxford: Peter Lang, 2006), p. 164. ↩︎
13. Schisma calendarului (Muntele Athos și Atena: 1973), p. 9. ↩︎
14. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie către cei scandalizați de necazuri”, §19, PG 52:518-519, citat de Sfântul Atanasie Parios, Declarație despre adevărul privind tulburările de pe Sfântul Munte, cap. 14. ↩︎
15. “Al doilea răspuns către Monaul Marcu Chaniotes,” Sfântul Munte, 19 decembrie, 1975. ↩︎
16. Antidotul, carte în curs de traducere și publicare în limba română. ↩︎
17. Sf. Ioan Hrisostom, PG 63:231, în scrierea lui Delembasis Πάσχα Κυρίου
    (Paștile Domnului). ↩︎