În întreaga istorie a tradiției sinodale a Bisericii Ortodoxe, este cu totul nemaiauzit ca un ierarh – sau orice alt slujitor – să fie considerat căzut din treaptă ori părăsit de Harul dumnezeiesc în mod automat, fără o judecată și hotărâre sinodală expresă. Această concepție, potrivit căreia cineva ar fi „părăsit automată de Harul Duhului Sfânt”, nu aparține ecleziologiei ortodoxe, ci este o vedere papistașă, strecurată în răsărit prin influența latină. Ea apare deja formulată în ecleziologia apuseană începând cu secolul al XIII-lea și se sprijină pe concepția francă a primatului papal absolut.
Această percepție– în limba latină denumită latae sententiae – este menținută în Codul de Drept Canonic al Romei revizuit în anul 1983, fiind expusă în canoanele 1321–1330. Cu alte cuvinte, potrivit acestui sistem, nu mai este necesară nicio judecată sinodală în cazul anumitor păcate grave, printre care ereziile, iar Harul se consideră retras automat. În cazul unui cleric, aceasta echivalează cu o depunere din treaptă automată, fără niciun proces canonic.
Sfântul Nicodim Aghioritul, o autoritate canonică de netăgăduit, respinge categoric o astfel de opinie. El afirmă limpede că doar un Sinod de episcopi poate depune din treaptă, întrucât sfintele canoane nu lucrează de la sine, automat, ci doar prin aplicarea și judecata lor de către episcopi. (cf. Pidalionul Ed. AMD, 2015, nota de subsol la Canonul al III-lea Apostolic, pp. 32–33; a se vedea de asemenea și nota de subsol la Canonul 28 Apostolic, p.62).
Se poate presupune, din punct de vedere istoric, că reprezentanții împăratului bizantin, care au semnat actul de unire de la Lyon, au auzit acolo această percepție apuseană și au considerat-o un instrument util în lupta contra ierarhilor ortodocși care refuzau unirea. Astfel, s-a strecurat acest mod de gândire în anumite medii răsăritene, mai ales în epoci de confuzie și compromis.
Sursa: ᾿Απολογία πρὸς τὸν αὐτοκράτορα Μιχαὴλ Η’ τὸν Παλαιολόγο περὶ τῶν ἀξιώσεων τοῦ Πάπα τῆς Ρώμης Ἰούνιος 1273 [„Apology to Emperor Michael VIII Palaiologos concerning the claims of the Pope of Rome June 1273”], by St. Joseph, Patriarch of Constantinople, editing and commentary by Monk Paisios of Karyes, published by the Holy Cell of the Holy Archangels, Karyes, Mount Athos, 2018, pp. 35-36, footnote 52.
În ce privește Biserica Bizantină și tradiția ei canonică, nu există nicio mărturie că ar fi recunoscut vreodată pedepse impuse automat, fără intervenție sinodală. Dimpotrivă, marii canonisti bizantini ai Evului Mediu – Aristenos, Zonaras și Valsamon – explicând, de pildă, Canonul I al Sinodului din Antiohia, vorbesc numai despre poenae ferendae sententiae, adică despre pedepse care trebuie pronunțate în mod expres de către autoritatea ecleziastică competentă.
Un alt autor notabil, episcopul sârb [Sfântul] Nicodim Milaș, face, într-un comentariu canonic mai restrâns, o distincție între aceste două tipuri de pedepse, atribuindu-le și denumiri grecești. Totuși, în lucrarea sa principală, Dreptul Bisericesc al Bisericii Răsăritene, nu mai apare nicio urmă a acestei distincții, cel puțin în ceea ce se poate constata cu ochiul liber. La fel, în scrierile altor canoniști ortodocși nu se regăsește nicio preluare a acestei idei de „automatisme” în materie canonică.
Așadar, în gândirea ortodoxă, nu există noțiunea că Harul lui Dumnezeu „se retrage automat” în cazul unei abateri, oricât de grave ar fi ea, fără cercetare sinodală, fără osândire publică și fără chemarea la pocăință. Aceasta pentru că Biserica lucrează nu prin magie canonică, ci prin pastorație, discernământ și iconomie, având întotdeauna în vedere mântuirea sufletului celui căzut, nu doar aplicarea rece a unei pedepse.
Sursa: „Hat die byzantinische Kirche von selbst eintretende Strafen (poenae latae sententiae) gekannt?” [Did the Byzantine Church recognize automatically imposed penalties (poenae latae sententiae)?], by E. Herman, published in Byzantinische Zeitschrift, Band 44 Heft 1-2, p. 264.
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu