Rezistența Ortodoxă

Lună: iulie 2025

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea a II-a)

    de Nikolaos Mannes

    Cu adevărat îmi este foarte neplăcut să contrazic pozițiile unor părinți și frați buni și luptători, când marea problemă din Biserică în acest moment este Hidra Lerneană1 a ereziilor, cu capetele ecumenismului, neocatolicismului din Fanar, episcopocentrismului, serghianismului, dar și zelotismului extrem.

    Totuși, sunt nevoit să o fac, pentru binele adevărului și la îndemnul multor părinți și frați, cu speranța că voi contribui la corectarea erorilor, dar și la unitatea după Dumnezeu, care poate veni doar prin acceptarea greșelilor de ambele părți.

    După cum se știe, acum aproximativ șase ani am redactat un text în care răspundeam obiecțiilor unor noi schismatici care respingeau ca precedent istoric acceptabil existența unui al doilea Episcop sau Sinod într-o regiune fără ca primul să fi fost mai înainte înlăturat. În acel text (aici: http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html) am oferit trei exemple care contrazic această poziție: a) cazul lui Evagrios/Demofil în Constantinopol, b) cazul Sfântului Meletie/Paul în Antiohia și c) cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Uniunea Polono-Lituaniană.

    Recent, iubitul ieromonah Evghenios din Kastanoussa, Serres, a încercat să demonstreze că aceste exemple nu sunt valabile (folosind anumite contraargumente, pe care le vom vedea mai jos), și că oriunde există un al doilea Episcop sau Sinod în aceeași regiune înseamnă Schismă, adică despărțire de Biserica lui Hristos. Acum două zile a fost postat și un video legat de acest subiect în care este menționat din nou același ieromonah (împreună cu tovarășii săi, Părintele Savvas, Părintele Alypios și dl. Georgios Vlamakis – cunoscuți mie și foarte iubiți pentru caracterul și lupta lor) (video aici: https://www.youtube.com/watch?v=7ZBgKHyRpe0).

    Încep cu al treilea exemplu (cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Comunitatea Polono-Lituaniană), unde preotul Evghenios are dreptate, iar eu greșesc. Sunt de acord cu el că acest exemplu nu-mi susține poziția, deoarece, înainte de hirotonia noii ierarhii (în 1620, de către Teofan din Ierusalim), a avut loc caterisirea dreptă a arhiepiscopilor (uniați – n. trad.) făcători de abateri (în 1596, de către Sinodul Ortodox de la Brest). Nu știam acest lucru când am scris primul articol și, cercetând procesul-verbal al sinodului, pe care l-am găsit ulterior, am confirmat această informație.

    În ceea ce privește primul și al doilea exemplu, părintele Evghenios greșește. Înainte de a demonstra acest lucru, doresc să-i mulțumesc pentru că mi-a oferit ocazia să cercetez mai adânc subiectul și să exprim speranța că va recunoaște și el eroarea, aplicând declarația sa că îl interesează cu adevărat Adevărul.

    Referitor la cazul Evagrios/Demofilos, părintele Evghenios susține că Demofilos fusese deja caterisit în 359 de către Sinodul de la Arimin, iar restabilirea sa nu este valabilă pentru ortodocși, deci ortodocșii au procedat corect hirotonindu-l pe Evagrios, deoarece Demofilos era deja caterisit.

    Această opinie a părintelui Evghenios (că nu există o restabilire a lui Demofilos) este însă demolată categoric prin următoarele:

    a) faptul că Demofilos, ca episcop activ al Veriei (Macedonia), a fost transferat în 370 la Constantinopol;

    b) prezența episcopului ortodox al Heracleii, Teodor, care l-a întronizat pe Demofilos2.

    c) din acceptarea însuși a Sfântului Vasile cel Mare că Demofilos a fost Arhiepiscop al Constantinopolului și, după cum a aflat din zvonuri, acesta se prefăcea ortodox și evlavios, ademenind pe mulți; nicăieri nu menționează că Demofilos ar fi fost caterisit (vezi Scrisoarea 48 către Sfântul Eusebiu din Samosata, P.G. 32, 386).

    Când a murit împăratul Valens (mare prigonitor al ortodocșilor), Sfântul Grigorie Teologul, în calitate de Episcop al Sasimelor, a venit la începutul anului 379 la Constantinopol și a păstorit adevărații ortodocși ca Episcop paralel în același oraș, înainte ca Demofilos să fie caterisit (aceasta s-a întâmplat în 380, când al II-lea Sinod Ecumenic a ales noul Arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Nectarie, caterisind totodată și celălalt Episcop paralel, pe faimosul Maximos Cuninicul, care fusese hirotonit de alexandrini). Prin urmare, pentru a doua oară după Evagrios, ortodocșii din Constantinopol au acceptat un Episcop paralel fără să fi fost caterisit Demofilos.

    Referitor la a doua situație (așa-numita schismă din Antiohia), părintele Evghenios susține că hirotonia lui Paulin de către Lucifer din Cagliari a fost necanonică și că Sfântul Meletie a fost Episcopul canonic. Desigur, nu contestăm acest lucru, dar este o deviere de la subiect! Pentru că problema noastră aici este hirotonia unui Episcop în locul altuia, înainte de caterisirea acestuia din urmă. Și întreb: A fost hirotonit Paulin ca Episcop al Antiohiei în timp ce exista deja Episcopul arian oficial recunoscut (Euzoius), dar și un Ortodox (Sfântul Meletie), da sau nu? A fost recunoscut de Sfântul Atanasie cel Mare și, în general, de Bisericile Alexandriei, Romei și Apusului, da sau nu? Ei bine, argumentul că „asta niciodată nu s-a întâmplat” este demontat, iar toate celelalte sunt simple vorbării inutile! Singurul lucru pe care îl poate face cineva încăpățânat în această poziție este să prezinte pe Sfântul Atanasie ca pe un partener al unui schismatic. Însă nici măcar Sfântul Meletie nu îl considera pe Paulin schismatic, ba chiar îi propusese să păstorească împreună Antiohia (doi Episcopi în același oraș!) până când unul dintre ei ar fi murit primul! Iată cuvintele lui (în traducere): „Pentru că Domnul a pus grija acestor oi în mâinile mele, iar tu ai răspunderea celorlalte oi și pentru că ne împărtășim în credință, de aceea, dragul meu prieten, să unim oile noastre și să punem capăt dezbinării pentru conducerea lor. Și hrănind oile împreună, să le păstorim în comun. Dacă tronul de episcop este cauza dezbinării, această dezbinare o voi încerca să o evit. Pe acest tron voi pune Sfânta Evanghelie și noi să ne așezăm de-o parte și de alta. Iar dacă eu voi muri primul, tu, prietenul meu, vei păstra conducerea turmei singur. Dacă tu vei muri primul, atunci eu, după puterile mele, voi avea grijă de oi” (vezi Theodoritos Kyrrhos, „Istorie Bisericească”, P.G. 82, 1201).

    Ce se întâmplă aici, părinte Evghenios? Doi episcopi în același oraș și Sfântul Meletie, care propune asta, este considerat încălcător al canoanelor?

    ***

    În plus, profit de ocazie să adaug încă patru exemple care nu au fost menționate până acum, și care nu doar confirmă existența acceptată și atestată istoric a episcopilor și sinoadelor paralele, ci și infirmă acuzația că această situație ar produce schismă — în sensul desprinderii de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Ea produce schismă doar în sensul unei diviziuni interne bisericești:

    A. Doi episcopi la Roma (secolul al III-lea).

    În anul 217, după trecerea la cele veșnice a Papei Zefirin, a fost ales un nou papă, Callistus, însă o parte a Bisericii s-a opus, l-a considerat eretic și, fără să-l caterisească mai întâi pe Callistus, a ales papă pe Sfântul Hipolit — primul antipapă3 al Bisericii din Roma. Această situație, cu doi episcopi ortodocși paraleli, a durat 17 ani, inclusiv pe timpul succesorilor Sfântului Callistus (care a fost martirizat în 222), Sfântului Urban (martirizat în 230) și Sfântului Pontian. Ultimul a fost exilat în Sardinia împreună cu Sfântul Hipolit, cu care a împăcat diviziunea, iar imediat după (în 235), amândoi au fost martirizați. (Vezi Blasius Feidas, lucrarea citată, pag. 294-296 și Philaretos Vafeidis, „Istorie Bisericească I”, Constantinopol, 1884, pag. 115-116)”.

    Β. Episcopi paraleli în Constantinopol (secolul al XIII-lea)

    În anul 1261, Sfântul Arsenie Autoreianul, Patriarhul Constantinopolului, a anatemizat pe Mihail al VIII-lea Paleologul deoarece a orbit pe moștenitorul legitim minor al tronului, Ioan al IV-lea Lăscăriciul, și i-a uzurpat tronul devenind un trădător. Mihail a câștigat treptat sprijinul majorității membrilor Sinoadelor, care au convocat o adunare ce a absolvit și caterisit pe Sfântul Arsenie în mod nedrept și cu acuzații false în anul 1264. Această caterisire a cauzat o mare schismă în Biserica Locală din Constantinopol, deoarece mulți susținători ai Sfântului Arsenie s-au separat de ierarhia oficială și de noul patriarh Gherman al III-lea (patriarh 1265-1266). Această schismă internă bisericească a fost atât de mare încât, după cum notează istoricul Pachymeres, oamenii se împărțeau chiar în familii. Ea a continuat și în timpul patriarhatului Sfântului Iosif I Galisiotul (patriarh 1266-1274 și 1282-1283). În anul 1274 a fost semnată pseudo-unirea de la Lyon, pe care Sfântul Iosif a refuzat-o, iar în locul lui a fost instalat cunoscutul latinofil Ioan al XII-lea Vekkos (patriarh 1274-1283). Susținătorii Sfântului Iosif au rupt comuniunea bisericească cu ierarhia oficială, iar în Constantinopol s-au format trei facțiuni: „uniștii” (enotici), care formau Biserica oficială și două facțiuni ortodoxe separate: „arsenianiții” și „iosifiții”, care nici măcar nu se împărtășeau între ei. Astfel, în 1274, în Constantinopol se pomeneau trei episcopi: un eretic, Vekkos, care încă nu fusese caterisit (caterisit în 1283) și era pomenit de Uniști și doi ortodocși: Sfântul Iosif, pomenit de iosifiți, și mitropolitul exilat al Sardelor, Andronic, pomenit de arsenianiți (Andronic a preluat păstorirea după moartea Sfântului Arsenie în 1273).

    În tabăra arsenianiților s-au produs numeroase diviziuni interne. Sfântul Teoleptos din Filadelfia, un iosifit și profesor al Sfântului Grigorie Palama, scria despre ei că erau împărțiți în multe grupuri și facțiuni, fiecare cu proprii conducători și pretinzând autoritate: „Unii spun: eu sunt al patriarhului cutare, altul spune: eu sunt al altuia, iar altul spune că aparține unui al treilea arhiepiscop…” („Revista de studii bizantine”, V (1947), București, 1947, p. 131, nota 1).

    După moartea lui Mihail și urcarea pe tron a evlaviosului Andronic al II-lea, acesta a convocat o Sinod care a restabilit Ortodoxia, a anatematizat pseudo-unirea și pe uniști, și a încercat să încheie schisma dintre arsenianiți și iosifiți prin alegerea unui nou patriarh agreat de ambele facțiuni. Noul patriarh a fost Grigorie al II-lea Cipriotul (patriarh 1283-1289), sub care a fost convocată Sinodul de la Adramyttion (1284) pentru rezolvarea schismei. O facțiune moderată a arsenianiților a propus o „judecată divină”: două documente (Tomoi), unul cu opiniile arsenianiților și altul cu cele ale iosifiților, au fost puse într-o cutie de argint și ținute toată noaptea în foc, în timp ce participanții se rugau. A doua zi, cele două documente erau arse complet! O parte din arsenianiți s-a împăcat atunci cu Biserica oficială, însă restul au continuat ruptura și au fost anatematizați. O altă grupare arseniană s-a împăcat cu Biserica oficială prin aducerea moaștelor Sfântului Arsenie în 1285, la porunca împăratului, care dorea cu ardoare încheierea schismei. În perioadele patriarhatelor Sfântului Atanasie I (1289-1293, 1304-1310) și Ioan al XII-lea (1294-1304) s-au produs treptate reconcilieri ale arsenianiților cu Biserica oficială. Istoricul Pachymeres scria că „membrele și părțile Bisericii, care ieri și până acum trei zile se certau și erau despărțite violent, au început să se adune și să se împace, fără însă a aduce pace deplină Bisericii” (P.G. 144, 205-206). Ultimii arsenianiți radicali (pe care Sfântul Atanasie îi numea „dezrădăcinați”, o parafrazare a cuvântului „zeloți”) s-au întors în Biserica oficială în 1310, în timpul patriarhatului lui Nifon I (1310-1315), într-o ceremonie specială în Hagia Sofia, în fața moaștelor Sfântului Arsenie. Toate aceste reintegrări au fost făcute fără repetarea Sfintelor Taine sau alte proceduri (cum ar fi ungerea cu Sfântul și Marele Mir sau instalarea), ceea ce ar fi fost necesar dacă ar fi fost considerați schismatici, cum pretinde pr. Evghenios (pentru mai multe detalii, vezi de exemplu: Pari Gounaridis, Mișcarea arseniană, Atena, 1999).

    C. Episcopi paraleli și Sinoade în America (secolul XX)

    Până la începutul secolului XX, milioane de ortodocși emigranți – ruși (și, în general, slavi), greci și arabi – ajunseseră în Statele Unite și formaseră structuri bisericești. Bisericile locale (în special Patriarhiile Rusiei – pentru ruși – și Antiohiei – pentru arabi, precum și Bisericile Greciei – pentru greci) creaseră primele jurisdicții, care ulterior au evoluat în sinoade distincte, cum ar fi cea a Bisericii Ruso-Ortodoxe Greco-Catolice din America (mai târziu Mitropolia și în prezent Biserica Ortodoxă din America), Arhiepiscopia Greco-Ortodoxă din America, Arhiepiscopia Ortodoxă Siriană a Americii de Nord, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, și altele.

    Astfel, în SUA (dar și în Canada, și mai târziu în America de Sud) s-au format multe sinoade, iar fenomenul de a exista mulți episcopi ortodocși în fiecare oraș a devenit obișnuit.

    Când părintele Evghenie Tompros a susținut pe Vitalie, episcopul Rus al diasporei din Montreal, împotriva grecilor care hirotoniseră un episcop în același oraș, marele și inegalabilul teolog părintele Teodoretos Mavros i-a răspuns potrivit: „Exact asta înseamnă să înțelegem spiritul Canoanelor și să nu ne agățăm de litera lor, așa cum fariseii se țineau de litera Legii și îl acuzau pe Domnul că ar fi încălcat-o pentru că a vindecat o femeie în ziua de sâmbătă!”

    D. Episcopi și Sinoade paralele în Uniunea Sovietică (secolul XX)

    Exemplul așa-numitei „Biserici a Catacombelor” sau „Adevărata Biserică Ortodoxă” din Uniunea Sovietică este cel mai caracteristic exemplu al ceea ce se întâmplă atunci când, pe de o parte, conducerea unei Biserici Locale se supune unui stat ateu (un fapt fără precedent în Istoria Bisericii), iar, pe de altă parte, condițiile mondiale, precum și apostazia fără precedent, nu favorizează rezolvarea problemei.

    Odată cu faimoasa „Declarație” de supunere a mitropolitului Serghie din 1927 față de guvernul sovietic al lui Stalin, adevărații ierarhi ortodocși au reacționat până la moarte, fără să mai aștepte caterisirea lui Serghie – care, de altfel, nu a avut loc niciodată. Unii au întrerupt comuniunea cu el, alții au hirotonit în ascuns preoți și chiar episcopi, pentru a păstori turma prigonită, iar alții au format chiar și Sinoade (cea mai cunoscută fiind cea a ieromartirului Iosif din Petrograd, ai cărui urmași au fost numiți „iosifiți”).

    Arhiepiscopul Leon al statului Chile (membru, la acea vreme, al Bisericii Catacombelor) menționează ulterior, în apărarea sa cu privire la hirotonirile grecilor vechi-calendariști la care a participat, următoarele: „Și în Rusia am participat la astfel de hirotoniri secrete. Biserica Catacombelor niciodată nu s-a blocat în litera legii. S-au făcut hirotoniri în taină, iar episcopii hirotoniți își ascundeau titlul” (vezi N. Mánnis, Leul Ortodoxiei, Atena, 2021, p. 205). În același duh, Averchie de Syracuse – care l-a susținut, împreună cu Sfântul Ioan Maximovici – a declarat de asemenea: „Nu putem aborda Canoanele într-un mod legalist. Canoanele au fost făcute pentru om, și nu omul pentru Canoane. Sâmbăta a fost făcută pentru om, și nu omul pentru Sâmbătă” (ibidem, p. 202–203).

    Îmi doresc sincer ca părintele Evghenie să recunoască faptul că marea problemă cu vechii-calendariști (G.O.C.) NU este hirotonia de episcopi, ci eclesiologia greșită pe care au adoptat-o mulți dintre aceștia. Aceasta constă în faptul că ei consideră că doar ei constituie Biserica, respingând Sfintele Taine (aplicând chiar și rebotezări), ba chiar și pe sfinții din afara rândurilor lor.

    Aceasta este, de fapt, problema – și aici trebuie să ne concentrăm cei cu judecată sănătoasă din ambele părți. Să colaborăm, așadar, cu mireni, monahi, preoți și chiar episcopi care au convingeri eclesiologice corecte și succesiune apostolică canonică, dar mai ales au smerenie – căci numai aceasta poate atrage mila lui Dumnezeu, pentru ca Sfânta Luptă să aibă izbândă.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2018/12/blog-post_52.html

    1. Cf. Wikipedeia, În mitologia greacă, Hidra era un șarpe monstruos din Lerna, avându-i ca părinți pe Typhon și Echidna. Cuibul ei era situat în lacul din Lerna, în regiunea Argolis. ↩︎
    2. Vezi Filostorgiu, Istoria Bisericească, P.G. 65, 576 ↩︎
    3. Cf. Wikipedia, Un antipapă este cineva care a pretins a fi papă ca urmare a unor alegeri papale, contestate de anumiți cardinali. Acești antipapi erau în opoziție cu candidatul ales în mod oficial de electorii papali (începând din Evul Mediu, purtând numele de Colegiul Cardinalilor). Unii dintre conducătorii unor mici biserici, care s-au autonumit în fruntea comunităților lor, sunt numiți de asemenea „antipapi.” ↩︎

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea I)

    de Nikolaos Mannes

    Atât cei de stil nou (sub părintele Efthymios Trikaminás), cât și cei de stil vechi, recent retrași din comuniune, îi critică pe Ortodocșii autentici pentru că au format un „sinod paralel” (față de cel recunoscut de stat) în anul 1935 și pentru că ulterior au hirotonit „episcopi paraleli”, în mitropoliile în care existau deja episcopi de stil nou.

    Ei scriu: „Dacă se întemeiază un sinod paralel cu cel eretic sau este hirotonit un episcop într-o eparhie, fără ca episcopul eretic existent să fi fost mai întâi condamnat, atunci se încetează întreruperea comuniunii, deoarece se creează o altă, nouă «Biserică».”1

    „Nu cred că se va găsi vreun exemplu în Ortodoxie în care, într-o singură eparhie bisericească, să existe și să-și exercite îndatoririle simultan doi episcopi — unul ortodox și unul eretic — și două sinoade corespunzătoare, care să funcționeze concomitent și paralel, fără ca erezia să fi fost mai întâi condamnată de un sinod ortodox. Și mai ales un exemplu prin care sfinții ne-ar fi învățat prin faptele lor că acesta este un drum canonic de luptă și de mărturisire în vreme de erezie.”2

    „Nu avem însă în istoria bisericească niciun exemplu în care, în vreme de erezie, să fi existat și să fi funcționat în același loc două sinoade paralele — unul al ortodocșilor și unul al ereticilor — în înțelesul că ortodocșii s-au delimitat (prin întreruperea comuniunii) de eretici și au așezat episcopi în alte poziții paralele, fără, desigur, ca erezia să fi fost condamnată și acești episcopi să fi fost așezați printr-un sinod.”3

    „Situația a fost menținută între cele două tabere — inovatorii ‘de stil nou’ și tradiționaliștii ‘de stil vechi’ — până în anul 1935, an în care trei mitropoliți ai Bisericii Greciei au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare și au restabilit comuniunea eclezială cu partea luptătoare și canonic împotrivitoare a ortodocșilor. Însă, în loc ca această binecuvântată decizie a celor trei să devină începutul și piatra de temelie a vindecării schismei de facto și al restaurării integrale a ortodoxiei sănătoase, a devenit, din păcate, începutul unor mari nenorociri. Eroarea uriașă a celor trei n-a fost alta decât hirotonirea a patru ieromonahi și astfel constituirea unui „sfânt sinod” paralel cu cel al inovatorilor calendarului!”4

    „Sinodul este singurul organ competent care poate condamna pe eretic și să ridice un nou episcop ortodox pe tronul episcopal; în niciun caz nu este îngăduit ca o eparhie să aibă mai mult de un ocupant în același timp. Această tradiție a fost respectată atât de ortodocși, cât și de eretici; de aceea, întotdeauna fiecare tabără a luptat pentru a înălța în rang episcopal pe cei cu aceleași convingeri ca ei. Prin urmare, când G.O.C. (Ortodocșii Autentici din Grecia) au ajuns la punctul întreruperii comuniunii, trebuiau să lupte pentru a-i alunga pe episcopii eretici și să ridice ortodocși în locul lor. În schimb, ei au creat noi scaune episcopale, paralele cu cele existente!”5

    Să vedem însă, una câte una, obiecțiile celor recent retrași din comuniune:

    1. Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care să existe, în aceeași episcopie, episcop ortodox și eretic, înainte de condamnarea celui de-al doilea.

    Această obiecție a fost formulată de pr. Efthymios Trikaminás, în timp ce dl. Tsallos adaugă că această „tradiție” ar fi fost, chipurile, respectată atât de eretici, cât și de ortodocși.

    La această obiecție a răspuns pr. Iosif prin scrierile sale6, în care demonstrează că un asemenea lucru nu este valabil și aduce câteva exemple istorice. Deși astfel se dovedește că această presupusă „tradiție” nu a fost „respectată” nici de eretici, nici de ortodocși, pr. Efthymios, prin răspunsurile sale7 și aflându-se într-o poziție dificilă (din moment ce s-a dovedit clar existența simultană a unui episcop eretic și a unuia ortodox în aceeași episcopie), a susținut că nu voia să spună că nu au existat asemenea exemple, ci că nu au existat din partea sfinților, ca exemple de luptă canonică și vrednice de urmat!

    Astfel ajungem să examinăm a doua obiecție.

    • Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care ortodocșii să fi hirotonit un episcop „paralel” cu cel eretic, înainte de condamnarea acestuia, și mai ales ca acest lucru să fi fost considerat de sfinți drept exemplu de luptă canonică.

    Și totuși, există. Să vedem în mod caracteristic trei astfel de exemple:

    1. Sfântul Eustatie al Antiohiei îl hirotonește pe Evagrie în Constantinopol.

    Ne aflăm în Constantinopol în anul 370. Turma ortodoxă se află sub prigoană din partea împăratului arianofron Valens și este lipsită de episcop. În acel an moare episcopul oficial (adică recunoscut de Stat) arianofron al Constantinopolului, Eudoxie, și este ales ca succesor tot un arianofron, Demos. Ortodocșii reacționează8 și, profitând de prezența Sfântului Eustatie al Antiohiei în Cetate (care, după întoarcerea sa din exil, se ascundea din cauza urcării pe tronul imperial a lui Valens), îl aleg ca episcop ortodox al Cetății pe Evagrie, pe care îl hirotonește Sfântul Eustatie. Acest fapt îl înfurie pe Valens, care îi arestează și îi exilează pe amândoi (hirotonit și hirotonisitor). De altfel, în Constantinopol se mai afla, în acea perioadă, și un alt episcop, ales de către Anomei (ramura extremă a arienilor), numit Florențiu9. Se cuvine a menționa că toți acești eretici (Omieni, Anomei, Macedonieni ș.a.m.d.) erau încă nejudecați, adică Sfântul Eustatie a așezat episcop ortodox ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și de caterisirea acestor eretici, care a avut loc în anul 380, prin Sinodul II Ecumenic10.

    2. Lucifer de Cagliari îl hirotonește pe Paulin în Antiohia.

    Cu câțiva ani mai devreme, și anume în anul 362, sosește în Antiohia episcopul de Cagliari, Lucifer, care se afla în ținuturile Orientului Mijlociu, exilat de către arienofroni. Scopul vizitei sale în Antiohia era de a ajuta la înlăturarea Schismei Antiohiene, întrucât partea sănătoasă (a ortodocșilor) se împărțise în două facțiuni: „Eustatienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Eustatie al Antiohiei) și „Meletienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Meletie al Antiohiei).
    Acolo, Lucifer intră în comuniune bisericească cu „Eustatienii”, și pentru că a fost de acord cu ei în privința înțelesului termenilor „ousia” (ființă) și „hypostasis” (ipostază) – din cauza limbii, întrucât limba latină, fiind limitată, reda ambele noțiuni prin cuvântul „substantia” –, i-a considerat pe „Meletieni” ca triteiți și pe Sfântul Meletie ca eretic, așadar îl hirotonește și îl așază ca episcop ortodox al cetății pe conducătorul „Eustatienilor”, Paulin. Trebuie menționat că în Antiohia exista și episcopul „oficial”, arianofronul Euzoiu, iar mai târziu s-a adăugat și un al patrulea episcop, apolinaristul Vitalie. Vedem, așadar, că Lucifer, considerând că nu există episcop ortodox, hirotonește și el, ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și caterisirea ereticilor, un episcop pentru ortodocși. Această faptă a fost considerată dreaptă atât de către Sfântul Atanasie cel Mare și Biserica Alexandriei, cât și de către Biserica Romei, iar și Bisericile din Asia Mică ar fi considerat-o corectă, DACĂ NU AR FI ȘTIUT că Sfântul Meletie era ortodox în cuget (Sfântul Vasile cel Mare a depus mari eforturi pentru a-l convinge pe Sfântul Atanasie de acest lucru și a reușit abia cu puțin timp înainte de adormirea acestuia din urmă)11.

    3. Așezarea unei „ierarhii paralele” în Confederația Polono-Lituaniană de către Teofan al Ierusalimului (vezi și partea a II-a a articolului pentru lămuriri despre înțelegerea greșită a subiectului de către autor – n. trad.).

    În anul 1596, cinci dintre cei șapte episcopi ortodocși ai Statului Polono-Lituanian12, și anume: Mihail al Kievului, Ipatie al Vladimirului, Chiril al Luțkului, Grigorie al Polațkului, Iona al Pinskului și Dionisie al Helmului, îl recunosc pe Papă drept întâiul episcop, fără a modifica vreo altă dogmă sau tradiție (Unirea de la Brest). Singurii care nu l-au recunoscut pe Papă și au întrerupt comuniunea cu ceilalți au fost Ghedeon al Leontopolei și Mihail al Peremîșlului, care, împreună cu alți ortodocși, în Sinodul Local de la Brest, au anatematizat Unirea și i-au condamnat pe apostați.

    În anul următor, Sfântul Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, trimite o scrisoare către Ghedeon al Leontopolei, sfătuindu-l să încerce să adune un Sinod de cel puțin trei episcopi cu scopul de a desemna un nou Mitropolit13 și de a hirotoni noi episcopi, pentru a reface Ierarhia14. Acest lucru nu a fost posibil, iar după câțiva ani au adormit și cei doi episcopi rămași, Ghedeon și Mihail, lăsând turma fără episcop.

    Refacerea Ierarhiei și așezarea unui Sinod „paralel” (față de cel uniat recunoscut oficial de Stat) a avut loc, în cele din urmă, în anul 1620. Patriarhul Ierusalimului Teofan, în urma unei călătorii prin Rusia, vizitează Kievul. Pe 15 august săvârșește o Liturghie festivă în Lavra Sfântului Teodosie, unde se adună o mare mulțime de ortodocși, care îi adresează o stăruitoare cerere să hirotonească Arhierei pentru Biserica Locală, începând cu Mitropolitul Kievului. Această cerere a fost sprijinită și de cazaci, care l-au asigurat pe Patriarh că, în cazul în care Statul ar încerca să-l persecute pentru fapta sa, îl vor apăra cu armele. Se redă în continuare descrierea emoționantă a primei hirotonii15: „Teofan, cântărind bine lucrul și măsurând însemnătatea deosebită a faptei sale, prin care urma să fie distrus uniatismul și să triumfe ortodoxia, a hotărât cu curajul său caracteristic să împlinească cererea atât de gravă a ortodocșilor. Așadar, le-a poruncit să-i indice, cu cea mai mare precauție și în taină, candidații. După ce acest lucru s-a întâmplat, hirotonia primului episcop a avut loc în noaptea de 6 octombrie, în Mănăstirea de lângă Școala greco-slavonă, ale cărei ferestre au fost acoperite cu perdele groase. Liturghia și întreaga slujbă a hirotoniei s-au desfășurat în secret, în șoaptă, cu cântările intonate încet de călugărul grec Gavriil, unul dintre însoțitorii patriarhali”16.

    Printr-o proniatoare coincidență, în zonă se aflau și alți doi Arhierei – Neofit al Sofiei și Avraamie al Stagonului –, și astfel a fost posibilă prima hirotonie. Treptat, au fost hirotoniți șapte Arhierei: Mitropolitul Kievului și episcopii celorlalte șase eparhii ale Statului. Așadar, nu a fost vorba doar de așezarea unor „episcopi paraleli”, ci a unei „Sinod paralel”17!

    Statul nu a recunoscut Ierarhia Ortodocșilor, deoarece – așa cum scrie profesorul Vasios Feidas – s-a susținut că episcopii acelor eparhii (uniați) încă trăiau18, exact același argument pe care îl invocă astăzi cei recent rupți de comuniune (nepomenitorii). Vedem chiar că este folosită nu doar aceeași argumentație, ci și aceeași terminologie („Sinod paralel”). Iată ce scrie critic, istoricul uniat contemporan John-Paul Himka: „Cu ajutorul celor din urmă (călugări și cazaci) și fără aprobarea statului, a fost restaurată în 1620 o ierarhie ortodoxă paralelă (n. trad. parallel în original) față de ierarhia uniată. Postul (episcopal) avea acum doi episcopi ruteni (ucraineni): pe Iosafat Kunsevici pentru uniați și pe Meletie Smotrînskî pentru ortodocși”19.

    Statul Polono-Lituanian nu doar că nu a recunoscut Ierarhia ortodocșilor, ci i-a și prigonit cu furie20, iar abia în 1632 – după doisprezece ani de cumplite persecuții – a fost silit (datorită prezenței semnificative a deputaților ortodocși) să recunoască, sub anumite condiții, Mitropolia Kievului (pe vremea lui Petru Movilă) și doar alte patru eparhii21.

    4. Cei trei Arhierei care s-au desprins în 1935 de Ierarhia inovatoare și au preluat păstorirea Adevăraților Ortodocși (Biserica vechi calendaristă) nu trebuiau să înființeze un „Sinod paralel” și să hirotonească „episcopi paraleli”.

    Așa cum am văzut mai sus, în vreme de erezie generalizată, cei despărțiți ortodocși au dreptul nu numai să aibă episcopi proprii, ci și să folosească orice mijloc legitim pentru a o combate.

    Pentru o astfel de perioadă de erezie trebuie să avem în vedere principiul „din necesitate și din lege se face derogare”. Necesitatea, adică o forță superioară, justifică încălcarea legii. Acesta este un principiu fundamental atât al dreptului civil, cât și al dreptului bisericesc.

    Pentru a înțelege acest lucru trebuie dat un exemplu caracteristic. Încălcarea semaforului și viteza excesivă sunt infracțiuni sancționate de Codul Rutier. Dar atunci când o autospecială de pompieri, o ambulanță sau o mașină de poliție sunt chemate într-o situație de urgență, ele pot să meargă cu viteză excesivă, încălcând semaforul, deoarece nu sunt obligate să respecte aceleași reguli ale Codului Rutier. Deci întrebarea care trebuie pusă este următoarea: „A fost necesară înființarea unei Sinod ‘paralel’ pentru Biserica veche calendaristă sau nu?”

    După cum reiese din scrierile conducătorului luptei Bisericii vechi calendariste, Sfântul Ierarh Hrisostom de Florina, desigur că a existat nevoie de înființarea unui Sinod, care însă nu a fost considerat o „altă”, „nouă”, „paralelă” sau „a doua” Biserică, iar privirea ierarhului de Florina era mereu îndreptată spre convocarea unui Sinod Panortodox, la care tindea această luptă:

    „Văzând noi asemenea nedreptăți și fărădelegi ale Bisericii și nevrând să avem din pricina lor conștiința noastră împovărată, după ce în zadar, de multe ori, am rugat în Sinodul Ierarhiei ca acesta să revină la calendarul sărbătorilor moștenit de la străbuni și să unească pe creștini prin înlăturarea scandalului provocat, am fost aduși, cu multă durere și strâmtorare a inimii, la hotărârea de a ne declara printr-un act scris în stare de întrerupere a comuniunii bisericești cu Biserica conducătoare și de a oferi o ocrotire pastorală părții celor care urmează calendarul sărbătorilor vechi, cel statornicit de Sinodul I Ecumenic… Noi, având în vedere Sfintele Canoane și Statutul bisericesc, din moment ce am fost declarați demiși fără vreo procedură, am ajuns la concluzia că Sinodul conducător a aprobat actul nostru de întrerupere a comuniunii, așa încât trebuia și noi să ne îngrijim, ca autoritate bisericească provizorie a celor de stil vechi, de trebuințele religioase ale acestora, dintre care cea dintâi era hirotonirea de episcopi în regiunile unde existau mase compacte de credincioși de stil vechi. Iată de ce am procedat la hirotonirea a patru episcopi, așa cum aveam dreptul potrivit cu sfintele și dumnezeieștile Canoane. La această hirotonie a episcopilor am procedat și pentru trebuințele religioase ale celor peste opt sute de filiale (parohii – n. trad.) ale celor de stil vechi din diferite regiuni, dar și pentru a da Bisericii conducătoare și Guvernului prilejul să înțeleagă și să aprecieze cum se cuvine gravitatea demersului nostru, care urmărea ridicarea scandalului și unirea creștinilor prin restatornicirea tradiției liturgice ortodoxe și multiseculare.” („Calendarul în raport cu Biserica Ortodoxă de Răsărit” – 31/3/1938)

    „Nimeni dintre cunoscătorii temeinici ai Dreptului Canonic și cei care au simțire ortodoxă nu poate susține cu seriozitate că vechii-calendariști constituie o a doua Biserică Ortodoxă în cadrul Statului, ci [ei reprezintă] Biserica Ortodoxă Autocefală a Greciei, cea moștenită de la strămoși și neînnoită. Căci, oricât ar apărea, din punct de vedere exterior și al manifestării credinței, ca având un cult propriu, locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, totuși aceștia, deși se află în nepărtășie cu ierarhia înnoitoare, ca unii ce țin cu tărie de Tradiții și de Sfintele și Dumnezeieștile Canoane, nu constituie, din punct de vedere canonic, o Biserică separată de aceea cu care au întrerupt temporar comuniunea bisericească din motive canonice, ci [constituie] straja neadormită, care veghează neîncetat pe meterezele (zidurile de apărare ale unei cetăți sau ale unei fortificații – n. trad.) de diamant ale Uneia Biserici Ortodoxe Elene… Partea vechilor-calendariști, nefiind constituită și recunoscută ca Biserică de sine stătătoare de către un Sinod Panortodox, nu poate constitui o Biserică distinctă de aceea din care s-a desprins temporar, pentru a nu deveni părtașă la [vina] ierarhiei din pricina inovației unilaterale. Și nu numai că această parte nu divizează Biserica, ci ea constituie, în cadrul Bisericii Autocefale a Greciei, latura luminoasă și nepătată a conștiinței Ortodoxe a acesteia. Așadar, noi, cei care urmăm rânduiala liturgică tradițională și respectăm, așa cum se cuvine, mai degrabă rânduielile apostolice și sinodale decât hotărârile necanonice ale ierarhiei, nu constituim o Biserică schismatică separată, ci, în cadrul Uneia Biserici, noi am salvat hrisoavele Tradițiilor Bisericești și continuăm Istoria și caracterul Ortodoxiei Bisericii Autocefale a Greciei.” („Apologie în fața Curții de Apel din Atena”, Atena, 29 martie 1940)

    „…Recunoaștem că această acțiune (n.n. hirotoniile din 1935) a fost pripită și, din punct de vedere canonic, riscantă și prematură; însă am întreprins-o cu nădejdea că Sinodul nostru Arhieresc, fiind statornic în rânduielile ortodoxe și în sfintele tradiții, va fi recunoscut, fie și din iconomie bisericească, de către celelalte Biserici Ortodoxe, până la o soluționare validă a disputei legate de calendar, printr-un Sinod Panortodox…” („Memoriu apărător pentru restaurarea Calendarului Bisericesc Strămoșesc”, 1945)

    „În ce privește acordarea acestei libertăți (n.n. exercitarea datoriilor religioase ale vechi-calendariștilor), ierarhia nou-calendariștilor opune veto-ul, adică refuzul, susținând că statul nu poate avea pe teritoriul său două Biserici Ortodoxe, una nou-calendariștă și una vechi-calendaristă. În această privință, noi nu suntem de acord, susținând că, prin acordarea din iconomie a libertății pentru organizarea religioasă a vechi-calendariștilor până la o soluționare validă și canonică a problemei calendarului — cu adevărat disputată, cum am afirmat în fața viitorului Sinod Panortodox — nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care este în dezacord cu majoritatea ierarhiei și continuă istoria Bisericii Grecești, păstrând ortodoxia nealterată de inovația calendaristică. Opinia ierarhiei, conform căreia prin acordarea libertății vechi-calendariștilor s-ar crea o a doua Biserică și un stat în stat, după cum spun, nu este adevărată, pentru că Bisericile nu încolțesc ca ciupercile în curtea Bisericii, ci sunt întemeiate și înzestrate prin Har și Taine de către întreaga Biserică, care este păstrătoarea Harului și binecuvântării. Această opinie a ierarhiei, conform căreia o parte a clericilor și a laicilor se desparte temporar de Biserică din motive de dezacord față de o problemă bisericească disputată și vindecabilă conform Sfântului Vasile cel Mare, până la ridicarea dezacordului de către un Sinod Panortodox Canonic, are iz de protestantism, care oferă unor persoane individuale dreptul de a întemeia o Biserică separată fără opinia și binecuvântarea întregii Biserici. Și aceasta, pentru că protestanții cred și susțin că inspirația și voința Sfântului Duh în chestiunile credinței și sfințirii se arată și prin indivizi, în opoziție cu opinia Bisericii Ortodoxe, care crede și mărturisește că inspirația și lucrarea Sfântului Duh se manifestă prin întreaga Biserică care interpretează și mărturisește drept Cuvântul adevărului dumnezeiesc… Noi, însă, păstorii vechi-calendariștilor, cunoscători ai dreptului canonic și cu puls ortodox, susținem că nu suntem o a doua Biserică în stat, ci strigăm cu voce tare și clar că rămânem credincioși datelor și nouă predate de cele 7 Sinoade Ecumenice Sfinte, reprezentând, deși minoritari, Biserica Greacă strămoșească și neschimbată, a cărei istorie o continuăm sub înțelesul cel mai autentic al ortodoxiei. Adevărat este că, oricât am apărea, în aparenta noastră slujire, cu locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, cu toate că trăim în necomunicare cu ierarhia inovației, totuși noi nu suntem o a doua Biserică, ci reprezentăm sfânta și nevinovata înțelegere a ei și paznicii neobosiți ai Bisericii Elene, veghetorii atenți asupra fortărețelor zidite de Dumnezeu și nebiruite ale Ortodoxiei păstrate.” („Respingerea tratatului calendaristic a Preasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras”, Decembrie, 1947)

    „…Conducerea ierarhică, prin inovația calendaristică, a încetat să mai reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Prin urmare, aceasta, desprinsă din trunchiul Bisericii Ortodoxe, a devenit o Biserică separată, diferită de spiritul vechi, autentic și nealterat al Ortodoxiei, punându-se astfel sub judecata întregii Biserici Ortodoxe universale. Prin aceasta, conducerea ierarhică a abătut de la sfințenia ortodoxiei stricte, în ciuda aparențelor exterioare și a numărului său, încetând, așa cum s-a spus mai sus, să reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Acest adevărat înțeles și importanță ortodoxă sunt reprezentate de ierarhii, clerul și poporul care urmează vechea tradiție calendaristică, stabilită de Sinoadele Ecumenice și confirmată prin actul veșnic al întregii Biserici Ortodoxe. Astfel, în stat nu există două Biserici Ortodoxe, ci una singură, al cărei rit și formă sunt reprezentați de majoritatea ierarhiei, dar spiritul și înțelesul ortodoxiei sunt reprezentați de minoritatea ierarhiei și comunității vechi-calendariste.” („Răspuns luminător la memoriul ierarhiei Bisericii dominante a Greciei în legătură cu problema calendarului”, Atena, 1948)

    „De aceea, și atâta timp cât vechii-calendariști (păstrătorii calendarului vechi) consideră — pe drept, după ei și după toți cei ce cinstesc dumnezeieștile și sfintele canoane — că Biserica dominantă [de stat] s-a abătut de la culmea Ortodoxiei, ca urmare a inovației calendaristice contrare Sfintelor Canoane și vătămătoare pentru Dogma unității exterioare a Bisericii, aceștia sunt îndreptățiți, potrivit cu Canonul al 15-lea al Sinodului I-II din Constantinopol, ca — chiar și înainte de o judecată sinodală — să întrerupă comuniunea duhovnicească cu Biserica oficială și să-și rânduiască un altar propriu pentru săvârșirea cultului lor, slujit de clerici de aceeași cugetare cu ei, de la care și numai de la aceștia primesc harul și sfințenia spre împlinirea conștiinței lor.” („Memoriu al Ierarhiei Adevăraților Creștini Ortodocși către Excelența Sa, Domnul Ministru al Cultelor și al Educației Naționale”, Atena, 1949)

    „A existat în trecut o epocă în care aproape întreaga ierarhie din Statul Bizantin a fost atrasă în erezia blestematului Arie, împreună cu autoritatea bizantină, epocă în care ideea Ortodoxiei Bisericii Oficiale era reprezentată de un mic grup de ortodocși din Constantinopol, care nu fuseseră întinați de murdăria arianismului. Această grupare se afla sub păstorirea lui Grigorie Teologul, care, în paraclisul Sfintei Anastasia, prin predici insuflate de mireasma dulce și dumnezeiască a Ortodoxiei, trăsnea erezia cea rea și pierzătoare de suflet a lui Arie. Grigorie Teologul și gruparea sa nu au format o Biserică separată, deși rupseseră comuniunea bisericească cu ierarhia arianizată, ci, dimpotrivă, ca ortodocși au devenit mai apoi arvuna întoarcerii întregii Biserici în sânul Ortodoxiei, prin respingerea ereziei și a învățăturii stricate a lui Arie. Astfel, dat fiind că existența Bisericii este constituită de duhul Ortodox, și nu de formă și număr, este de la sine înțeles că noi constituim și reprezentăm Biserica veche și neatinsă de inovații a Greciei, ca urmași ai tradițiilor părintești și ai rânduielilor ortodoxe, iar nu ierarhii inovatori, care reprezintă doar forma și numărul.” („Observații asupra amendamentelor la articolele 1 și 2 ale Proiectului de Constituție al Comisiei pentru revizuirea Constituției”, redactat de dl. K. Tsatsos, deputat de Atena, Atena, 1949)

    Trebuie să fie înțeles că, de la sine, întreruperea pomenirii sau hirotonirea de episcopi „paraleli” nu este nici ceva pozitiv, nici negativ pentru Biserică22. Dacă aceste moduri de reacție împotriva ereziei au ca scop mulțumirea de sine, ele sunt de respins. Dacă însă au ca scop trezvia și eliberarea de erezie prin lupta ortodoxă antieretică, atunci sunt vrednice de laudă.

    Astfel, dacă considerăm ca scop în sine fie întreruperea pomenirii („întrerupem comuniunea și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), fie Sinodul „paralel” („avem episcopii noștri și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), ne aflăm într-o rătăcire. Dimpotrivă, dacă socotim întreruperea pomenirii ca mijloc și Sinodul „paralel” ca o stare provizorie, și dacă înțelegem că este „vreme de mărturisire, vreme de împotrivire, vreme de luptă”23, și deci continuăm neîncetat Sfânta Luptă pentru zdrobirea ereziei și triumful Ortodoxiei, prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox, atunci mergem pe drumul cel bun!

    Citim într-o carte profundă a Sfântului Părinte Gheron Hrisostom din Spetses următoarele cuvinte importante: „Noțiunea de Împotrivire Ortodoxă (Ὀρθοδόξου Ἐνστάσεως) include «întreruperea pomenirii», dar nu se epuizează în aceasta. Este necesară o luptă continuă, o «stăruitoare și neînduplecată împotrivire» — după cum spune Marele Vasile — «pentru Adevăr», care începe practic cu «întreruperea pomenirii», continuă cu proclamarea Adevărului și cu demascarea rătăcirii, și se desăvârșește prin condamnarea ereziei și a ereticilor nepocăiți de către un Sinod Ortodox”24

    Așadar, scopul Luptei este convocarea unui Sinod Ortodox. Spre aceasta tindea și întreruperea pomenirii, dar și formarea Ierarhiei vechi-calendariștilor în 1935, după cum am văzut mai sus. Și atunci era prezent în principal modernismul calendarului. Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce planul ecumenist s-a dezvăluit tot mai mult, nevoia de episcopi ortodocși a devenit și mai mare, deoarece trăim APOSTAZIA ECUMENISTĂ, asemănătoare cu apostazia Uniației de la Brest, dar la scară globală! Astăzi, marea majoritate a episcopilor din „bisericile ortodoxe oficiale” îl consideră pe Papa drept primul arhiereu și recunosc (chiar și sinodal, prin Pseudo-Sinodul din Kolymbari) caracterul eclesial al ereticilor din Apus. Au sau nu au, așadar, ortodocșii dreptul de a avea episcopi și de a alcătui Sinoade locale? Bineînțeles că au! Ceea ce nu au dreptul este să se mulțumească cu ideea că ei constituie Biserica și să creadă că nu mai este nevoie de Lupta pentru un Mare Sinod Ortodox, care să-i unească pe toți ortodocșii adevărați și să condamne erezia. Cei care, dintre ortodocși, adoptă astfel de păreri și practic25, devin piedică în calea Luptei și, fie și inconștient, slujesc ereziei!

    Nimeni nu contestă că, în aproape o sută de ani de Luptă a vechi-calendariștilor, nu s-au făcut greșeli și nu au existat diviziuni fără motiv real. Însă astăzi există speranță. În 2014 a avut loc unirea celor două mai mari Sinoade ale vechi-calendariștilor pe baza unui important Document Ecleziologic. În acesta (mai exact în partea a VII-a) se proclamă necesitatea unui Mare Sinod al ortodocșilor adevărați, astfel:

    „Ceea ce este necesar astăzi este ca, pe temeiul Mărturisirii comune și corecte a Credinței, să aibă loc unirea într-un Trup comun a tuturor Bisericilor Locale ale Ortodoxiei Autentice, în vederea creării premiselor pentru constituirea/convocarea unui Mare Sinod General al acestora, de amploare și autoritate panortodoxă, pentru o combatere eficientă a ereziei ecumenismului, precum și a sincretismului de multe forme, dar și pentru soluționarea diverselor probleme și chestiuni de natură practică și pastorală, care decurg din acestea și frământă viața Bisericii în general și a credincioșilor în special, astfel încât să fie asigurată legătura Păcii și a Iubirii în Hristos. Această nevoie devine de înțeles din faptul că adevărata Biserică, ca Trup real al lui Hristos, este prin însăși firea ei Sobornicească în plinătatea Adevărului, Harului și Mântuirii, și se exprimă sinodal prin Episcopii ei în fața învățăturilor străine și a scandalului mondial cauzat de acestea; de aceea, ea trebuie să urmărească, pe de o parte, formularea Adevărurilor Credinței, pentru delimitarea Adevărului de minciună, iar pe de altă parte, mustrarea și condamnarea rătăcirii și a stricăciunii provocate de erezie și de eretici, pentru protejarea Turmei, constatând și proclamând căderea deja existentă a ereticilor. Astfel, într-un Mare și General Sinod al Bisericii Ortodoxe Autentice, se cuvine să se proclame întregii lumi, pe de o parte, Nădejdea Unică care se află în noi, ca singura ieșire din toate impasurile «pentru cei ce vor moșteni mântuirea», iar pe de altă parte, opoziția completă și definitivă, ca realități mutual exclusive, între Ortodoxie și sincretism, între direcția ecumenistă și cea serghianistă, spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, prin rugăciunile Maicii Domnului, ale Apostolilor și ale Părinților”26.

    De aceea, din 2014 și până astăzi, urmăm conștient și exclusiv Sinodul vechi-calendariștilor (urmașii cugetului fostului Mitropolit Hrisostom de Florina, care au Succesiune Apostolică de la Biserica Rusă din Diaspora) sub conducerea Arhiepiscopului acestuia, Preafericitul Kallinikos, deoarece acesta luptă pentru Ortodoxie prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox.

    Chemăm, așadar, pe fiecare credincios bine intenționat, fie cleric, fie mirean, să se alăture rândurilor Sfintei Lupte, părăsind păstorii mincinoși ecumeniști și pe cei care sunt în comuniune cu ei, și respingând tacticile introvertite și drumurile solitare care ascund mândrie și nepăsare față de Biserică.

    Câți sunteți credincioși, veniți!

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html

    1. Pr. Efthymios Trikaminas, Acordul de-a lungul timpului al Sfinților Părinți…, Trikala, 2012, p. 245. ↩︎
    2. Idem, p. 248. ↩︎
    3. Idem, p. 314. ↩︎
    4. Pr. Georgios Angelakakis, Ecumenismul (poziții, principii, probleme, soluții), p. 15. ↩︎
    5. Panagiotis Tsallos, Ce este Adevărul? ↩︎
    6. Călugărul Iosif, Răspuns (1) (2012), Răspuns (1) extins (2012) și Răspuns (2) (2014) către pr. Efthymios Trikaminas. ↩︎
    7. Pr. Efthymios Trikaminas, Contra-răspuns (1) și Contra-răspuns (2) către călugărul Iosif. ↩︎
    8. Și Demofilos se mută din Berroia la Constantinopol, răspunzând sinodal la votul regelui Valens… este instalat la Constantinopol de către Teodor, episcopul Heracleei. Se considera că acesta avea privilegiul unei asemenea slujiri. Mulți din mulțimea prezentă, la înscăunarea lui Demofilos, strigau în loc de «vrednic este» «nevrednic este»” (P.G. 65, 576). ↩︎
    9. P.G. 65, 556 și 569. ↩︎
    10. Despre hirotonia lui Evagrios de către Sfântul Eustathios vedeți la Socrate Scolasticul (P.G. 67, 497-500) și Hermias Sozomen (P.G. 67, 1328). ↩︎
    11. Despre hirotonia lui Paulinus de către Luciferius vedeți la Socrate (P.G. 67, 388-389) și Sozomen (P.G. 67, 1249-1252). ↩︎
    12. https://en.wikipedia.org/wiki/Polish%E2%80%93Lithuanian_Commonwealth ↩︎
    13. Acolo, mitropolitul desemna „primul” al Bisericii Locale. În corespondența noastră, adică „Arhiepiscop-mitropoliți”, acolo era „Mitropolit-episcopi”. ↩︎
    14. Întreaga scrisoare în Farul Bisericesc, vol. 56 (1974), p. 536-541. Partea relevantă la p. 538. ↩︎
    15. O, dacă ar fi trăit atunci „inchizitor al Dreptului Canonic” – și profesor al noilor despărțiți – Epifanie Theodoropoulos, ce ar fi spus despre această „ilegalitate”. ↩︎
    16. Chrysostomos Papadopoulos, Patriarhii Ierusalimului ca conducători spirituali ai Rusiei în secolul al XVII-lea, Ierusalim, 1907, p. 60. ↩︎
    17. Cei hirotoniți au fost Iov de Kiev, Iosif de Vladimir, Isaachie de Lutsk, Meletie de Polotsk, Avraam de Pinsk (din Stagoi), Paisie de Chelm și Isaia de Peremyshl. ↩︎
    18. Cei mai cunoscuți episcopi uniați au fost Iosif de Kiev și Iosafat de Polotsk, un criminal feroce, ucis de zeloții ortodocși care nu mai suportau atrocitățile sale (una dintre acestea era profanarea cimitirelor ortodoxe, deoarece ordona să se dezgroape morții ortodocși pentru a fi mâncați de câinii vagabonzi). A fost canonizat de papistași și cinstit ca martir… ↩︎
    19. John-Paul Himka, Religia și Naționalitatea în Ucraina de Vest, Montreal și Kingston: McGill-Queen’s University Press, 1999, p. 28 (traducerea mea – a autorului). ↩︎
    20. Un viitor articol va trata aceste persecuții și tragicile asemănări cu persecuțiile noilor calendaristi împotriva vechi-calendariștilor în Grecia. ↩︎
    21. Pentru reînființarea ierarhiei în Ucraina de către Teofan din Ierusalim, vezi: a) Andrzej Borkowski, Lupta Patriarhiilor Ortodoxe împotriva Uniaților, Atena, 2008, p. 235; b) Chrysostomos Papadopoulos, op. cit., p. 60; c) Theodoros Vallianos, Istoria Bisericii Ruse, Atena, 1851, p. 196; d) Vlasios Feidas, Istorie Bisericească a Rusiei, 5-a ed., Apostoliki Diakonia, Atena, 2005, p. 290; e) pr. Georgios Florovsky, Repere ale Teologiei Ruse, partea I, editura Pournaras, Salonic, 1986, p. 95. ↩︎
    22. Separarea de eretici este bineînțeles mântuitoare la nivel personal, deoarece prin îndepărtarea de eretici, cel care se separă se eliberează de comunitatea sufocantă a ereziei. ↩︎
    23. Sf. Teodor Studitul, P.G. 99, 1013. ↩︎
    24. Arhimandrit Chrysostomos Spyrou, Despărțirea mea, Spetses, 2008, p. 32-33. ↩︎
    25. Negarea necesității Marelui Sinod Ortodox este susținută de matheiți, din cauza pozițiilor lor ecleziologice bine cunoscute. Dar și de noii calendariști „nou despărțiți”, care „profețesc” că „erezia de pe urmă nu va fi condamnată de un Sinod Bisericesc”, adoptând astfel o atitudine introvertită și fatală (limitându-se doar la separare), influențată de ecleziologia eretică a lui Epifanie Theodoropoulos, care identifică Biserica lui Hristos cu cei care o conduc de moment (vezi aici: https://paterikiparadosi.blogspot.gr/2016/08/blog-post_40.html). ↩︎
    26. Biserica Ortodoxă Adevărată în fața ereziei ecumeniste, Probleme dogmatice și canonice (http://www.ecclesiagoc.gr/index.php/ekklisiologika/384-i-gnisia-or8odoksi-ekklisia-enanti-tisairesews-tou-oikoymenismou-8emata-dogmatika-kanonika). ↩︎

  • Calendar Iulian „corectat” sau Gregorian incorect?

    de Nikolaos Mannis

    Încă din vremea inovatorului Arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos și până astăzi, se recurge, în ciuda faptului că a fost demontat de nenumărate ori și cu argumente solide, la acel sofism ieftin potrivit căruia noul calendar nu ar fi, chipurile, calendarul gregorian, ci unul iulian „corectat”… Dar ce altceva este, în fond, calendarul gregorian, decât un calendar iulian „corectat”?

    În acest articol vom oferi dovezi că noul calendar (sau „iulianul îndreptat”) reprezintă, în esență, acceptarea calendarului gregorian, doar că fără aplicarea acestuia și asupra sărbătorilor cu dată mobilă. Astfel, în lipsa acestei aplicări, el devine, de fapt, un „gregorian greșit”, având în vedere că ereticul Papă Grigorie al XIII-lea, în anul 1582, a considerat că „îndreaptă” greșeala Părinților de la Sinodul I Ecumenic, modificând deopotrivă sărbătorile fixe și cele mobile.

    Mai întâi, însă, se cuvine să scoatem la lumină o mare înșelare (pe care am numit-o o veritabilă „alchimie semantică”), menită să sprijine și astăzi acest sofism neîntemeiat. În anul 1923, Patriarhul Constantinopolului Meletie Metaxakis – „unsul” regimului venizelist – a convocat un comitet format din clerici și mireni, ai cărui participanți au hotărât să-l numească „Congres Panortodox”. În cadrul acestui congres, s-a căutat formularea unei strategii prin care „noul nostru calendar să nu pară o acceptare servilă a celui gregorian, ci unul superior acestuia, prezentat ca un nou și îndreptat «Calendar Panortodox»”.1

    Astfel, au fost propuse două calendare (prezentate drept proiecte de îndreptare a calendarului iulian), cel al profesorului sârb Milanković și cel al senatorului român Drăghici. Ambele includeau o reformă și a Pascaliei.

    Primul – care, prin eliminarea a 13 zile, se afla „la același nivel cu calendarul gregorian, fără vreo diferență”2 – se deosebea doar prin modul de calcul al Paștelui, care, în fapt, coincide aproape în fiecare an cu cel latin, singura distincție fiind că „diferența dintre cele două calendare se va observa doar în puțini ani în care ortodocșii vor avea altă dată a Paștelui decât apusenii”.3

    Al doilea, al lui Drăghici, prevedea o așezare a zilelor în așa fel încât o anumită dată să cadă întotdeauna în aceeași zi a săptămânii, iar Paștele să fie sărbătorit la o dată fixă.

    În cele din urmă, congresul a adoptat varianta modificată a proiectului lui Milanković și a hotărât eliminarea celor 13 zile din calendarul iulian (exact ceea ce făcuse și Papa în 1582, când a eliminat 10 zile). Potrivit Primei Decizii a congresului, „diferența dintre durata anului civil în noul calendar și cea în calendarul gregorian este atât de mică, încât doar după 877 de ani se va observa o diferență între datele respective”,4 adică în anul 2800. Aceeași decizie prevedea ca 1 octombrie 1923 să devină 14 octombrie.

    Totuși, Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos nu a aplicat această hotărâre, ci, dimpotrivă, „a contestat validitatea acestui Congres în cadrul ședinței Sfântului Sinod din 27 decembrie 1923”.5

    Cum îndrăznesc, așadar, unii să mai vorbească astăzi despre un „iulian îndreptat” – ca și cum ar fi ceva străin de gregorian, așa cum vor să-l prezinte –, din moment ce Arhiepiscopul de atunci a acceptat nu calendarul lui Milanković (care oricum este doar un gregorian deghizat), ci chiar calendarul gregorian propriu-zis, fie și numai în privința sărbătorilor fixe, nu și a Pascaliei?

    Acest lucru devine evident prin studiul izvoarelor istorice:

    1. În cadrul celei de-a 33-a (23 ianuarie 1919) ședințe a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Mitropolitul Atenei, Meletie6, a ridicat deja într-un mod subtil și precaut problema schimbării calendarului. El menționează că adoptarea calendarului gregorian nu a fost acceptată de către Biserica Ortodoxă, din trei motive (potrivit opiniei sale):
      a) pentru a evita tendințele propagandistice ale Romei,
      b) din pricina modului în care s-a făcut schimbarea – adică fără a se cere opinia Bisericii Ortodoxe și
      c) din cauza insistenței Rusiei de a menține, chipurile, separați creștinii din Răsărit și Apus7.

      „Din fericire, astăzi – continuă Meletie – lucrurile evoluează în așa fel încât, datorită noilor condiții politice și sociale, este în general înțeleasă necesitatea acceptării calendarului gregorian.”6 Totuși, el subliniază că nici calendarul gregorian nu este corect și că se așteaptă un nou calendar mai desăvârșit, despre care – spune el – „este cunoscut faptul că însuși papa a declarat că îl va accepta, dacă îl va accepta și Biserica Ortodoxă”! Iată, așadar, esența problemei: prăznuirea comună!

      Meletie încheie prin a propune două soluții posibile, după opinia sa: fie adoptarea completă a calendarului gregorian, inclusiv în ceea ce privește Pascalia, fie – dat fiind că statul simte nevoia de a se adapta la cel gregorian – acceptarea acestuia doar în domeniul civil, fără ca Biserica să își modifice calendarul ecleziastic.

      La aceeași concluzie ajunge și în ședința a 66-a (20 mai 1919), unde, după un discurs virulent anti-rus, susține că doar statul trebuie să adopte calendarul gregorian, în vreme ce Biserica trebuie să păstreze calendarul iulian până la găsirea unui nou calendar științific acceptabil.

      Într-adevăr, la 25 ianuarie 1923 a fost emis un Decret Regal, publicat în Monitorul Oficial al acelei zile, prin care se hotăra ca data de 16 februarie să fie numită 1 martie, marcând astfel adoptarea calendarului gregorian de către stat, în timp ce Biserica păstra calendarul iulian.

      Așa cum am văzut, în același an a avut loc așa-numitul „Congres Panortodox”, ale cărui decizii nu au fost implementate de Biserica Greciei, care a respectat Decretul Regal – ce, de altfel, are încă putere juridică până în ziua de azi, întrucât nu a fost niciodată abrogat de autoritățile civile!

      Astfel, ajungem în decembrie 1923, când, sub presiunile guvernului revoluționar venizelist al lui Plastiras–Gonatas, se pune în mișcare fuzionarea celor două calendare, adică trecerea calendarului ecleziastic iulian la calendarul civil gregorian.

      Astfel, s-a hotărât sincronizarea calendarului ecleziastic cu cel civil (adică gregorian), sub condiția acordului Patriarhiei Ecumenice – și nu o „îndreptare” a calendarului iulian. Modul în care Hrisostom Papadopoulos a indus în eroare atât Ierarhia, cât și Patriarhia pentru a impune schimbarea calendarului depășește cadrul acestui text.

      2. La data de 23 martie 1924 (pe noul calendar), apare în ziare o enciclică a Sfântului Sinod (semnată doar de Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei, care obținuse, în ciuda Sfintelor Canoane, autorizația de a decide de unul singur în numele Sinodului), enciclică plină de divagații teoretico-științifice. Se vede limpede în acest text efortul Arhiepiscopului de a-i convinge pe credincioși că sincronizarea calendarului ecleziastic (iulian) cu cel civil (gregorian) nu contravine cu nimic Tradiției. Vorbește clar despre eliminarea celor 13 zile și despre sincronizarea celor două calendare. Nu apare nicăieri vreo mențiune despre aplicarea unui „calendar iulian corectat”.

      Mult mai clar și mai direct, o nouă enciclică a aceluiași inovator Arhiepiscop Hrisostom, publicată în ziarul „ΣΚΡΙΠ” la câteva zile mai târziu (9 aprilie 1924), începe astfel: „De la 23 martie, există un singur calendar atât în Biserică, cât și în Stat.”

      3. Anterior, în ziarul „ΔΗΜΟΚΡΑΤΙΑ” din 24 martie 1924, profesorul Georgios Arvanitakis, fervent susținător al reformei calendaristice, a vorbit clar și fără șiretlicuri sau sofisme despre „calendarul iulian corectat”. Din respectivul articol, reiese clar că Biserica Greciei a acceptat, așadar, calendarul gregorian, în numele „unității” (cu eterodocșii).

      4. Același lucru este consemnat și în respectabila „Enciclopedie Religioasă și Morală” (vol. 6, p. 49), unde, după un rezumat al celor petrecute anterior, se afirmă că: „În urma celor de mai sus, a avut loc și din punct de vedere liturgic introducerea calendarului gregorian în Grecia, la 10 martie 1924, care a fost socotită și prăznuită drept 23 martie.”

      5. Atât în ziua schimbării cât și în următoarea, toate ziarele au relatat despre sincronizarea celor două calendare și despre adoptarea calendarului civil (gregorian). Un articol caracteristic din ziarul grecesc „Atlantis”, publicat în America (24 martie 1924), reflectă limpede această realitate.

      6. La 31 martie 1927, în ziarul „Empros”, este publicată o scrisoare de îndemn a Mitropolitului Timotei al Kalavrytei către părinții Mănăstirii „Mega Spileo”, care întrerupseseră pomenirea sa din pricina chestiunii calendarului. În acea scrisoare, ierarhul justifică pe diverse căi utilizarea calendarului gregorian și o apără, considerând că aceasta nu constituie erezie și nici acceptare a papismului7.

      7. În ședința Sfântului Sinod din 8 februarie 1928 (actul nr. 31), s-a spus următorul lucru remarcabil: „De vreme ce Mitropolitul Dimitriadei vorbește despre aplicarea calendarului gregorian «în rândul nostru», de ce Arhiepiscopul Atenei nu îl contrazice cu acel argument – destinat celor simpli – despre «calendarul iulian corectat»?” — ceea ce demonstrează că, în realitate, nu se credea nici de către ei în „corectarea” calendarului iulian, ci în adoptarea gregorianului.

      8. În Tipicul fostului Prim Domestic8 al Patriarhiei Constantinopolului, Anghelos Voudouris (în lucrarea sa „Tipice Cronologice” – Constantinopol, 1940), citim referiri directe la această chestiune, sprijinind aceeași concluzie: acceptarea gregorianului ca atare.

      9. În ziarul „Ortodoxos Typos” din 1 mai 1972, într-un articol semnat de un monah athonit despre problema calendarului (publicat în mai multe numere), se menționează că Patriarhul Atenagora, adresându-se unei delegații papistașe condusă de cardinalul Willebrands, enumera darurile creștinismului apusean oferite Răsăritului, așezând calendarul gregorian într-o poziție onorifică!

      10. Într-o scrisoare publicată în același ziar („Ortodoxos Typos”, 20 septembrie 1978), Protoegumenul Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte, Arhimandritul Gavriil (care, notăm, nu era zelot), menționează următoarele: „Părerea mea smerită în această privință este, în primul rând, că noul calendar este pur gregorian, iar în al doilea rând că și calendarul bisericesc al Bisericii noastre oficiale este papist, cu excepția ciclului pascal.”

      Se pot aduce multe alte dovezi că Biserica Greciei, recunoscută de Stat, a introdus calendarul gregorian cu privire la sărbătorile fixe, și nu un ‘iulian corectat’, pretins diferit de cel papal.

      Să recapitulăm prin câteva observații suplimentare:

      1. Așa-numitul „calendar nou” (sau „iulian corectat”) este, după cum s-a arătat, nimic altceva decât calendarul papal gregorian, dar fără „corectarea” pascaliei.
      2. Faptul acceptării calendarului gregorian, fie și doar pentru sărbătorile fixe, constituie erezie – nu prin simpla aplicare tehnică, ci în contextul participării la prăznuirea comună cu eterodocșii din Apus, pe care o facilitează. Acest lucru devine mai clar dacă am presupune că s-ar introduce un al treilea calendar comun pentru toți, sau chiar dacă bisericile inovatoare ar reveni formal la calendarul iulian, dar ar continua să propovăduiască erezia ecumenismului. Așadar, problema calendarului nu poate fi disociată de pan-erezia ecumenismului.
      3. Condamnările calendarului gregorian de către Sinoadele Panortodoxe din anii 1583, 1587 și 1589 nu acționează automat, întrucât, pe de o parte, în cazul de față avem doar acceptarea părții fixe a gregorianului, nu și a pascaliei, iar pe de altă parte, potrivit Sfintelor Canoane, este necesar ca un sinod de episcopi în viață să impună sancțiunile9.
      4. Prin urmare, este necesară convocarea unui Mare Sinod Panortodox, care, în acord cu vechile Sinoade adevărate, fie Ecumenice, fie Panortodoxe, și după ce va lumina pe ortodocși cu privire la erezia ecumenismului, o va condamna, va considera ca fiind necanonică schimbarea calendarului, ce servește răspândirii ereziilor – chiar dacă a fost făcută doar pentru sărbătorile fixe –, și va exclude din Trupul Bisericii pe cei care stăruie în schisma calendarului nou și în erezia ecumenismului, ca pe unii deveniți de fapt schismatico-eretici.

      Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/12/blog-post_9496.html

      1. Procese-verbale și decizii ale Sinodului Panortodox de la Constantinopol, Constantinopol, 1923, p. 58. ↩︎
      2. Idem, p. 59. ↩︎
      3. Idem, p. 60. ↩︎
      4. Idem, p. 213. ↩︎
      5. Istoria Bisericii Greciei, Arhim. Theoklitos Strangas, vol. II, pp. 1161–1162. ↩︎
      6. Cunoscutul mason Meletie Metaxakis a deținut (prin presiunea cercurilor politice ale vremii) funcțiile de Mitropolit al Kitiului (Cipru), Mitropolit al Atenei, Patriarh al Constantinopolului și Patriarh al Alexandriei. ↩︎
      7. Fiind anglofil, Metaxakis manifesta o ostilitate evidentă față de ruși. ↩︎
      8. Istoria Bisericii Greciei, Arhim. Theoklitos Strangas, vol. II, p. 854. ↩︎
      9. Dimpotrivă, susține că vechii-calendariști sunt unelte ale… propagandei papiste! Acest articol, delirant și străin de duhul ortodox, este disponibil cititorilor interesați. ↩︎
      10. Funcție din cadrul strănii. ↩︎
      11. „Pidalionul” Sfântului Nicodim, notă la Canonul Apostolic al III-lea. ↩︎

    1. Dimensiunea dogmatică a noului calendar

      de Dimitris Hatzinikolaou

      S-a spus și s-a scris de nenumărate ori, dar în mod inexact, că în anul 1924 creștinii ortodocși nu ar fi știut că motivul introducerii noului calendar era promovarea panereziei ecumenismului. În consecință, cei care recurg la acest argument ajung la concluzia că aceia care, în acel an, s-au îngrădit de Biserica inovatoare, invocând Canonul 15 al Sinodului I-II și, în general, Învățătura și Tradiția Părinților, ar fi greșit, pentru că, chipurile, nu ar fi existat vreun motiv dogmatic care să justifice îngrădirea, în vreme ce cei care au primit noul calendar nu ar fi căzut în vreo abatere dogmatică.

      Scopul acestui articol este să demonstreze că această afirmație este falsă, prin prezentarea unor texte apărute înainte de anul 1924, care arată că, încă din anul 1582, se știa că papistașii și așa-numiții „ortodocși” unioniști (adică ecumeniștii de astăzi) urmăreau impunerea noului calendar în Biserica Ortodoxă ca „prim pas” către supunerea acesteia față de papism, supunere socotită dintotdeauna ca fiind prima treaptă a ecumenismului. Mărturiile aduse mai jos — doar un eșantion din multele existente (vezi, de pildă, blogurile cunoscute „ΚΡΥΦΟ ΣΧΟΛΕΙΟ” și „ΕΝ ΤΟΥΤῼ ΝΙΚΑ”) — arată, de asemenea, că impunerea noului calendar era de așteptat să provoace o schismă în Biserica Ortodoxă, atingând astfel dogma unității acesteia. Mai mult, ele arată că nu doar schimbarea Pascaliei este vrednică de condamnare1, cum greșit susțin unii și astăzi, ci și „corectarea” calendarului iulian.

      Mai întâi, în binecunoscuta scrisoare a Patriarhului Ieremia II Tranos către dogele Veneției, Nicolò da Ponte, din anul 1583, vedem că Biserica Ortodoxă a refuzat să cedeze în fața cererii „papei” de a primi noul calendar, prevăzând „multele sminteli care se vor naște din aceste ceasuri noi,” precum și confuzia și „sminteala întregii lumi prin lipsirea celor zece zile” (Ioannis Veloudos, Hrisovule și scrisori ale Patriarhilor Ecumenici, Phoenix, Veneția, 1893, pp. 12–19). Este de remarcat că ceea ce este numit în această scrisoare „sminteală a întregii lumi” nu este doar schimbarea Pascaliei, ci și eliminarea celor zece zile din calendarul iulian.

      În al doilea rând, în Istoria bisericească a mitropolitului Meletie al Atenei, vol. III, Viena, 1784, p. 402 (http://invenio.lib.auth.gr/record/125916), citim următoarele: „În timpul patriarhatului lui Ieremia, s-a adunat în Constantinopol un sinod de mitropoliți, în anul 1583, cu participarea lui Silvestru al Alexandriei, care, condamnând calendarul înnoit de Grigorie al Romei, nu l-a primit, potrivit cererii latinilor.” Se cuvine subliniat din nou că Sinodul Panortodox din 1583 a respins nu doar schimbarea Pascaliei, ci întregul „calendar” papal.

      În al treilea rând, în cartea militantului ortodox Kosmas Flamiatos, Glas ortodox și de seamă întru descoperirea uneltirii împotriva ortodocșilor, Atena, 1849, p. 100, citim următoarele despre papism: „Pentru desființarea praznicelor și sărbătorilor noastre, afară de Duminică, el [papismul] a pus la cale și săvârșește multe alte sminteli. Întâi, lucrează în multe chipuri pentru a introduce prin lege, în statele ortodoxe, așa-numitul an nou al Apusului, în care ei sunt mai înainte cu 12 zile, așa încât când noi avem întâi ale lunii, ei numără ziua a treisprezecea. Prin această inovație, nădăjduiește să stârnească și să răstoarne sărbătorile și să aducă alte născociri.” Vedem, așadar, și aici, că nu doar schimbarea Pascaliei, ci orice corectare a calendarului iulian era socotită vrednică de osândă. Se cuvine notat că dl. Kosmas Flamiatos nu era doar autor de cărți, ci și dascăl public al neamului și a călătorit în toată Grecia, învățând poporul să se păzească de învățăturile și obiceiurile străine (http://www.inkefalonia.gr/koinonia/51088-kosmas-flamiatos-enas-dimodidaskalos-tou-genous-apo-ta-poulata). Aceasta înseamnă că, cel puțin din secolul al XIX-lea, chiar și simplii oameni de la țară din Grecia știau că scopul introducerii noului calendar era „latinizarea” lor!

      În al patrulea rând, în organul de presă oficial al Patriarhiei Ecumenice, Adevărul Bisericesc, din 24 noiembrie 1895 (pp. 312–314), citim următoarele: „Prin urmare, schimbarea bruscă a calendarului ar echivala în ochii poporului cu o tentativă de a altera credința Părinților lor, cu o latinizare pe față!” Aici avem mărturia oficială că, în anul 1895, poporul știa că scopul noului calendar era „latinizarea” Ortodoxiei!

      În al cincilea rând, în ziarul Empros, din 15 martie 1899, Meletios A. Hrysohoidis scrie: „Problema asimilării calendarelor iulian și gregorian, care se discută în aceste zile, este echivalentă cu problema unirii celor două Biserici” (vezi N. Mannis, Scutul elen împotriva calendarului gregorian: Problema calendarului în Răsăritul Ortodox în anii 1581–1901, Atena, 2016, pp. 257–263). Cu alte cuvinte, introducerea noului calendar era urmărită în scop ecumenist, după cum ne asigură oficial „Constituția ecumenismului”, adică Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920.

      În al șaselea rând, Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902 a ridicat problema noului calendar către celelalte Biserici Ortodoxe, în vederea apropierii de „cele două mari ramuri ale creștinătății, catolicismul și protestantismul”. Așadar, din nou, scopul era ecumenismul! Răspunsurile negative ale multor Biserici Ortodoxe la această Enciclică au dus, desigur, la apariția Enciclicii Patriarhale din 1904, în care înlăturarea celor 13 zile din calendarul iulian era caracterizată drept „nechibzuită și lipsită de sens”, impusă fără temei, nici bisericesc, nici științific! Așadar, se respingeau atât schimbarea Pascaliei, cât și „corectarea” calendarului iulian. Din păcate, această poziție corectă a Enciclicii din 1904 a fost răsturnată complet de Enciclica profund ecumenistă din 1920, care, totuși, a fost ținută inițial în secret față de popor.

      În al șaptelea rând, într-un articol al Profesorului de Teologie de la Universitatea din Atena, Grigorios Papamichael, intitulat Despre reforma calendarului, citim următoarele puncte esențiale: „Reforma calendarului introdusă de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582 a fost întotdeauna, sau mai bine zis imediat, considerată în Răsăritul Ortodox drept o inovație bisericească și religioasă și ca una dintre tendințele obișnuite ale autocrației ecleziastice dominante din Apus, al cărei vis a fost și este și va fi extinderea influenței sale asupra Răsăritului Ortodox. Ea a fost considerată, cu alte cuvinte, o nouă cruciadă papală împotriva Ortodoxiei din Răsărit. Fiind astfel înțeleasă și evaluată, această inovație a fost imediat condamnată de Biserica Constantinopolului… Esența acestei chestiuni constă în acceptarea sau respingerea „unicei surse a jurisdicției ecleziastice”, adică în acceptarea sau respingerea primatului papal în Biserica lui Hristos. Prin urmare, Biserica Ierusalimului a hotărât pe bună dreptate împotriva inovației din motive pur dogmatice [nota red.: să audă aceasta cei care scriu în continuare că problema nu este dogmatică]… Din toate aceste opinii și decizii oficiale ale Bisericilor Ortodoxe, domnul Sokolov conchide că ele s-au pronunțat nu doar împotriva calendarului gregorian, ci și împotriva oricărui calendar „neutru” sau corectat în general” (subl. în original, Pantainos, 1910, nr. 39, pp. 624–628, http://digital.lib.auth.gr/record/146308/files/5471_1.pdf). Este de reținut aici că Bisericile Ortodoxe au respins nu doar schimbarea Pascaliei, ci și orice corectare a calendarului iulian, care, în fond, ar fi echivalat cu urmarea ereziei papale. Trebuie accentuat că mărturia din acest text al profesorului G. Papamichael confirmă că Patriarhia Ierusalimului a respins noul calendar „din motive strict dogmatice”!

      În al optulea rând, în cartea mitropolitului Anthimos al Vizyei, Problema calendarului, publicată în anul 1922, cu doi ani înainte de schimbare, citim următoarele (vezi p. 141 și altele): „că prin problema calendarului, prin realizarea unificării lui, se va face cu siguranță primul pas important către împlinirea comuniunii dintre Biserici, gândită dinainte și impusă de împrejurări.” Acest text, mai ales dacă este pus în legătură cu recunoașterea hirotoniilor anglicane de către Patriarhia Ecumenică în același an (1922) (V. Stefanides, Istorie bisericească: De la început până astăzi, Ed. Papadimitriou, Ediția a 2-a, Atena, 1959, p. 711), descoperea oricărui cercetător atent ceea ce era tăinuit cu grijă prin nepublicarea Enciclicii din 1920 — și anume zelul ecumenist care domnea la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei chiar înainte de reforma calendarului, pe care apărătorii ecumenismului caută s-o prezinte până azi drept o simplă problemă astronomică, chipurile fără legătură cu dogma și, în mod fals, necunoscută poporului binecredincios!

      Dovezile prezentate explică faptul că, imediat după impunerea noului calendar printr-un act de forță aproape abuziv, poporul binecredincios a strigat cu durere: „Ne-au catolicizat!” Argumentul binecunoscut, dar inexact, al apărătorilor ecumenismului — că poporul nu ar fi cunoscut motivele dogmatice menționate mai sus, ascunse în spatele introducerii noului calendar, deoarece doar puțini ar fi citit astfel de cărți și articole până în 1924 — nu este științific valid. Căci, în primul rând, potrivit teoriei dominante privind formarea așteptărilor, cunoscută sub numele de „teoria așteptărilor raționale”, este suficient ca doar un număr foarte mic de specialiști să cunoască o anumită informație. Aceștia o vor transmite mai departe mirenilor, de regulă pentru o recompensă — însă, în acest caz, recompensa nu era materială și nici așteptată de la oameni, ci de la Dumnezeu. Așadar, mulți părinți aghioriți au părăsit atunci Sfântul Munte și au început să învețe poporul, să săvârșească sfintele slujbe etc. În al doilea rând, după cum s-a menționat anterior, Kosmas Flamiatos și alți luptători ai dreptei credințe avertizaseră de mult poporul grec cu privire la scopul viclean al introducerii noului calendar în Biserica Ortodoxă. Argumentul inexact de mai sus este, din păcate, și astăzi intens utilizat de ecumeniști și de cripto-ecumeniști, pentru a afirma că în 1924 nu ar fi existat un motiv de îngrădire și, implicit, pentru a-i calomnia pe ortodocșii de stil patristic ca fiind schismatici.

      În concluzie, noul calendar este o erezie, mai întâi pentru că a fost introdus în Biserica Ortodoxă în vederea unirii nedogmatice cu papistașii și protestanții — adică în vederea desființării Ortodoxiei — și, în al doilea rând, pentru că se aștepta ca el să afecteze dogma unității Bisericii, ceea ce s-a și întâmplat. Aceasta nu s-ar fi produs dacă, în locul zelului ecumenist amintit, ar fi domnit la acea vreme dreapta chibzuință. După cum au mărturisit mai mulți Ierarhi în cadrul Sinodului din 24.12.1923, poporul binecredincios s-a opus cu putere introducerii noului calendar și, cu lacrimi, i-a implorat pe episcopi să nu îl accepte (Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei din izvoare neînșelătoare: 1817–1967, vol. 2, pp. 1194–1196). Presupunem că acei episcopi, ignorând dovezile menționate mai sus, au spus: „Nu contează, problema nu este dogmatică!” Astăzi, la 942 de ani distanță, când însăși realitatea a confirmat dincolo de orice îndoială că problema ESTE DOGMATICĂ, fiind legată în mod inseparabil de propovăduirea și dominarea ereziei ecumenismului și fiind cauza schismei din 1924, mulți continuă să susțină că nu este dogmatică, susțin noul calendar și aruncă asupra ortodocșilor de stil patristic greaua calomnie de „schismatici”. Ce denaturare a adevărului!

      Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/10/the-doctrinal-dimension-of-new-calendar.html

      1. N. tr. Lucru care în România s-a întâmplat nu o dată, ci de două ori! ↩︎
      2. N. tr. 101 de acum, anul acesta. ↩︎

    2. Despre „Sinodul Paralel” și etichetarea vechilor calendariști ca schismatici

      de Dimitris Chatzinikolaou

      1. Introducere

      După cum se știe, diversele calomnii împotriva ortodocșilor care păstrează Calendarul Părinților (calendarul patristic), lansate din toate părțile – în primul rând de către ecumeniști – nu au încetat niciodată din 1924 și până astăzi. „Vechii-calendariști au ridicat calendarul iulian la rang de dogmă a credinței și, prin urmare, sunt închinători ai timpului, schismatici și eretici!”, strigă în mod fals ecumeniștii și apărătorii lor, precum regretatul pr. Epifanie Theodoropoulos.

      Cei recent îngrădiți, precum părinții Eftimie Trikaminas (vezi Acordul atemporal al Sfinților Părinți cu privire la caracterul obligatoriu al Canonului 15 al Sinodului I-II referitor la întreruperea pomenirii unui episcop care propovăduiește erezia în Biserică, Ed. DeGiorgio, Trikala, 2012, pp. 227–258 și 302–303), Teodoros Zisis, Evghenie [Aghioritul], Sava Lavriotul și alții, adoptă și răspândesc o interpretare neortodoxă a Sfintei Tradiții și a duhului Sfintelor Canoane – anume, că prin hirotonia de noi episcopi în anul 1935, ortodocșii de stil vechi ar fi creat o schismă în Biserica Greciei.

      (Vezi de exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=Vn-0OZU7DW4)

      Această interpretare pare să fie împărtășită și de profesorul de Drept Canonic al Universității Aristotel din Tesalonic, domnul Kyriakos Kyriazopoulos.

      (Vezi: https://apotixisi.blogspot.com/2025/06/blog-post_85.html)

      Pentru a „susține” această opinie, ei invocă Sfintele Canoane care interzic hirotonia unui episcop într-o eparhie unde deja există alt episcop, cum sunt Canonul 8 al Primului Sinod Ecumenic și Canonul 16 al Sinodului I-II. Desigur, aceste Sfinte Canoane trebuie respectate cu strictețe atunci când în Biserică domnește pacea, iar episcopii existenți sunt ortodocși. Însă atunci când, în vremuri de erezie și prigoană împotriva Bisericii, episcopul unei regiuni este eretic – adică un lup răpitor care sfâșie turma (Fapte 20:29–30) – este de la sine înțeles că nu doar că este permis, ci chiar necesar să fie rânduit în locul său un episcop ortodox! Cu atât mai mult atunci când întreaga ierarhie conducătoare este eretică sau schismatică – caz în care nevoia unei intervenții și a hirotonirii de episcopi ortodocși este evidentă. După cum vom vedea în cele ce urmează, acesta este duhul Sfintelor Canoane și așa au procedat întotdeauna ortodocșii.

      Această interpretare neortodoxă a fost deja respinsă de domnul Nikolaos Mannis (vezi: https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/) și, prin urmare, cele ce urmează reprezintă un supliment la articolele și scrisorile anterioare. Se cuvine precizat de la început că prezentul articol se concentrează asupra hirotonirilor din anul 1935. Pentru dimensiunea dogmatică a problemei calendarului, cititorul este îndrumat către studiul nostru special intitulat Dimensiunea Dogmatică a Noului Calendar:

      [https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/08/dimensiunea-dogmatica-a-noului-calendar/]

      2. Considerente istorice

      Începând cu anul 1924 și până în prezent, „ierarhia” conducătoare a Bisericii Greciei este potențial schismatică și eretică, fiind astfel pasibilă de judecată în fața unui Sinod Pan-Ortodox pentru caterisire și anatema. Căci, în primul rând, prin introducerea Noului Calendar — condamnat de trei Sinoade Pan-Ortodoxe (1583, 1587 și 1593) — a provocat dezbinarea unității Bisericii, iar în al doilea rând, a făcut aceasta în scopul promovării ecumenismului. Aceasta este, pe scurt, dimensiunea dogmatică a noului calendar. Cu trecerea timpului, „ierarhia” a căzut în și mai multe erezii, precum:

      1. Serghianismul (cf. alinierea completă a „ierarhiei” cu „guvernele” antihristice);
      2. Uniatismul (din 7 decembrie 1965, când a fost oficializată „ridicarea excomunicării” cu „papa”);
      3. Neoiconoclasmul (cf. panglicile de interdicție pe sfintele icoane în timpul „pandemiei de coronavirus,” interzicerea Sfintei Împărtășanii etc.);
      4. Neoarianismul (cf. noua erezie conform căreia Tatăl este „primul fără egali” în Sfânta Treime);
      5. Erezia „moartea ta, viața mea” (cf. „vaccinurile împotriva coronavirusului,” preparate din linii celulare derivate din embrioni uciși intenționat, în legătură cu care unii pseudo-episcopi strigau: „Aici vaccinul, dincolo mormântul,” iar cei ce le refuzau erau etichetați ca „naziști,” „vrăjmași ai lui Hristos,” „în afara Bisericii” etc.);
      6. Legalizarea homosexualității de către „politicieni,” pe care „ierarhia” îi primește în comuniune, fiind astfel supusă anatemei Sinoadelor Ecumenice, potrivit binecunoscutului „cel ce nu spune anatema ereticilor, anatema să fie” (Sinodul V Ecumenic); și altele.

      Mai mult, „ierarhia” conducătoare este implicată și în multe schisme — anume, schisma calendarului, schisma ucraineană, schisma „vaccinării” și altele — atrăgând în pierzare poporul necatehizat. În deplină cooperare cu Cezarul antihristic, aceasta a persecutat și continuă să persecute Ortodocșii Calendarului Patristic prin exiluri, condamnări „pentru uzurpare de autoritate,” caterisiri, sigilarea bisericilor, confiscarea proprietăților etc., ajungând chiar până la uciderea acestora, precum în cazul noii-mucenițe, Sfânta Ecaterina Routis (+1927). Restul „ortodoxiei” (dominată de francmasonerie) se aliniază în tăcere cu persecutorii eretici ai Ortodocșilor, care impun ereziile și schismele sus-menționate, fiindcă aceasta le este cerut de „marele lor șef,” Francmasoneria (cf. Monahul Averkios, Francmasoneria din Surse Autentice: Guvern Mondial – Religie Mondială, Ed. „Palimpseston,” Tesalonic, 2024).

      În prima etapă, scopul lor este supunerea completă a Ortodoxiei față de papism. Acest scop a devenit evident prin Enciclicele Patriarhale din anii 1902 și 1920, care vorbesc despre apropierea și unirea cu cele două mari „ramuri ale creștinismului,” papismul și protestantismul, și, deci, despre „necesitatea” serbării comune a sărbătorilor cu aceștia. Acest plan s-a evidențiat și prin declarațiile, conferințele, articolele, cărțile și faptele ecumeniștilor. De exemplu, iată ce scria Antimos de Vizye în 1922, cu doi ani înainte de introducerea Noului Calendar: „că prin problema calendarului, prin realizarea unificării acestuia, se va face în mod cert primul pas important spre realizarea Comuniunii Bisericilor, contemplată și impusă de circumstanțe” (Problema Calendarului, 1922, p. 141; sublinierea aparține originalului). Aceste planuri masonice ale ecumeniștilor erau cunoscute încă din 1935 de cei trei episcopi care s-au îngrădit — Hrisostom al Florinei, Germanos al Demetriadei și Hrisostom al Zakynthosului — așa cum aflăm din scrierile celui dintâi. De pildă:

      „Dar [Biserica Ortodoxă] a respins întotdeauna calendarul gregorian ca o inovație a Romei vechi, incompatibilă cu tradițiile celor Șapte Sinoade Ecumenice și ca o încercare a acesteia de a supune chiar și Biserica Ortodoxă dominației autocratice a Papei” (cf. fostul Mitropolit de Florina Hrisostom Kavouridis, Opere Complete, vol. 1, p. 98; sublinierea aparține originalului). Cele de mai sus dovedesc că introducerea Noului Calendar a fost motivată de erezie și, ca atare, trebuia tratată corespunzător.

      Desigur, asaltul ereziei și persecuția Bisericii nu se înfruntă cu predici, mitinguri și articole, ci necesită un răspuns organizat și dinamic al Ortodocșilor, în lumina Sfintei Tradiții. Biserica nu putea găsi pace după impunerea prin lovitură de stat a Noului Calendar (1924), din moment ce „Ortodoxia” globală coopera în tăcere cu persecutorii, în principal prin omisiunea tunătoare de a convoca un Sinod Pan-Ortodox pentru rezolvarea problemei. Prin urmare, era imperativ ca cei trei episcopi care s-au îngrădit să procedeze la hirotonirea de noi episcopi, atât pentru nevoile turmei lor — care la vremea aceea avea aproximativ 800 de comunități în toată Grecia și peste un milion de credincioși (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 135) — cât și pentru continuarea Rezistenței Ortodoxe (succesiunea lor). Această acțiune a lor nu însemna nicidecum că Ortodocșii Calendarului Patristic „și-au întemeiat propria Biserică în Grecia,” așa cum afirmă în mod greșit criticii menționați mai sus, ba chiar folosind un sofism absurd conform căruia hirotonia noilor episcopi din 1935 ar fi comparabilă cu părăsirea Greciei după invazia cuceritorilor!1 Mărturisitorul și Sfântul Hrisostom al Florinei (+1955) subliniază în scrierile sale că Ortodocșii Calendarului Patristic nu constituie o Biserică separată în Grecia, ci sunt un străjer însărcinat să lupte pentru readucerea Bisericii Greciei pe culmile Sfintelor Canoane, de unde a deviat (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 383 și vol. 2, p. 24).

      Această poziție a Sfântului Hrisostom al Florinei este în deplină concordanță cu învățătura patristică privind partea „sănătoasă” a Bisericii în vreme de propovăduire a ereziei — adică aceia care se îngrădesc de erezie — și partea „bolnavă,” adică cei care se află în comuniune cu erezia. Sf. Vasile cel Mare face această distincție în multe dintre lucrările sale (cf. cartea pr. Evghenie Sensul pângăririi, 2023, pp. 553–554, 582–585). La fel și Sf. Teodor Studitul (Patrologia Graeca [în continuare P.G.], 99, 1285D și 1288A). Tot astfel, Dositheos (op. cit., vol. 5, p. 630, Cartea X, Partea V, cap. XI, § 4) scrie că atunci când Patriarhii învață și acționează contrar celor rânduite, atunci „sunt judecați, caterisiți și alungați de partea sănătoasă a Bisericii” (subliniere adăugată). În mod similar, Sfântul Ieronim de Eghina spunea că „Biserica Greciei, prin schimbarea calendarului, ‘s-a îmbolnăvit’, iar această schimbare a devenit începutul și cauza multor rele” (https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/02/blog-post_25.html). În fine, regretatul teolog Aristotelis Delimbasis scrie următoarele, întărind cu versete din Evanghelie, Sinodul VII Ecumenic, Sf. Ioan Gură de Aur etc.: „Bisericile locale pot fi înfrânte în credință. Adică pot deveni bolnave spiritual, și se poate vedea ‘o boală plantată în trupul Bisericii’… După cum se știe, Biserica este asemănată în Scriptură cu un ogor care conține și ‘grâu’ și ‘neghină’… Membrii bolnavi ai Bisericii sunt înțeleși ca fiind aceia care greșesc în ce privește credința ortodoxă și care păcătuiesc, dar care încă nu au fost judecați ecleziastic.” (Paștile Domnului, 1985, p. 809). Întrebarea pentru cei care spun că partea „sănătoasă” creează o schismă dacă hirotonește propriii ei episcopi este: Cum va fi păstorită duhovnicește partea sănătoasă și cum va supraviețui fără episcopi? Să se remarce, de asemenea, că până la adormirea sa, Sfântul nu s-a semnat niciodată „Arhiepiscop al G.O.C.”, ci „fost de Florina, Hrisostom.” Prin urmare, acuzația că acest Sfânt Mărturisitor al secolului XX ar fi fost creatorul unei schisme constituie o calomnie gravă!

      3. Sfintele Canoane interpretate în lumina Sfintei Tradiții

      Având în vedere situația descrisă mai sus (chiar dacă foarte pe scurt) de erezie și persecuție care a predominat în Biserica Greciei în perioada 1924–1935, să analizăm dacă hirotonirile menționate din 1935 au fost sau nu în conformitate cu Tradiția Sfântă. Mai întâi, subliniem două puncte esențiale:

      1) Așa cum obișnuia să spună vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Metallinos (+2019), pentru a interpreta corect un eveniment istoric, trebuie să ne transferăm mintal în timpul și împrejurările în care s-a petrecut acel eveniment;

      2) Așa cum scrie Dositheos al Ierusalimului (1641–1707) în Dodekabiblos (ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1982), acele acțiuni „contrare Canoanelor” și „în afara granițelor” [παρ’ ενορίαν] în sânul Bisericii sunt într-adevăr condamnabile atunci când sunt săvârșite din ambiție, iubire de bani, mândrie, slavă deșartă etc., dar sunt vrednice de laudă atunci când sunt făcute cu iconomie, spre folosul Bisericii, de pildă în vremuri de nevoie și persecuție.

      În astfel de condiții, canoanele în cauză nu constituie piedici pentru acțiuni pe care le interzic în mod explicit în împrejurări normale. În sprijinul acestei afirmații, Dositheos citează multe exemple de sfinți mari care au acționat „contrar Canoanelor” și „în afara granițelor” spre folosul Bisericii.

      De exemplu, el scrie: „Să reținem că Meletie al Antiohiei și episcopii vremii care l-au transferat pe Sfântul Grigorie la Constantinopol știau că acel Canon ce interzice transferul [adică Canonul 15 al Sinodului I Ecumenic] fusese rânduit de Părinți împotriva celor trufași – cei care, din slavă deșartă, săreau de pe un tron pe altul… Totuși, Canonul nu împiedică acțiunile făcute cu iconomie și spre folosul Bisericii; de aceea, unii au spus mai elocvent că acel Canon interzice transferurile din interes personal, nu pe cele dictate de necesitate… Și dumnezeiescul Atanasie, Eusebiu și Vasile au hirotonit în afara eparhiilor lor, iar Epifanie a făcut aceasta chiar la Constantinopol, iar în Ierusalim, fratele lui Ieronim.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 16–19, Cartea III, cap. 2, secțiunea 3; sublinierea mea.)

      El mai scrie: „Mai întâi să observăm că a acționa în afara jurisdicției proprii [παρ’ ενορίαν] este necanonic, motiv pentru care marele Vasile, deși era extrem de înțelept și sfânt, totuși cere părerea sfântului Eusebiu cu privire la blamabilitatea hirotoniei într-o altă eparhie în vreme de nevoie; în al doilea rând, că este drept în vremuri de nevoie să fie ajutate Bisericile aflate în primejdie sau necaz, hirotonindu-se în ele episcopi și preoți, acționând aproape ca un episcop propriu al lor, așa cum au făcut sfinții Eusebiu și Atanasie.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 500–502, Cartea II, cap. 19, secțiunile 1–6; sublinierea mea.)

      Mai mult, chiar Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut mai multe hirotonii și destituiri în afara jurisdicției proprii și, deși a fost acuzat pentru aceasta, totuși, mai târziu, Sinodul IV Ecumenic nu l-a condamnat
      (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 53–54, Cartea III, cap. 4, secțiunea 7; și Pedalion, ed. a XI-a, Ed. Astir, Atena, 1993, nota 1 din tâlcuirea Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, p. 207).

      Așadar, Dositheos subliniază în multe locuri că, în vremuri de persecuție a Bisericii – dar și în general, atunci când este vorba de folosul acesteia – au avut loc multe hirotonii în afara jurisdicției și alte intervenții în eparhii străine. După cum notează Socrate, „acest lucru se făcea odinioară în mod nediscriminatoriu, din pricina persecuțiilor” (Istoria Bisericească, Cartea V, cap. 8, P.G. 67, pp. 576–580; sublinierea mea). Totuși, atunci când a venit pacea, Sinodul II Ecumenic, prin Canonul 2, a interzis astfel de acțiuni (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 44–46, Cartea III, cap. 4). Dar, când există un „motiv întemeiat,” acțiunile „contrare Canoanelor” sunt în acord cu duhul Canonului Apostolic 14, care se referă la transferul episcopilor. Uneori, așa cum vom vedea mai jos, asemenea acțiuni sunt chiar vrednice de laudă!

      4. Despre problema „episcopilor paraleli”

      Referitor la problema „episcopilor paraleli”, criticii menționați ai hirotonirilor din 1935 pornesc de la afirmația eronată că un astfel de fenomen nu s-a mai întâlnit în perioada anterioară anului 1935 (vezi și Pr. E. Trikaminas, op. cit., p. 248). Cu privire la binecunoscutul caz al lui Evagrie și Sfântului Grigorie Teologul ca „episcopi paraleli” ai arianului Demofil pe tronul Constantinopolului, pr. Evghenios susține că, din moment ce Demofil fusese depus de Sinodul de la Ariminum (359 d.Hr.), tronul Constantinopolului în anul 370 — când Meletie al Antiohiei l-a hirotonit pe Evagrie — trebuie considerat vacant din punct de vedere ortodox, chiar dacă Demofil fusese reintegrat de „Sinodul cu rea dispoziție” de la Niceea din Tracia și chiar dacă în 370 d.Hr., înainte de hirotonirea lui Evagrie, arienii îl consacraseră deja ca patriarh al Constantinopolului. Datele sunt într-adevăr așa cum le descrie pr. Evghenios (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 419–420, cartea II, cap. 10, §1; pp. 454–455, cap. 14, §5; și pp. 477–478, cap. 17, §7); totuși, concluzia lui este eronată din două motive.

      Primul, hirotonirea lui Demofil în 370 nu poate fi considerată invalidă și, prin urmare, tronul Constantinopolului nu poate fi considerat vacant în perioada 370–380, deoarece „era practică veche să se accepte cei hirotoniți de eretici” (Dodekabiblos, vol. 1, p. 317, cartea II, cap. 4, §6). Mai mult, în ciuda condamnării arianismului la Sinodul I Ecumenic (325 d.Hr.), dogma Trinității nu fusese încă pe deplin clarificată până la Sinodul II Ecumenic (381), din cauza multiplelor variații ale arianismului care apăruseră („Homoian”, „Anomoean”, „Homoiousian”, etc.).

      Al doilea, dacă în 380 Demofil ar fi fost cu adevărat considerat depus, așa cum susține pr. Evghenios, atunci împăratul Sf. Teodosie — care l-a expulzat pe Demofil pentru că era eretic — nu ar fi invocat erezia sa ca motiv pentru îndepărtare, ci, ca autoritate politică garant al ordinii juridice, ar fi invocat depunerea din 359 și i-ar fi spus: „Din moment ce ești depus, părăsește tronul.” În schimb, el i-a spus: „Ori te alături celor care mărturisesc consubstanțialitatea [homoousion], ori pleci din cetate” — ceea ce Demofil a ales să facă (Socrate, Istoria Bisericească, cartea V, cap. 7, P.G. 67, p. 573; și Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 15, cartea III, cap. 2, §2).

      Două fapte trebuie subliniate aici. Primul, deși Sfântul Teodosie nu l-a considerat pe Demofil depus, totuși nu doar că l-a acceptat pe Grigorie Teologul să ocupe tronul ca „episcop paralel” față de Demofil, ci l-a și expulzat pe Demofil din cetate pe motiv că nu adera la definițiile Sinodului I Ecumenic! Și a făcut acest lucru în anul 380, fără a aștepta decizia Sinodului II Ecumenic — care urma să fie convocat și a cărui primă sarcină urma să fie depunerea lui Demofil. Cu alte cuvinte, autoritatea politică a substituit autoritatea bisericească și a acționat ortodox, pe criterii dogmatice, evaluând corect răul duhovnicesc provocat de ocuparea tronurilor de către eretici. Și, evident, nu era prima oară când se întâmpla așa ceva. Despre aceasta, Dositheos scrie: „În toate marile nenorociri pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu le permite poporului Său, mila Sa infinită oferă ulterior mângâiere din belșug, și avem nenumărate exemple… Lumina a venit celor din întuneric prin domnia celui asemenea apostolilor, Constantin… A sosit primăvara marelui Teodosie… A răsărit domnia binecuvântată a lui Iustin [din Tracia], în care cele patru Sinoade Ecumenice au fost confirmate, fiind cinstite ca cele patru Evanghelii… Episcopii exilați au fost eliberați, ereticii izgoniți, Biserica a fost unită.” (Dodekabiblos, vol. 3, p. 9, cartea V, cap. 1, §1; subl. adăugată).Auziți acestea, pr. Eftimie, pr. Teodor, pr. Evghenie, pr. Sava și dl. Kyriazopoulos — voi, care altminteri luptați bine, dar totuși proclamați, în mod eretic, că ereticii trebuie lăsați să biruiască și să distrugă Biserica, în loc să fie alungați? Auziți aceasta, pr. Eftimie, care ați scris despre Grigorie Teologul că, chipurile, „sfântul nu a venit să slujească drept episcop în capitală” (op. cit., p. 250)?

      În al doilea rând, deși episcopii egipteni și macedoneni „șopteau împotriva lui Grigorie, invocând un Canon care interzice transferul” (precum fac cei menționați mai sus cu privire la ortodocșii Calendarului Patristic), Sfântul Teodosie nu doar că nu l-a expulzat pe Grigorie Teologul, ci l-a și răsplătit, oferindu-i „toate Bisericile din Constantinopol lui Grigorie Teologul, pe care Dumnezeu l-a trimis din Capadocia la Constantinopol în vremea dominației ereticilor; iar pentru că ortodocșii nu aveau nici măcar o biserică, el a transformat o anumită casă în loc de rugăciune… și acolo a avut arena luptelor sale împotriva ereticilor” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 15–16, cartea III, cap. 2, §2; subl. adăugată). Dositheos mai scrie: „Dumnezeu l-a trimis pe Grigorie Teologul la sugestia lui Vasile cel Mare și a lui Meletie al Antiohiei… Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie în președinția Constantinopolului, și iată cum, într-o vreme de necesitate, Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie pe tronul Constantinopolului” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 455, cartea II, cap. 14, §5; subl. adăugată). Vedem, așadar, din nou, că într-o perioadă de prigoană și erezie, „încălcările” Sfintelor Canoane făcute spre folosul Bisericii — și încă de mari Sfinți — sunt acte lăudabile, nu condamnabile.

      Dositheos menționează multe alte exemple de „episcopi paraleli”, dincolo de cele citate de autorii și corespondenții anteriori — nu toate lăudabile, desigur. Vom aminti doar câteva dintre cele care par a fi fost făcute spre folosul Bisericii, doar pentru a demonstra că acest fenomen nu a apărut pentru prima dată în 1935. Facem aceasta pentru completitudinea articolului, deși o astfel de demonstrație nu este strict necesară, din moment ce exemplul menționat al lui Grigorie Teologul nu lasă loc de îndoială pentru niciun observator obiectiv.

      Mai întâi, pentru pacea Bisericii din Antiohia, „Meletie, fiind sfânt, i-a spus lui Paulin: «Vino, deci, să punem Evanghelia la mijloc și să păstorim turma împreună, iar când unul dintre noi moare, celălalt să fie singurul episcop al Antiohiei.» Dar Paulin, infectat de erezia ce naște încăpățânare, nu a fost de acord” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 77, cartea III, cap. 7, §1). Acest exemplu a fost menționat și de dl. Mannis în articolul său, dar este atât de caracteristic pentru subiectul în discuție încât ar fi o omisiune gravă să nu-l includem și aici. Căci el arată un Sfânt care „încalcă” Sfintele Canoane pentru pacea Bisericii.2 În al doilea rând, în timpul domniei lui Constantin cel Mare, Macarie al Ierusalimului l-a hirotonit episcop al Liddei pe Mărturisitorul ortodox Maxim, dar poporul a hirotonit un altul ca episcop al Liddei (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 427, cartea II, cap. 11, §1). În al treilea rând, Heraclas al Alexandriei l-a depus pe Ammonie din Thmuis pentru că se împărtășise cu blasfemul Origen și l-a numit în locul lui pe Filip. „Totuși, la cererea poporului cetății, papa Heraclas l-a iertat pe Ammonie pentru greșeală și a rânduit ca amândoi să fie episcopi acolo… și alte asemenea lucruri s-au petrecut, care pot fi văzute împrăștiate în această carte de față” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 92, cartea III, cap. 8, §2; subl. adăugată).

      În final, să adăugăm și că părintele profesor V. Stefanidis, referindu-se la schisma bulgară (1872), după ce afirmă „convocarea unui sinod local de către Patriarhia Constantinopolului era necesară pentru declararea schismei”, adaugă: „Patriarhia și Exarhatul erau îndreptățiți, după declararea schismei, să trimită ierarhi oriunde doreau” (Istoria Bisericească: De la începuturi până astăzi, Ed. Papadimitriou, ed. a II-a, Atena, 1959, pp. 738–739; subl. adăugată). Ceea ce este uimitor este că același lucru îl afirmă și pr. Epifanie Teodoropoulos: „Dacă Filaret [din ROCA] credea că Biserica Greciei a căzut în erezie, atunci putea interveni în ea… pentru a hirotoni de la început preoți (sau chiar episcopi) pentru credincioșii Bisericii Greciei” (Cele două extreme, p. 86; subl. adăugată). Desigur, din cauza binecunoscutei sale ostilități față de ortodocșii Calendarului Patristic, pr. Epifanie insistă că Filaret nu trebuia să-i recunoască, deoarece ei ar fi propovăduit „un alt tip de erezie”, întrucât ar fi ridicat calendarul la rang de dogmă a mântuirii! Totuși, din moment ce această acuzație a pr. Epifanie este falsă, rezultă că ROCA a recunoscut pe bună dreptate și a sprijinit lupta ortodocșilor Calendarului Patristic prin hirotonirea de episcopi. Și dacă ROCA avea un astfel de drept, de ce nu l-ar fi avut și ierarhii Bisericii Greciei? Concluzionăm, așadar, că din moment ce în 1935 ortodocșii Calendarului Patristic au declarat sinodal „biserica oficială” ca fiind schismatică, în mod firesc aveau dreptul să-și hirotonească proprii episcopi. În consecință, teoria menționată privind o „Biserică paralelă” nu se aplică în cazul în care o ierarhie locală cade în erezie sau schismă.

      5. Concluzii

      Vedem, așadar, că potrivit Sfintei Tradiții, în vremuri de pace în Biserică, Sfintele Canoane trebuie păzite cu strictețe și fără abatere; însă, în vremuri de erezie și prigoană a Bisericii, „încălcările” acestora, atunci când sunt făcute spre folosul Ei, nu trebuie condamnate, potrivit binecunoscutei expresii: „dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii. (Evrei 7:12; sublinierea autorului), ci, dimpotrivă, trebuie lăudate! Sfinții Părinți, deși aspri în apărarea Sfintei Tradiții, totuși, când împrejurările o cereau, nu rămâneau legați de aplicarea sterilă a literei Canoanelor, ci aplicau duhul acestora, având ca scop ajutorarea Bisericii. Aceasta este Sfânta Tradiție a Bisericii, în timp ce interpretarea neortodoxă amintită mai sus este anti-evanghelică, anti-tradițională, legalistă, ritualistă și, în cele din urmă, eretică. Ea amintește de acuzația iudeilor împotriva Domnului, pentru că vindeca bolnavii în zi de sâmbătă!

      Articolul de față aduce în atenție mai multe episoade din istoria Bisericii pentru a demonstra adevărul problemei și pentru a arăta că hirotonirile din 1935 au fost necesare pentru supraviețuirea mișcării de îngrădire a ortodocșilor de stil vechi(1924) — mișcare întreprinsă nu din pricina „celor 13 zile”, așa cum afirmă mincinos falsificatorii Adevărului, ci pentru că aceștia știau că inovația noului calendar făcea parte dintr-un plan mai amplu, anume „unirea bisericilor”, motiv pentru care au strigat: „Ne-au trădat!” Cu alte cuvinte, hirotonirile din 1935 au fost săvârșite pentru ca să existe o împotrivire substanțială și de durată față de planurile ecumeniștilor. Dacă ar fi primit sprijinul cuvenit din partea ortodocșilor, nu ar mai fi urmat trădările de mai târziu ale Credinței (vezi secțiunea 2), comise de pseudo-episcopii nou calendariști, marionete ale masoneriei.

      Să cugete, așadar, la responsabilitățile lor cei care „șușotesc”, sau mai degrabă proclamă, că în 1924 nu ar fi existat motiv pentru îngrădire — din moment ce, după ei, introducerea noului calendar ar fi fost… o chestiune astronomică, în timp ce, în realitate, a fost rodul „pomului masonic” (vezi Monahul Averchie, op. cit., pp. 388–389, 441, 454, 514)! Evident, și astăzi [în contextul noilor îngrădiți] este nevoie de o intervenție dinamică și organizată, asemenea celei din 1935; dar, din păcate, nu există personalități de talia Sfântului Hrisostom al Florinei. Propaganda intensă a ecumeniștilor și a așa-zișilor „antiecumeniști” — care, prin pozițiile lor eretice, slujesc drept „unt pe pâinea” ecumeniștilor — dezbină mișcarea de îngrădire și o fac aproape imposibil de realizat. Această propagandă, împreună cu greșelile grave ale ortodocșilor de calendar patristic, precum înființarea de Persoane Juridice Religioase (P.J.R., legea 4301/2014), au creat confuzie și au prins poporul în diverse impasuri duhovnicești.

      1. S-a scris că bătrânul Paisie, recent „canonizat”, ar fi spus ceva asemănător într-o discuție între monahi, pentru a-i ironiza pe ortodocșii de calendar patristic, deoarece, potrivit lui și ecumeniștilor în general, aceștia s-ar fi îngrădit de Biserică pur și simplu pentru că nu le-ar fi plăcut patriarhul (vezi H. Hristodulos Aghioritul, Bătrânul Paisie, Muntele Athos, 1994, p. 219):
        — „Ah, părinților, mă gândesc să plec din Grecia!”
        — „De ce, gheronda?”
        — „Pentru că nu-mi place Papandreu!” ↩︎
      2. Cuvântul „încalcă” este pus între ghilimele pentru că, deși litera Sfintelor Canoane este într-adevăr încălcată, duhul lor este păstrat — întrucât ele au fost stabilite tocmai în acest scop: să păzească pacea și unitatea Bisericii. ↩︎

      Sursa în engleză: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/revised-2025-edition-concerning.html

    3. Un dialog pe tema schimbării calendarului în Grecia

      de Nikolaos Mannis

      Timp de cinci ani, între 1947–1952, a avut loc un dialog neoficial în scris cu privire la problema calendarului, între mitropolitul Dorotheos Kottaras al Larisei (ulterior Arhiepiscop al Atenei, †1957)1, ca reprezentant al Bisericii oficiale, și ierarhii vechi-calendaristi, fostul mitropolit de Florina, Sfântul Hrisostom Kavourides (†1955)2, și episcopul Policarp Liosis de Diavleia (†1996, ulterior mitropolit de Sisanion și Siatista).3

      Începutul a fost marcat de publicarea unui articol al lui Dorotheos al Larisei, intitulat „Statutul canonic-juridic al problemei vechi-calendariste în Grecia”, într-o revistă științifică de prestigiu a vremii.4 În acest articol, autorul încearcă să demonstreze că problema calendarului este una astronomică și nu dogmatică, caterisirile clericilor vechi-calendaristi sunt valide și că, dacă aceștia continuă să săvârșească slujbe, se fac vinovați de „uzurpare de autoritate” și pot fi urmăriți penal; că vechi-calendaristii nu sunt nici eretici, nici schismatici și, prin urmare, se află sub jurisdicția Bisericii oficiale, față de care sunt datori cu ascultare; că nu au dreptul de a constitui o comunitate religioasă separată, pentru a nu exista două Biserici într-o singură țară; și, în final, că în 1924 nu a fost adoptat calendarul gregorian, ci pur și simplu au fost adăugate 13 zile pentru a restabili data echinocțiului de primăvară.

      Un răspuns imediat i-a fost adresat lui Dorotheos al Larisei de către conducătorul vechi-calendariștilor, Sfântul Hrisostom, fost mitropolit de Florina, și el cu o înaltă pregătire teologică,5 în lucrarea sa intitulată „Combatere a tratatului despre calendar al Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras publicat în revista lunară „Arhiva Dreptului Canonic și Bisericesc”.6

      În replică, Sf. Hrisostom arată mai întâi că problema calendarului ar fi, într-adevăr, una astronomică și nu dogmatică doar dacă ar fi analizată dintr-o perspectivă astronomică, nu ecleziastică. Biserica însă a respins de mai multe ori în trecut schimbarea calendarului tocmai pentru că a analizat această problemă din punct de vedere bisericesc, considerând că servește scopuri străine Ortodoxiei, precum dezbinarea unității eclesiale, prozelitismul papistaș, confuzia în tipicul și uniformizarea sărbătorilor și posturilor. Apoi, el demonstrează că depunerea din treaptă a unui cleric vechi-calendarist nu are temei canonic, iar chiar și dacă s-ar presupune ipotetic o oarecare valabilitate, ea tot nu este definitivă, întrucât o astfel de decizie trebuie să parcurgă toate treptele căilor legale de atac, fiind supusă apelului în fața unui Mare Sinod Local sau chiar a unuia Ecumenic, datorită naturii cauzei, care nu privește o abatere morală sau personală, ci o divergență eclesială. Totodată, explică de ce refuzul clericilor vechi-calendariști de a primi „caterisirea” nu constituie „uzurpare de autoritate”, remarcând în schimb că adevărata vină de caterisire o au aceia care „cu cuget ușor trec la reforme ale rânduielilor bisericești de autoritate pan-ortodoxă și semnificație universală fără un Sinod pan-ortodox, fără a ține cont de dezbinarea Bisericilor și de scandalizarea creștinilor ortodocși”.7

      În continuare, îi mulțumește lui Dorotheos al Larisei pentru confirmarea că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici, dar explică și că aceștia nu sunt datori să asculte de deciziile ierarhiei oficiale, pentru a nu deveni co-responsabili cu ea pentru inovația calendaristică arbitrară și necanonică. Este de acord cu el și în privința indestructibilității Preoției și apără valabilitatea Sfintelor Taine săvârșite de vechi-calendariști. Nu omite nici să abordeze problema libertății de conștiință religioasă, denunțând persecuțiile prelungite asupra vechi-calendariștilor și, respingând argumentul privind existența a două Biserici într-o singură țară, formulează o declarație limpede de conștiință eclesiologică, scriind că „până la rezolvarea validă și canonică a problemei calendarului, care este într-adevăr disputată, așa cum mă grăbesc să afirm înaintea viitorului Sinod pan-ortodox, nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care se desparte de majoritatea ierarhiei și continuă Biserica greacă istorică, care a fost sfâșiată de inovația calendarului dusă la extrem”.8

      În final, referindu-se la argumentul că ierarhia nu a adoptat calendarul gregorian, ci doar a corectat calendarul iulian, el indică existența unei recunoașteri oficiale contrare (face referire la o declarație a patriarhului Grigorie VII al Constantinopolului). În încheiere, îi asigură pe Dorotheos al Larisei de sentimentele sale frățești de dragoste și prețuire, oferind astfel o lecție de virtute și un model de comportament pentru orice participant la dialog.

      Dezvoltarea acestui dialog informal a continuat în anul următor (1948), în paginile ziarelor ateniene Empros și Kathimerini.

      Ziarul Empros9, într-un articol intitulat „Biserica lansează un ultimatum”, a publicat interviuri cu ierarhi despre problema calendarului, printre care și Dorotheos al Larisei și Sfântul Hrisostom al Florinei. Primul a repetat din nou că Biserica Greciei nu a adoptat calendarul gregorian, ci a corectat calendarul iulian; că problema calendarului nu este una dogmatică; că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici (și, din acest motiv, sunt obligați să asculte de deciziile Ierarhiei); și că vechi-calendarismul este „însăși religia ortodoxă” (!), și, deci, nu este protejat constituțional ca religie separată și, în consecință, Statul trebuie să suprime rebeliunea vechi-calendariștilor nesupuşi!

      Sfântul Hrisostom, dimpotrivă, a subliniat că introducerea noului calendar poate fi într-adevăr o chestiune indiferentă în privința timpului pentru Stat și Societate, dar pentru Biserică este o chestiune de înțelegere și unitate între Bisericile Ortodoxe Locale în cadrul Cultului Divin. Din acest motiv, precum și pentru a rezista prozelitismului papal, Biserica Ortodoxă a respins timp de secole noul calendar. În plus, el subliniază că dezbinarea unității ortodoxe cauzată de inovația calendaristică contravine articolului 9 din Simbolul Credinței. Pentru a susține acest lucru, el apelează și la opiniile unor profesori experți (atât în Drept, cât și în Teologie, printre care și Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, care, deși inițial s-a opus, a introdus câțiva ani mai târziu noul calendar), care făceau referire la unitatea Bisericii. În cele din urmă, respinge acuzația conform căreia cei aproximativ un milion de vechi-calendariști de atunci ar fi rebeli, susținând dimpotrivă că ei sunt chiar stâlpii Ortodoxiei.

      Câteva zile mai târziu, Sfântul Hrisostom al Florinei a compus un text care a fost semnat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi (vechi-calendariste), compus atunci din el însuși ca Președinte, Hristofor Hatzis din Megara (†1973, ulterior mitropolit de Dryinoupolis, Pogoniani și Konitsa) și Policarp de Diavleia, sub titlul „Comentarii asupra interviurilor Preafericitului Arhiepiscop al Atenei și ale Înaltpreasfințiților Mitropoliți ai Ioanninei și Larisei cu privire la vechi-calendarism”, publicat în ziarul Kathimerini.10

      În acest text, inițial (pornind de la recunoașterea ierarhilor nou-calendariști că noul calendar a fost introdus sub presiunea guvernului de atunci), ierarhii vechi-calendariști observă că Ierarhia nu este absolvită de responsabilitățile ei, întrucât este obligată să fie păzitoare și păstrătoare a tradițiilor și să nu cedeze în fața niciunei presiuni guvernamentale, pentru a nu scandaliza turma Ortodoxiei printr-o astfel de atitudine.11 În continuare, resping seriozitatea argumentului des întâlnit conform căruia, dacă problema calendarului nu este o dogmă, schimbarea acestuia este permisă — chiar și în moduri care provoacă dezordine în Biserică. Apoi, îi laudă pe mitropoliți pentru sinceritatea mărturisirii lor că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici, ci ortodocși care au întrerupt comuniunea cu inovatorii „pentru a nu se face și ei răspunzători înaintea întregii Biserici pentru această inovație”; prin urmare, nu ei trebuie etichetați drept rebeli… Textul se încheie cu observații și un apel călduros pentru restabilirea calendarului iulian în Biserica Greciei, atât din motive bisericești, cât și naționale. Din păcate, această voce a rămas din nou neauzită, iar doi ani mai târziu au început teribile persecuții împotriva vechi-calendariștilor, desfășurate de către Biserică și guvernul de atunci al… liberalilor.

      Dorotheos al Larisei a revenit asupra subiectului după trei ani, cu articolul său „Observații asupra opiniei profesorilor referitor la problema vechi-calendaristă”.12 Ocazia a fost determinată de Opinia publicată de profesorii de drept Georgios Rammos, Christos Sgouritsas și Konstantinos Tsatsos, la cererea Bisericii oficiale, în care se recunoștea că Biserica Greciei a adoptat calendarul gregorian și se exprima, de asemenea, poziția că preoția este anulată de caterisire și că, în consecință, clericii vechi-calendaristi, pentru a fi primiți în Biserica oficială, trebuie rehirotoniți. Dorotheos al Larisei a reiterat încă o dată opinia că Biserica Greciei nu a adoptat calendarul gregorian, întrucât nu a modificat data Paștelui13, ci doar a corectat calendarul iulian prin eliminarea a treisprezece zile. Cu privire la problema rehirotonirii după caterisire, el condamnă opinia neteologică a celor trei juriști menționați și demonstrează, cu argumente bazate pe Sfintele Canoane, precum și pe practica Bisericii, indestructibilitatea preoției și, în consecință, nelegitimitatea rehirotonirii.14

      Cu ocazia acestui nou text al lui Dorotheos al Larisei, ierarhii Sfântul Hrisostom al Florinei și Policarp de Diavleia au redactat răspunsuri speciale. Sfântul Hrisostom, care în acel moment se afla în exil din pricina luptei sale pentru calendarul vechi, a scris și trimis un răspuns intitulat „Răspuns la tratatul despre calendarul bisericesc al Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos al Larisei”, care a fost publicat simultan la Atena și Larisa.15 În această lucrare, Sfântul Hrisostom respinge, pe de o parte, încă o dată ideea unei presupuse diferențe între calendarul gregorian și așa-numitul „iulian îndreptat”;16 iar pe de altă parte, îl laudă pe Dorotheos al Larisei pentru calitățile sale academice și își exprimă acordul deplin cu punctele de vedere ale acestuia cu privire la indestructibilitatea Preoției și canonicitatea clerului vechi-calendarist.

      Referitor la primul punct, Sfântul Hrisostom al Florinei observă că termenul de „îndreptare” nu corespunde realității, deoarece ambele calendare sunt astronomic greșite; așadar, prin adăugarea celor treisprezece zile nu a avut loc o „corectare”, ci o asimilare la calendarul gregorian, din moment ce datele acestuia coincid acum complet cu cele ale așa-numitului „iulian îndreptat”! În plus, folosirea a două calendare (calendarul gregorian pentru sărbătorile fixe și calendarul iulian pentru sărbătorile mobile dependente de Pascalie) creează probleme serioase în Tipic. Acest fapt va forța în cele din urmă Biserica Greciei fie să adapteze Pascalia la calendarul gregorian (încălcând astfel Sfintele Canoane privitoare la stabilirea Paștelui), fie să revină la calendarul iulian. De asemenea, el menționează că așa-numitul „Congres Pan-Ortodox” din 1923 prevedea chiar și o schimbare a Pascaliei, indicând clar că scopul inovației nu era o pretinsă corectare, ci apropierea Ortodocșilor de eterodocșii din Apus, așa cum a mărturisit chiar inițiatorul acesteia (și președinte al așa-numitului Congres Pan-Ortodox din 1923), infamul Meletie Metaxakis. Mai mult, continuă Sfântul Hrisostom, dacă ținem cont și de opiniile multor cercetători care susțin că în cele din urmă calendarul iulian are mai puține erori decât cel gregorian, atunci poate că termenul „corectare” ar trebui înlocuit cu „înrăutățire”17…

      Referitor la a doua parte, Sfântul Hrisostom al Florinei îl laudă călduros pe Dorotheos al Larisei, scriind, printre altele, următoarele: „Suntem cu adevărat recunoscători autorului Preasfințit, care, prin cele dezvoltate foarte corect și convingător în a doua parte a tratatului său, a făcut deplină dreptate clericilor vechi-calendariști pretins caterisiți, care susțin că hirotoniile și lucrările lor sacramentale își păstrează valabilitatea deplină; căci ele izvorăsc, așa cum scrie cu dreptate Înaltpreasfinția Sa, din Taina Preoției, pe care o poartă deplin.”18

      Este demn de menționat că tratatul de mai sus a fost compus de Sfântul Hrisostom pe 10 decembrie 1951, în locul exilului său, Mănăstirea Ypsilos din Mytilene, unde fusese trimis de furia persecutorie a Bisericii oficiale sub arhiepiscopul Atenei Spiridon Vlachos.

      În aceeași perioadă, Policarp de Diavleia a compus și el un răspuns intitulat „Observații asupra primei opinii formulate de Înaltpreasfințitul Mitropolit Dorotheos al Larisei asupra Opiniei profesorilor G. Rammos, Ch. Sgouritsas și K. Tsatsos cu privire la problema vechi-calendaristă”.19 În acesta, el procedează la o respingere mai aprofundată a punctelor de vedere ale lui Dorotheos al Larisei, deși precizează că „nu dorim să punem la îndoială credibilitatea academică a Înaltpreasfințitului Mitropolit al Larisei, pe care îl prețuim sincer atât pentru înalta sa pregătire teologică, cât și pentru simplitatea și bunătatea sa personală.”20

      În debutul tratatului său, Policarp de Diavleia subliniază că Biserica Ortodoxă, prin Sinoadele Pan-Ortodoxe din secolul al XVI-lea, a condamnat nu doar Pascalia concepută conform calendarului gregorian, ci și calendarul gregorian însuși — cu atât mai mult atunci când acesta a fost folosit ca instrument de prozelitism de către Biserica Papistașă. Cu privire la afirmația că calendarul gregorian este diferit de „iulianul revizuit”, el observă, pe de o parte, că cele două calendare sunt identice, iar pe de altă parte citează extrase din documente oficiale care fac trimitere explicită la unificarea calendarului civil (adică gregorian) cu cel bisericesc. Astfel, el concluzionează că „afirmația Înaltpreasfinției Voastre potrivit căreia Biserica Greciei nu a introdus calendarul gregorian în cultul său sacru, ci a corectat pur și simplu calendarul iulian adăugând treisprezece zile, este comparabilă cu raționamentul celor care susțin că numele Yannis sau Giannakis este diferit de Ioannis.”21

      El citează apoi o mulțime de decizii bisericești din perioada 1583–1923 prin care Biserica Ortodoxă a respins reforma calendarului din numeroase motive. În concluzie, el subliniază că, deși Biserica Greciei poate că nu a modificat data Paștelui, ea a încălcat totuși Canonul Pascal, creând „neregularități în calendarul său, mai ales în ceea ce privește sărbătorile și posturile legate de Pascalie, întrucât calendarul sărbătorilor se bazează pe o regulă, iar Pascalia pe alta.”22

      Amândoi ierarhii vechi-calendaristi își încheie textele cu rugăciuni și un îndemn la pocăință. La scurt timp, Sfântul Hrisostom al Florinei s-a întors din exil și a adormit în Domnul, luptând singur pe „ramparturile de diamant” ale Ortodoxiei; Policarp de Diavleia s-a alăturat (din motive care nu sunt relevante aici și fără a-și abandona convingerile) Bisericii oficiale — fără a fi nici măcar rehirotonit —, în timp ce Dorotheos al Larisei a devenit următorul Arhiepiscop al Atenei, succedându-i persecutorului său Spiridon Vlachos și inaugurând o nouă perioadă de mai mare moderație față de vechi-calendarism, care, totuși, s-a dovedit a fi de scurtă durată din cauza morții sale subite la doar un an după preluarea funcției.

      Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/05/a-dialogue-on-calendar-issue.html

      1. Pentru informații despre persoana sa, vezi Konstantinos Mourtzanos (în prezent Arhimandritul Ignatios), Dorotheos Kottaras. Din Larisa, Arhiepiscop al Atenei: http://ikee.lib.auth.gr/record/134329/files/GRI-2014-12354.pdf. ↩︎
      2. Pentru informații despre persoana sa, vezi Elias Angelopoulos–Dionysios Batistatos, Fostul Mitropolit al Florinei Hrisostomos Kavourides — Luptător pentru Ortodoxie și Neam, Atena, 1981; Stavros Karamitsos, Mărturisitorul contemporan al Ortodoxiei, Atena, 1990; Nikolaos Mannis, Ultimul mitropolit grec al Macedoniei de Nord: https://poimin.gr/o-telefteos-ellinas-mitropolitis-tis-vorias-makedonias ↩︎
      3. Pentru informații despre persoana sa, vezi Dionysios N. M. (Anatolikiotis), Ierarhul iubirii, Pireu, 2002. ↩︎
      4. Arhiva de Drept Canonic și Bisericesc, Anul II [1947]. ↩︎
      5. Dorotheos a fost absolvent al Facultății de Teologie din Atena, iar Hrisostomos a fost absolvent al Facultății de Teologie din Halki. ↩︎
      6. Atena, decembrie 1947. ↩︎
      7. Ibidem, p. 15. ↩︎
      8. Ibidem, pp. 25–26. ↩︎
      9. 19-6-1948. ↩︎
      10. 27-6-1948. ↩︎
      11. Ce observație cât se poate de actuală! ↩︎
      12. Arhiva de Drept Canonic și Bisericesc, Anul VI [1951]. ↩︎
      13. Situație diferită de România, unde data Paștelui nu a fost schimbată o dată, ci de două ori. ↩︎
      14. Prin prezentarea acestor puncte de vedere, Dorotheos al Larisei a confirmat poziția Sinodului vechi-calendarist, care în august 1948 a emis documentul „Plângere împotriva Mitropolitului Panteleimon Fostinis al Chiosului pentru rehirotonirea preoților.” ↩︎
      15. Titlul ediției publicate în Larisa este ușor modificat, astfel: „Răspuns la tratatul Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras al Larisei despre problema vechi-calendaristă.” ↩︎
      16. La urma urmei, exact aceasta a fost susținerea inițiatorului calendarului gregorian: că este calendarul iulian «corectat»! ↩︎
      17. Pentru mai multe dovezi în sprijinul poziției Sfântului Hrisostom al Florinei, vezi Nikolaos Mannis, Iulian revizuit sau gregorian defectuos?
        http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/12/blog-post_9496.html ↩︎
      18. Ed. Atena, p. 13; Ed. Larisa, p. 12. ↩︎
      19. Volos, 1952. ↩︎
      20. Ibidem, p. 4. La fel ca Sfântul Hrisostom al Florinei, Policarp de Diavleia oferă lecții de virtute și noblețe, prețioase pentru urmașii lor și mustrătoare pentru prigonitori. ↩︎
      21. Ibidem, p. 8. ↩︎
      22. Ibidem, p. 18. ↩︎

    4. Interpretarea și documentarea Patristică asupra termenilor „potențial” și „în fapt”

      Despre „potențial” și „în fapt”, vezi notele de subsol din Pidalion (Editura AMD, 2015), paginile 32 și 696, precum și lucrarea Epitome a Sfintelor Canoane, a monahului colivad Neofit Kavsokalivitul (secolul al XVIII-lea), editată de ieromonahul Teodoret (Mavros), Ed. Astir, 1999.

      În fragmentele următoare, prin „prima persoană” se înțelege sinodul care a condamnat deja o anumită inovație. De exemplu, în cazul noului calendar, sunt avute în vedere Sinoadele din secolul al XVI-lea care au condamnat „calendarul nou”. Prin „a doua persoană” se înțelege sinodul ce trebuie convocat pentru a pune în aplicare Sfintele Canoane, adică pentru a condamna „a treia persoană”, anume inovatorii. Să vedem ce spun exact textele citate:

      1. În nota de subsol 22 la Canonul Apostolic 3, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie:

      „Trebuie să știm că certările ce le poruncesc Canoanele, adică acestea: să se caterisească, să se afurisească și să se anatematisească, acestea după meșteșugul gramaticii a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană, o tâlcuiesc mai bine. Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii să-i caterisească pe preoți, sau ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă Canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți. Învinovățiți sunt însă, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre Dumnezeiasca osândă.” (Sublinierea în original.)

      1. La pagina 696(Aici este vorba despre versiunea în greacă întrucât în versiunea în română nu există această interpretare), Sfântul Nicodim, interpretându-l pe Sfântul Ghenadie împotriva simoniacilor, scrie:

      „Unii acuzatori ai clerului, care spun că nu mai există Preoție în prezent, deoarece majoritatea sunt hirotoniți pe bani, se bazează pe cuvintele acestui Sfânt și susțin că nu doar Sfântul însuși și Sinodul său zic: să fie lepădat — adică vorbind la imperativ, care, fără mijlocirea celei de-a doua persoane, este gramatical nevalid —, ci adaugă și expresia este lepădat, și aceasta fără ca respectivul să fi fost caterisit de alții. Dar să asculte următoarele: expresia să fie (ἔστω) se înțelege că acea persoană devine în mod real și penal lepădată de către Sinodul care pune în aplicare Canoanele dumnezeiești; în timp ce expresia este (ἔστιν) se înțelege că acea persoană este lepădată potențial, în ce privește vina. Căci, dacă cele două expresii ar fi sinonime, atunci la ce bun ar fi existat ambele? Dacă este ar fi suficient, la ce bun să fie? Una se referă la viitor, cealaltă la prezent, și astfel se află în opoziție. Totuși, în timp ce spunem acestea, nu putem trece sub tăcere că este într-adevăr un lucru înfricoșător ca cineva să fie hirotonit pe bani — lucru pe care Sfântul îl declară categoric și definitiv: că astfel de oameni sunt imediat lepădați de Preoție.” (Sublinierea în original.)

      1. În lucrarea Epitome a Sfintelor Canoane, citim următoarele:

      „Trebuie remarcat că al Șaptelea Sinod, spre finalul primei sesiuni, afirmă că al Șaselea nu a respins hirotoniile făcute de învățătorii ereziei monotelite, întrucât majoritatea celor prezenți [la sinod] fuseseră hirotoniți de ei. Așadar, trebuie luat în considerare cum se împacă aceasta cu Canonul Apostolic 68, care respinge categoric hirotonia făcută de eretici, și cu epistola Sf. Vasile cel Mare către Nicopolitani… Căci președinții Sinodului al Patrulea, Anatolie al Constantinopolului și Maxim al Antiohiei, au fost hirotoniți de Dioscor al Alexandriei, un monofizit, care la acel moment nu fusese încă condamnat sinodal ca eretic. De asemenea, unii dintre participanții la Sinodul al Șaselea care fuseseră hirotoniți de monoteliti — Serghie, Pir, Petru și Pavel —, după hirotonia lor, s-au adunat și i-au anatematizat pe aceștia ca eretici… Cu toate acestea, Sinodul al Șaptelea a acceptat hirotoniile făcute de eretici care nu fuseseră încă examinați sinodal… Nici Meletie al Antiohiei, care a prezidat Sinodul al Doilea, nu fusese hirotonit de altcineva decât de arieni. Totuși, Meletie nu a fost lipsit de hirotonie.” (pp. 63–64, cu accent pe ideea principală)

      Și mai departe:

      „Să nu fie nimeni dintre cei acuzați caterisit înainte de judecată sau în absență, fără o chemare triplă, ci să fie chemat în scris sau prin doi egali spre a răspunde la acuzațiile aduse și a fi prezent la audiere… Căci acele [forme imperative] exprimate la persoana a treia, indicând porunca în absența persoanei, necesită în mod necesar o a doua persoană pentru transmiterea poruncii. Iar dacă o a doua persoană nu este primită, atunci imperativul la persoana a treia devine invalid… Astfel, decretele sfinte, deși posedă o autoritate de netăgăduit, nu o au de la sine și imediat, ci pentru că sunt adresate unei a treia persoane; prin urmare, primirea de către a doua [persoană] este necesară, pentru a transmite — sau mai degrabă a pune în aplicare asupra celei de-a treia — porunca primei persoane. Dacă a doua persoană nu acționează pentru a pune în aplicare asupra celei de-a treia porunca emisă de prima, a treia nu este în fapt afectată de porunca primei, nici în ceea ce privește efectul, nici pedeapsa… Imperativele referitoare la viitor nu poartă sensul prezentului… Astfel, și preoții care nu au fost caterisiți canonic — zic: înainte de judecată — sunt, prin natura lucrurilor, necaterisiți pentru moment… Și cum a stabilit Sinodul Trulan(în canonul al treilea) că și aceia pe care Canoanele Apostolice 17 și 18 îi declară imediat caterisiți — după rătăcirea acuzatorilor clerului — nu sunt cu nimic mai puțin slujitori decât înainte? Faptul că legile zac neaplicate când nu sunt revendicate este arătat și de dumnezeiescul Hrisostom…” (Capitolul 12, Despre „Potențial” și „În fapt” în Canoanele Sfinte, pp. 167–170, cu accent)

      Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/05/patristic-interpretation-and.html

    5. Harul Divin și Îngrădirea

      de Nikolaos Mannis

      Ori de câte ori o erezie și-a făcut apariția în Biserică, potrivit a tot ceea ce citim în istoria Bisericii, ortodocșii au întrerupt în mod prompt (sau treptat, într-un interval de timp rezonabil) comuniunea cu exponenții ereziei; adică au procedat la îngrădirea de aceștia.

      Ortodocșii care s-au îngrădit nu s-au mulțumit doar cu întreruperea comuniunii, ci au întreprins o luptă majoră și sfântă pentru înăbușirea ereziei, prin condamnarea ei și prin îndepărtarea ereticilor nepocăiți din Biserică, prin convocarea unui Sinod Mare[n. tr. Pan-Ortodox]. Acest Sinod Mare constituia încununarea acelei lupte sfinte.1

      Nicăieri în istoria Bisericii nu citim că ar fi fost făcută vreo legătură între Harul dumnezeiesc și îngrădire. Îngrădirea se făcea pentru ca ortodocșii să nu devină părtași la erezie! Modul în care Biserica primea înapoi, în sânul ei, pe ereticii condamnați de un Sinod Mare era stabilit de acel Sinod însuși.(Despre primirea ereticilor, în general, a se vedea în mod special Sinoadele Ecumenice al II-lea și al VII-lea.)

      Această legătură între existența sau inexistența Harului dumnezeiesc (și, în consecință, între validitatea sau nevaliditatea Sfintelor Taine) și îngrădire a fost făcută abia în epoca recentă, pentru prima dată, în legătură cu cea mai recentă mare erezie care a lovit Biserica — ecumenismul, panerezie ce continuă să o lovească până astăzi.

      Astfel, după inovația calendaristică din 1924, primul pas semnificativ în aplicarea practică a ecumenismului, o parte dintre ortodocșii îngrădiți, care au refuzat să accepte noul calendar, au afirmat că Biserica de Stil Nou nu mai are Har dumnezeiesc și că Sfintele ei Taine sunt nevalide. Această părere a fost ridicată la rang de dogmă a Credinței, iar toți cei care nu o acceptau erau considerați excomunicați. În acest mod, din nefericire, a luat naștere celebra schismă matheistă, a cărei a 80-a aniversare este comemorată în acest an.2

      Mateiții, făcând pentru prima dată o legătură între două lucruri fără legătură între ele, adică între Harul dumnezeiesc și îngrădire, susțineau că, dacă Tainele inovatorilor ar fi valide, atunci îngrădirea de ei ar fi greșită. Părintele Evghenie Tombros3 scria, referindu-se la această chestiune: „Dacă [cei de Stil Nou] au Har, pe ce canon ne vom sprijini pentru a lepăda această Biserică? Și de ce să o lepădăm, dacă are Har și ne putem mântui și acolo? În acest caz, de ce să mai suferim persecuții, hărțuiri, osteneli, întemnițări, exil și lipsuri – toate în zadar?”

      Această opinie a pătruns în rândul multor membri ai Sinodului succesorilor Sfântului Hrisostom cel Nou al Florinei. Astfel, unul dintre cei influențați de ideile matheeiților, părintele Marcu Chaniotis, a afirmat în același duh: „De ce să părăsim Biserica de stil nou, dacă are Har?”

      În zilele noastre, această idee a influențat și pe unii dintre cei care, mai recent, s-au îngrădit de Biserica de stil nou. Părintele Eftimie Trikamenas4, de pildă, folosindu-se în mod greșit de cuvintele Sfântului Teodor Studitul (vezi mai jos), scrie: „Sfântul Teodor Studitul a fost foarte clar în opoziția sa față de tainele ereticilor din vremea lui; după ce mărturisitorii Ortodoxiei s-au îngrădit, el a învățat că acele taine sunt nevalide. A susținut aceeași poziție clară și în ceea ce privește bisericile ereticilor, învățând că, după o acceptare oficială a ereziei, Îngerul Păzitor al acelei biserici se retrage, iar ea devine o casă obișnuită, lipsită de orice sfințenie. Așadar, este limpede că, pentru Sfânt, îngrădirea înseamnă că te îndepărtezi de ceva care a căzut și s-a transformat, și nu că părăsești ceva ce, deși a căzut în ceea ce privește credința, păstrează totuși lucrarea mântuitoare și sfințitoare a Harului Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Căci dacă energia sfințitoare [a Harului] se păstrează în Taine, cum este posibil să ne retragem prin îngrădire, atâta timp cât Duhul Sfânt nu S-a depărtat de la acele Taine sau de la acele Biserici, și astfel să ne arătăm mai „regi decât Regele”? Și de ce ar trebui Duhul Sfânt să aștepte și să nu Se retragă decât după hotărârea noastră sinodală, care, potrivit acestei logici, ar impune modul retragerii Sale?”

      Părintele Epifanie Teodoropoulos5 avea același mod de a gândi despre legătura dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, cu deosebirea că folosea această legătură în sens opus, pentru a ataca pe ortodocșii vechi-calendariști îngrădiți. În cunoscuta sa carte Cele două extreme, el scrie: „Dacă cei de stil nou au Taine valide, dacă Biserica Greciei are Har, atunci într-adevăr este o Biserică Ortodoxă, o Biserică a lui Hristos, iar oricine se desparte de ea devine schismatic.”

      Din păcate, această legătură necugetată dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, în diferitele ei interpretări, a influențat multe persoane, printre care și pe distinsul părinte Gheorghe Metallinos6. Acesta îi scria într-o scrisoare părintelui Theodoret (Mavros)7, care îl îndemna la îngrădire: „Din moment ce sfințirea există și în [Biserica] de stil nou, sunt convins că acolo există și Har, și deci și posibilitatea de mărturisire și mântuire.” În alt loc, el mai scria: „Văzând că sfințenia Bisericii mele rămâne necoruptă, am încredințarea că nu m-am rupt de Sfinții noștri și că Harul treimic lucrează și asupra noastră, nu prin vrednicia noastră, ci pentru mântuirea poporului nostru («Dumnezeu nu rânduiește toate, dar lucrează prin toate», cum spune Sf. Ioan Gură de Aur). Nu scriu acestea ca să vă provoc – vă respect hotărârea [de îngrădire] –, ci pentru a-mi justifica ezitarea…”8

      Această legătură neinspirată a produs pierderi tragice în lupta sfântă împotriva panereziei ecumenismului. O parte dintre ortodocși (adică mateiții) s-au rupt de ceilalți luptători de 80 de ani încoace; o altă parte (cei care „luptă” din interior) se opun acelorași mărturisitori ortodocși, pe care îi percep drept „extremiști”, în timp ce ei înșiși sunt în comuniune cu panerezia ecumenistă; iar o a treia parte, care nu dorește să se angajeze în lupta cea sfântă, se mulțumește cu ideea că „există Har” în Biserica de stil nou.

      Tuturor acestor curente, Sfinții contemporani Hrisostom al Florinei și Ieromonahul Teodoret (Mavros) le opun învățătura ortodoxă pe acest subiect, arătând că această concepție este greșită și primejdioasă pentru lupta vechi-calendaristă.

      Sfântul Hrisostom cel Nou a subliniat că ortodocșii trebuie „să rupă comuniunea bisericească cu inovatorii, chiar înainte de o judecată sinodală, ca nu cumva să fie și ei vinovați înaintea întregii Biserici”9, remarcând că mentalitatea mateiților, privind pierderea Harului dumnezeiesc și invaliditatea Tainelor, urmărește „pe de o parte, atragerea altor convertiți către calendarul vechi, agitând invaliditatea Tainelor celor de pe nou drept sperietoare, iar pe de altă parte, păstrarea acestor adepți, mai ales a celor naivi și căldicei, în lupta noastră sfântă.”10

      Răposatul părinte Teodoret a scris multe texte lămuritoare, în care a respins atât pozițiile mateiților și ale celor influențați de mentalitatea acestora, cât și pe cele ale adepților părintelui Epifanie și ale nou-calendaristilor conservatori: „Existența Harului nu garantează mântuirea. Cineva poate foarte ușor să se împărtășească ipostatic cu «Trupul și Sângele lui Hristos» și, cu toate acestea, să sufere chinurile iadului! Dovadă sunt cuvintele Domnului din Evanghelie, potrivit cărora cei care săvârșesc minuni, semne și profeții, dacă nu au virtute personală, vor suferi osânda iadului! (Matei 7, 21-23). Așadar, precum săvârșirea minunilor nu înseamnă asigurarea mântuirii, tot așa nici existența Harului în Biserica de pe nou nu impune – ba dimpotrivă, nu permite – părtășia cu ea, atâta timp cât ea promovează rătăcirea și inovația.”11

      „Părintele Evghenie [vezi nota 4 de mai sus] întreabă cu vehemență: «Pe ce Canon ne vom baza, deci, ca să ne dezicem de această Biserică», dacă cei de pe nou au Har? Ce poate fi mai naiv sau mai anti-tradițional decât această întrebare? Cu siguranță nu a citit niciodată minunatele cuvinte ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, scrie următoarele, deosebit de potrivite cu cazul nostru: «Timpul nu-mi va ajunge să enumăr nenumăratele exemple ale multor Sfinți care au suferit necazuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii».12

      Cu alte cuvinte, pentru fiecare Canon călcat în picioare, pentru fiecare instituție bisericească ce constituie o tradiție a Sfintei Ortodoxii și care este violată, credinciosul este chemat să reacționeze și chiar să-și verse sângele pentru a opri lucrarea inovatorilor. Ar fi cu adevărat o nebunie ca cei credincioși să aștepte mai întâi ca Tainele Bisericii inovatoare să se piardă (și cum ar fi înștiințați despre aceasta?), și abia apoi să reacționeze, abdicând de la responsabilitățile lor.”13

      [Într-o scrisoare către un alt cleric, părintele Theodoret scrie:] „Care Sfânt Părinte a emis vreodată o astfel de proclamație, părinte Marcu, și anume că dacă există Har, nu ar trebui să ne retragem din Biserică, chiar dacă Păstorii ei inovează călcând în picioare sfintele Canoane și toate tradițiile cinstite ale Ortodoxiei? Oare nu tună Sfântul Nicodim în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, spunând că: «Nu-mi ajunge timpul să enumăr nenumăratele exemple ale foarte multor Sfinți care au suferit lipsuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii»?

      Dar chiar și înainte de Sfântul Nicodim, oare nu marele Atanasie Parios, împreună cu dumnezeiescul Hrisostom, laudă poporul credincios din Constantinopol care a îndurat iadul pe pământ deoarece nu a vrut să accepte pe altcineva pe tronul nedrept alungatului Hrisostom, Arhiereul lor? «Unii au fost bătuți, alții aruncați în temniță; alții au fost uciși — unii în fapt, alții doar cu voința… — preferând să facă și să sufere orice, numai să nu se împărtășească cu nelegiuirea celor care au cutezat asemenea lucruri.»14 Auziți, părinte Marcu? Au răbdat toate acestea «pentru a nu se împărtăși», și totuși nu s-a vorbit despre pierderea Harului de către cei aflați de partea opusă a Sfântului Părinte. Iar Hrisostom continuă: «Spune-mi, sunt acestea lucruri mici, când Biserica câștigă o așa mare ceată de Mucenici? Căci toți aceștia sunt Mucenici.»

      Auziți, preacucernice Părinte? Sfântul Hrisostom socotește ca Mucenici pe toți cei care nu s-au împărtășit cu călcătorii unui singur Canon sfânt. Niciodată aceștia nu și-au închipuit să proclame ceea ce dumneavoastră și urmașii dumneavoastră afirmați: «De vreme ce este Har, de ce să nu ne împărtășim cu cei care au introdus inovația calendarului?» Sau vă îndoiți că exista Har la prigonitorii Sfântului Părinte, dat fiind că conducătorul lor și succesorul, Arsachie, a ajuns Sfânt?”15

      [Într-un alt loc, părintele Theodoret scrie că:] „Argumentul [părintelui Epifanie Theodoropoulos] este fundamental înșelător și viclean. Aceasta pentru că este posibil ca un singur episcop sau o singură Biserică să aibă Har, dar să fie potențial schismatică sau eretică — o învățătură pe care însuși părintele Epifanie o acceptă! Credinciosul care se împărtășește din Potirul unei astfel de Biserici Îl primește pe Hristos, dar spre osândă și nu spre luminare și îndumnezeire, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care se împărtășesc cu nevrednicie. Această osândă va fi diferită ca natură, în funcție de gradul de conștientizare al rătăcirii. În consecință, atunci când un credincios ortodox, fie el mirean sau cleric, se retrage dintr-o astfel de Biserică potențial schismatică sau eretică și rupe orice comuniune cu ea, el nu devine schismatic, ci este, potrivit învățăturii sfintelor Canoane, vrednic de laudă!”16.

      Dar și alții, precum regretatul teolog Aristotelis Delembases, au demonstrat din scrierile Părinților lipsa oricărei legături între Harul dumnezeiesc și întreruperea comuniunii. Iată două extrase grăitoare din scrierile sale: «Dacă ne-am îngrădit, adică ne-am separat și nu ne împărtășim cu Tainele ereticilor care s-au abătut de la Ortodoxie înainte de o hotărâre sinodală (judecată și condamnare), o facem într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Nu pentru că Tainele săvârșite de ei nu ar fi lucrătoare, ci pentru ca, împărtășindu-ne cu ei, să nu păcătuim și, astfel, să îmbrățișăm erezia și, neidentificând un eretic ca fiind un eretic, să pricin uim sminteală împreună cu el.» (Καλὴ Ὁμολογία).

      «Îngrădirea de un episcop aflat sub influența ereziei nu are loc pentru că el a pierdut Harul, ci pentru că el a căzut, propovăduind erezia, și din cauza acestei porunci: căci dacă un episcop este „rău”, „pentru credință fugi de el și retrage-te”, poruncește Dumnezeu prin Sfinți.»17

      Cât despre poziția adoptată de părintele Evthymios Trikamenas și cei împreună cu el, singurul lucru care trebuie subliniat este că întreaga lor doctrină eclesiologică despre pierderea Harului și Tainele nevalide se bazează pe o folosire greșită a scrierilor Sfântului Teodor Studitul, care și-a exprimat punctele de vedere în această privință după condamnarea oficială și sinodală a iconoclaștilor de către cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, căci atunci (în a doua fază a iconoclasmului) a trăit și a mărturisit acest Sfânt Părinte și Mărturisitor al Bisericii.

      Doresc cu sinceritate ca toate cele scrise aici să contribuie la o disociere între cele două chestiuni în discuție, și anume Harul dumnezeiesc și îngrădirea, care nu au legătură una cu alta, astfel încât această despărțire să îi elibereze pe foștii noștri frați dintr-o dureroasă schismă de 80 de ani și pe potențialii noștri frați dintr-o comuniune de moarte cu panerezia [ecumenismului], pentru ca, în cele din urmă, să putem lupta cu toții împreună pentru ziua când Ortodoxia va străluci până la marginile pământului, printr-un Mare Sinod al celor cu adevărat ortodocși.

      Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/

      1. De aici își au originea Sinoadele Ecumenice, care au fost convocate nu — așa cum greșit cred unii — pentru a defini Credința, ci pentru a combate ereziile. Ele au apărat și au protejat Credința deja existentă, pe care Hristos a dăruit-o, Apostolii au propovăduit-o, iar Părinții și Sfinții Bisericii au păstrat-o (cf. Sf. Atanasie cel Mare). ↩︎
      2. Cei trei episcopi din Biserica de Stat a Greciei — între care se numără și Sfântul Hrisostom al Florinei, „Părintele” mișcării — care au respins adoptarea Calendarului papal de către Sfântul Sinod, în al doilea deceniu al secolului trecut, s-au îngrădit și au revenit la respectarea Calendarului Bisericesc tradițional. Pentru a asigura o administrație bisericească acestei Biserici în rezistență, au hirotonit episcop un călugăr atonit plin de râvnă, în scaunul de Vrestina, care, la rândul său, a declarat că Biserica de Stat a Greciei este lipsită de Har, provocând astfel o schismă, care până în ziua de azi este reprezentată de o mică minoritate a vechi-calendariștilor greci. ↩︎
      3. Unul din cei mai vocali apologeți mateiți († 1982). ↩︎
      4. Ieromonah al Bisericii Oficiale a Greciei, părintele Eftimie, s-a îngrădit de ierarhia sa inovatoare și, pentru acest act de conștiință, a fost caterisit în anul 2007. ↩︎
      5. Un ieromonah erudit (†1989), mult respectat pentru realizările sale duhovnicești, părintele Epifanie a fost, paradoxal, și un polemist adesea ofensator și destul de răutăcios împotriva vechi-calendaristilor din Grecia. ↩︎
      6. Un preot erudit și evlavios, fost decan al Facultății de Teologie a Universității din Atena, părintele Gheorghe, a susținut întotdeauna o viziune moderată și un respect empatic față de vechi-calendariștii greci. Câteva dintre studiile sale academice au fost publicate în revista Orthodox Tradition. ↩︎
      7. Un cunoscut zelot athonit și teolog învățat († 2007), a fost profund respectat de regretatul părinte Serafim (Rose) și a fost strâns legat de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor. A trecut la Domnul înainte de reunificarea acesteia cu Patriarhia Moscovei, pe care nu o susținea. ↩︎
      8. Vezi: http://vasilevousa1453.blogspot.gr/2017/02/blog-post.html ↩︎
      9. “Enciclică Pastorală”, Atena, 1 iunie 1944. ↩︎
      10. „Clarificarea Mitropolitului Hrisostom asupra Enciclicei sale pastorale”, 18 ianuarie 1945. Sfântul Hrisostom considera, în esență, această mentalitate ca fiind, în cel mai bun caz, o tactică, iar în cel mai rău caz, implicit nesinceră și divizatoare. ↩︎
      11. „A doua scrisoare deschisă către Părintele Evghenie Tombros”, Muntele Athos și Atena, 1972. ↩︎
      12. Vezi Ieromonahul Patapie și Arhiepiscopul Hrisostom, Mana din Athos: Problema împărtășaniei dese pe Sfântul Munte la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (Oxford: Peter Lang, 2006), p. 164. ↩︎
      13. Schisma calendarului (Muntele Athos și Atena: 1973), p. 9. ↩︎
      14. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie către cei scandalizați de necazuri”, §19, PG 52:518-519, citat de Sfântul Atanasie Parios, Declarație despre adevărul privind tulburările de pe Sfântul Munte, cap. 14. ↩︎
      15. “Al doilea răspuns către Monaul Marcu Chaniotes,” Sfântul Munte, 19 decembrie, 1975. ↩︎
      16. Antidotul, carte în curs de traducere și publicare în limba română. ↩︎
      17. Sf. Ioan Hrisostom, PG 63:231, în scrierea lui Delembasis Πάσχα Κυρίου
        (Paștile Domnului). ↩︎