Către redacția ziarului „Orthodoxos Typos” [1976]
de părintele Teodoretos (Mavros) din Sfântul Munte (+2007)
Citind cu atenție cele scrise până acum în „Orthodoxos Typos” și „Vocea Ortodoxiei” și fiind parțial de acord cu pozițiile exprimate de vechii-calendariști, dar deloc cu ale dumneavoastră, trimitem această contribuție „pentru iubirea adevărului și a Ortodoxiei”, nădăjduind că, prin aceasta, vom reuși să interpretăm mai limpede aspectele necunoscute și greșit înțelese ale problemei calendarului.
- Calendarul iulian, judecat exclusiv din punct de vedere astronomic, nu constituie o Tradiție a Bisericii, în ciuda sfințeniei pe care a dobândit-o prin întrebuințarea sa de către Biserică. Prin urmare, orice calendar poate fi folosit de Biserică, atâta vreme cât nu violează rânduiala liturgică a acesteia.
- În consecință, calendarul iulian poate fi schimbat sau corectat, cu consimțământul unanim al Bisericilor Ortodoxe, cu condiția ca rațiunea pastorală care impune această schimbare să fie una serioasă și ca îndreptarea să nu contrazică litera și duhul Canonului 1 al Sinodului din Antiohia.
- Totuși, prin schimbarea (sau îndreptarea, cum preferați) din 1924, s-a descoperit următoarele: s-a dovedit absența totală a unui motiv pastoral care să justifice schimbarea — fapt confirmat constant de Bisericile care au păstrat calendarul vechi și care au refuzat să participe chiar și la Congresul „Pan-Ortodox” din 1923. Mai mult, prin ruperea unității liturgice ortodoxe care a urmat, a ieșit la iveală roada rea și amară a schimbării, slujind scopuri cu totul străine și neortodoxe.
Dovadă a celor de mai sus este:
- Enciclica patriarhală din 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, în care se afirmă necesitatea reînnoirii și întăririi, mai presus de toate, a iubirii dintre Biserici, astfel încât acestea să nu se mai privească unele pe altele ca străine și deosebite, ci ca rude și apropiate în Hristos, împreună-moștenitoare și părtașe ale făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos!!! Pentru a se atinge această dragoste, au fost propuse 11 puncte, primul fiind „adoptarea unui calendar unificat…” (I. Karmiris, DSMN, vol. 2, pp. 958-959). Trebuie menționat că această Enciclică este considerată de ecumeniștii ortodocși drept „marea cartă a ecumenismului ortodox” („Eirenopoioi”, p. 25, ed. I). Cu alte cuvinte, problema calendarului a fost împinsă exclusiv din dorința de a uni Bisericile și constituie preambulul și introducerea în tristele evenimente ce au urmat, culminând cu multiple acte anti-canonice și trădări ale Ortodoxiei Părinților noștri: rugăciuni în comun, ridicarea anatemelor, declarații eretice etc., cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului în frunte și cu sprijinul celorlalte Biserici Ortodoxe.
- Congresul „neortodox” (așa cum l-a caracterizat vrednicul de pomenire Mitropolit Irineu al Cassandrei) din 1923, care „a fost convocat cu scopul promovării unității” (Procese-verbale, p. 27). În cadrul acestuia s-a hotărât nu doar „reforma calendarului” (p. 21), ci și schimbarea Pascaliei și a săptămânii bisericești (pp. 53, 57), chiar dacă scopurile nu au fost atinse din pricina reacției conștiinței ortodoxe. Dacă mai luăm în considerare și faptul că însuși [Meletie] Metaxakis, referindu-se la constituirea congresului din 1923, a declarat: „Nu suntem adunați ca un sinod ale cărui decizii ar putea fi aplicate ca prevederi canonice” (pp. 36, 49), și că puțin înainte de inovație, succesorul său pe Tronul Ecumenic, Grigorie al VII-lea, „a fost îndrumat” de către Hrisostom [Papadopulos] al Atenei să accepte schimbarea, acesta din urmă hotărând în mod unilateral și în ciuda ezitărilor și temerilor lui Grigorie, schimbarea calendarului, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe (Eustratiadou, Adevărul real despre calendarul bisericesc, pp. 53–56), atunci se înțelege cât de lipsită de însemnătate și seriozitate este afirmația ziarului Orthodoxos Typos, care spune: „Biserica noastră, cu consimțământul Patriarhiei Ecumenice primate, a acceptat corectarea calendarului iulian simultan cu aceasta”.
Dar ce importanță are dacă, chiar și cu acordul reciproc, două Biserici locale au decis și au aplicat respectiva corectare? Reacția celorlalte Biserici, în ciuda păstrării comuniunii prin iconomie – lucru cu certitudine nesănătos – doar pentru a evita o schismă, arată în chip vădit caracterul necanonic al acestei acțiuni. Prin urmare, deși schimbarea sau corectarea calendarului este admisibilă, atâta timp cât un motiv pastoral serios o justifică – așa cum am spus mai înainte –, tocmai din pricina lipsei acestui motiv, tot ceea ce ține de această corectare a fost făcut în mod greșit.
De aceea, propunerea Bisericii oficiale a Greciei privind problema calendarului, înaintată în 1971 comitetului competent al viitorului Sinod Panortodox, a menționat, între altele, următoarele aspecte importante: „Între cei ce urmează calendarul vechi și cei ce urmează pe cel nou, există o diferență permanentă de 13 zile în ceea ce privește prăznuirea tuturor sărbătorilor așa-numite fixe. Aceasta constituie un fapt fără precedent în istoria Bisericii, căci, deși în primele secole existau diferite calendare și un calendar liturgic încă nedefinitivat, niciodată nu s-a întâmplat ca un același eveniment (de pildă, Adormirea unui sfânt) să fie prăznuit la date diferite, precum se întâmplă astăzi. Neînțelegerea devine și mai accentuată în marile sărbători ale Nașterii Domnului, Botezului și Adormirii Maicii Domnului. Unii postesc, în timp ce alții prăznuiesc. Această diferență naște întrebarea: «Cine anume prăznuiește cu adevărat, noi sau Biserica?» Răspunsul: «noi», golesc sfințenia praznicului, făcând din el o chestiune personală a fiecăruia. Răspunsul: «Biserica» impune prăznuirea unitară, căci Biserica este una” (p. 10).
Chiar și Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, în anul 1901, a caracterizat corectarea celor 13 zile drept „nebunească și lipsită de sens” – deși o prevedea ca pe o corectare făcută în unanimitate între Bisericile Ortodoxe –, dar totuși aceasta a fost făcută, și unilateral, ceea ce a condus la consecințele tragice mai sus menționate. Propunerea Bisericii Greciei, evaluând considerațiile lui Ioachim, a notat: „Din păcate, acest glas al rațiunii a fost trecut cu vederea și, fără niciun temei eclesiologic, calendarul iulian a fost corectat, iar Biserica s-a divizat între cei care au acceptat corectarea și cei care au respins-o!” Iar după câteva considerații privind faptul că Biserica are autoritate să regleze anumite anomalii în prăznuirea sfinților „spre folosul credincioșilor”, încheie: „Cu certitudine, nimic nu poate fi socotit folositor dacă se face însoțit de smintirea conștiinței celor credincioși!” (p. 32).
Toate cele de mai sus condamnă în mod limpede poziția ziarului Orthodoxos Typos, care afirmă că este o greșeală din partea vechi-calendaristilor să insiste că sărbătorile trebuie prăznuite laolaltă de toți ortodocșii. (A se vedea și Canonul 56 al Sinodului al VI-lea Ecumenic).
Problemele vindecabile în Biserică
Examinând mai adânc și cu mai multă atenție definiția schismei dată de Sfântul Vasile cel Mare – „schisme se numesc acelea care, din pricini bisericești și vindecabile, au dus la separarea unora de alții” –, observăm următoarele:
- Problemele vindecabile pot proveni din partea celor care provoacă schisma, precum în cazul eustatienilor, care respingeau căsătoria și consumul de carne. În acest caz, pricina a fost creată în întregime de aceștia, prin greșita lor interpretare și neascultare față de învățătura Bisericii, iar cei „de care s-au despărțit” – adică episcopul, sinodul etc. – nu poartă nicio răspundere pentru crearea problemei, nici pentru despărțirea ce a urmat.
- Avem însă și cazuri în care pricina vindecabilă este creată de episcop (sau sinod), nu prin acțiuni arbitrare sau necanonice, ci încercând, cu o lăudabilă previziune pastorală, să ocrotească o parte vulnerabilă a turmei sale. În astfel de cazuri, unii credincioși, neînțelegând corect cele întreprinse (care, la suprafață, pot părea inovatoare și potrivnice tradiției, dar în esență sunt fără vină și chiar vrednice de laudă), se despart de comuniunea cu acel episcop. Un exemplu clasic este cel al schismei catharilor, care nu primeau în comuniune pe cei căsătoriți de două ori sau pe cei ce căzuseră în păcat, și în vremuri mai apropiate, cel al schismei staroverilor din Rusia, care au respins reformele liturgice corecte și necesare ale Bisericii lor. Deși ambele grupări păreau că păzesc tradițiile, ele au fost condamnate, întrucât era vorba de o reînnoire necesară și obligatorie, nu de o inovație condamnabilă. Se înțelege, bineînțeles, că înainte de orice schimbare trebuie epuizate toate mijloacele posibile de pregătire a turmei și de evitare a smintelii. Din păcate, în cazul staroverilor, această prevedere pastorală a lipsit.
- Mai există și o altă situație în care pricina vindecabilă este din nou generată de episcop (sau Biserică), dar ea este într-adevăr minoră și poate fi îndreptată. Este vorba despre păcate și abateri personale ale episcopului („acuzații penale”), pentru care credinciosul nu are voie să se despartă de comuniunea cu el, ci trebuie să acționeze cu modestie și prin rânduiala ierarhică, pentru a preveni un scandal și mai mare. Astfel, chiar dacă episcopul este sursa problemei, din pricina naturii private a faptei, cel care se separă de el este socotit vinovat de schismă, chiar dacă episcopul însuși va trebui să dea socoteală înfricoșătoare înaintea lui Dumnezeu.
Despărțirile necesare și lăudabile
Pornind de la cele de mai sus, se ridică întrebarea: doar cauze „vindecabile” pot fi provocate de un episcop, sinod etc.? Cu siguranță că nu, așa cum nici credincioșii nu provoacă întotdeauna doar probleme vindecabile, ci și erezii grave. Așadar, în ce mod poate deveni un episcop autorul unei cauze nevindecabile în Biserică? Foarte simplu: atunci când predică public sau acționează într-un mod care aduce o gravă ofensă credinței și dreptății, potrivit Canonului 31 Apostolic, care spune: „Dacă vreun preot, nesocotindu-și propriul episcop, înființează o adunare separată și ridică un altar diferit, fără ca episcopul să fi fost condamnat pentru credință sau dreptate [adică fără să fi fost cunoscut ca eretic evident sau om nedrept, potrivit expresiei din Pidalion], să fie caterisit ca unul iubitor de putere…”
Zonaras, explicând termenul „dreptate”, spune: „împotriva datoriei și a dreptății” (S, ST, 213). În consecință, nu doar pentru erezie, ci și pentru orice faptă a episcopului care este „împotriva datoriei și dreptății”, clericii și credincioșii aflați sub autoritatea sa pot întrerupe comuniunea cu el, conform canonului de mai sus. În cazul păcatelor personale ale episcopului, precum și în cazul încălcărilor canonice private, am acceptat că nu se creează schisme. Însă aici canonul se referă la erezie și nedreptate, care nu se limitează la episcopul păcătos, ci afectează, pe de o parte, învățătura Bisericii și, pe de altă parte, drepturile turmei aflate sub grija lui. Deși sensul literal al canonului se poate opri aici, spiritul lui merge mai departe. Căci dacă încălcarea drepturilor turmei justifică separarea de păstor, cu atât mai mult atunci când episcopul predică public, în cuvânt sau faptă, împotriva tradițiilor sfinte. Nu face parte din datoria și obligațiile sale, asumate la hirotonia episcopală, păstrarea tuturor rânduielilor apostolice și bisericești, scrise și nescrise, potrivit îndemnului apostolic: „Stați neclintiți și țineți predaniile”? Și nu a adăugat mai târziu Biserica, întărind: „Dacă cineva respinge orice predanie scrisă sau nescrisă, să fie anatema”?
Același principiu din Canonul 31 Apostolic se regăsește și în Canoanele 13 și 14 ale Sinodului I-II din 861. Potrivit acestora, orice întrerupere a comuniunii de către un cleric inferior față de superiorul său este aspru pedepsită, cu condiția ca superiorii să nu fie „necredincioși sau nedrepți”, conform Canonului 31, iar separarea să nu fi avut loc „doar pe baza auzirii unor acuzații penale posibile” (Balsamon, S, B, 690). Zonaras și Balsamon consideră „acuzațiile penale” ca incluzând fapte precum sacrilegiul, simonia, desfrânarea și, în general, încălcări ale canoanelor, care trebuie înțelese mereu ca păcate personale și nu ca dispreț sau ignorare a ordinii canonice și a Tradiției Bisericii în aspectele care privesc Biserica în ansamblu.
Același sinod, completând Canoanele 13 și 14, formulează în mod explicit și pozitiv, în Canonul 15, (având în vedere că referințele anterioare la „acuzații penale” provin din comentarii și nu din textul canonic propriu-zis) cazul în care cel care se separă nu doar că nu este pedepsit, ci dimpotrivă, este vrednic de laudă. Un asemenea caz este atunci când episcopul propovăduiește public „cu capul descoperit”, adică clar și fățiș.
Când Sfinții Părinți ai Sinodului I-II vorbesc despre erezie în acest Canon 15, oare se referă la erezie în sens strict, adică la coruperea dogmelor, sau la ceva mai larg? Pentru a clarifica acest aspect, ne ajută foarte mult Canonul 4 al aceluiași sinod, unde cuvântul „erezie” apare de două ori, referindu-se la iconoclasm. Dacă avem în vedere că iconoclasmul, cel puțin în faza sa inițială, a fost o răsturnare a formelor de evlavie și cult, precum și a rânduielii Bisericii – rânduieli păstrate și exprimate în sfintele canoane și în Tradiția generală a Ortodoxiei – devine ușor de înțeles că Părinții Sinodului au folosit termenul „erezie” în sens larg, incluzând și încălcarea tradițiilor eclesiastice. De aceea, Biserica condamnă cu aceeași gravitate atât pe eretici, cât și pe cei care disprețuiesc Tradițiile ei, cu anatema, știind bine că orice respingere sau dispreț față de acestea atinge chiar inima propovăduirii mântuirii, a Evangheliei harului. „Cei care cutează să gândească sau să învețe altfel,” spune Sinodul VII Ecumenic, „sau să respingă tradițiile eclesiastice, așa cum fac ereticii nelegiuiți, și să introducă vreo inovație… poruncim să fie caterisiți” (Tomusul Sinodului VII Ecumenic). Cu alte cuvinte, Sinodul îi echivalează pe cei care disprețuiesc Tradițiile sfinte cu ereticii și le aplică aceeași pedeapsă.
Cât despre Tradițiile Apostolice, nimeni nu ar susține că respingerea lor nu oferă un temei legitim pentru întreruperea comuniunii. Dar putem spune același lucru și despre celelalte, adică Tradițiile Eclesiastice? Cu siguranță da, căci orice respingere a acestora constituie erezie în sens larg.
Așadar, ceea ce Canonul 31 Apostolic a intenționat să transmită prin termenii „credință și dreptate” poate fi, într-adevăr, considerat cuprins în termenul „erezie”, așa cum este folosit în Canonul 15 al Sinodului I-II, conform celor de mai sus. Să nu uităm, de asemenea, că „sfintele canoane nu constituie o parte autonomă, independentă și autosuficientă a surselor Revelației, ci sunt integrate organic în întreaga Sfântă Tradiție a Bisericii, interpretând Sfânta Scriptură și fiind interpretate prin ea și prin referința la întreaga Sfântă Tradiție.” Iar practica Bisericii în această privință ne învață că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru dogme, ci în egală măsură și pentru Tradiții, ori de câte ori acestea au fost disprețuite de către diferiți nelegiuiți de-a lungul secolelor.
Sfântul Nicodim este extrem de clar în această privință. El scrie: „Timpul nu mi-ar ajunge să enumăr nenumăratele exemple de sfinți care au suferit și au murit pentru legile și canoanele bisericești.” (Despre Împărtășirea deasă, p. 108, ediția 1962).
În lumina celor de mai sus, orice insistență de a interpreta cuvântul „erezie” din Canonul 15 al Sinodului I-II doar după sensul său literal, ignorând spiritul său și practica generală a Bisericii, ne-ar conduce la acceptarea ideii că, indiferent de disprețul sau violarea Tradițiilor sfinte de către episcop, clerul și credincioșii de sub ascultarea sa nu ar putea întrerupe comuniunea cu el. Aceasta ar însemna chiar dacă el ar disprețui și ar introduce inovații în ce privește icoanele sfinte, impedimentele la căsătorie, monahismul, posturile, formele comune și consacrate de cult etc. Dar cine ar putea afirma asemenea lucruri fără a deveni, în esență, protestant?
Considerații finale
După toate cele expuse, se ridică, firesc, întrebarea finală: pot fi considerate urmările pricinuite de inovația calendarului drept o problemă vindecabilă, care să nu justifice separarea turmei de cei care au provocat-o? Sau această separare a fost impusă, așa cum deja s-a arătat? În încercarea de a anula urmările acestei fapte, scrieți: „Calendarul nostru liturgic, așa cum am subliniat, este o tradiție bisericească. Este o hotărnicire a Părinților, care nu trebuie și nu poate fi schimbată. Și, spre întărire, întrebăm cu îndrăzneală, curaj și cutezanță: Care sărbătoare, măcar una, a fost schimbată? Care a fost desființată? Care a încetat să mai existe? Niciuna, niciodată.”
Acest tip de argumentație nu este altceva decât o eschivare condamnabilă de la fondul problemei, căci scopul calendarului liturgic nu este doar de a indica poporului sărbătorile ciclului anual bisericesc, reglementând astfel posturile și celelalte rânduieli ale credincioșilor, ci mai ales acela de a asigura unitatea și comuniunea tuturor acestora. Tocmai acest lucru fusese subliniat cu claritate de propunerea oficială a Bisericii Greciei! Când această unitate nu este realizată, adică atunci când nu există o prăznuire comună, avem o violare fățișă, cel puțin parțială, a tradiției sfinte a calendarului liturgic. Căci atunci când această comuniune nu este păstrată, mai ales în marile praznice, se rupe tocmai vădirea exterioară a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, iar Biserica, icoana Împărăției cerești, se înfățișează ca un chip al dezordinii și al haosului – realitate care nu vine de la Dumnezeu și care nu poate fi bineplăcută nici Lui, nici Bisericii triumfătoare, care statornicise și păstrase această ordine.
De aceea, inovația calendaristică din 1924 trebuie socotită o faptă înrudită îndeaproape cu reforma iconoclastă, care, sub pretextul unei cinstiri mai „spiritualizate” a lui Dumnezeu, încerca să abolească tradițiile! Asemenea și aici, sub masca unei acurateți cronologice mai mari, dar în realitate dintr-o intenție eretică – aceea a unirii cu papistașii, pe care doar cu trei ani înainte îi declaraseră oficial „moștenitori împreună cu noi ai Împărăției lui Dumnezeu”, recunoscând hirotoniile anglicanilor chiar înainte de congres (în 1922), în timp ce lumea greacă deplângea catastrofa din Asia Mică – Patriarhia Ecumenică, cu inițiativa Bisericii Greciei, a desființat o rânduială de veacuri a cultului pe plan pan-ortodox!
Chiar dacă acest pseudo-sinod eretic ar fi desființat doar o singură sărbătoare comună, aceasta ar fi fost suficientă ca să nu fie acceptată de credincioși – cu atât mai mult de cei ai Bisericii Greciei și ai Patriarhiei, căci tocmai Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos erau promotorii inovației. Prin urmare, reacția conștiinței ortodoxe la schimbările din 1924 este nu doar îndreptățită, ci demnă de laudă, fiind pe deplin acoperită de sfintele canoane și de întreaga practică a Bisericii.
Și, pentru a vorbi mai limpede despre scopurile ascunse ale așa-numitului „Congres Pan-Ortodox” din 1923, să amintim mărturia proceselor-verbale: în timpul uneia dintre ședințe, episcopul anglican Charles Gore, cunoscut specialist în chestiunile Răsăritului Ortodox, s-a prezentat pe neașteptate și a spus printre altele: „…al doilea pas [către unirea cu ortodocșii] va fi chestiunea calendarului, care ne va aduce la prăznuirea comună a sărbătorilor… Ieri am înmânat Preafericirii Voastre două documente: unul cu semnăturile a 5.000 de preoți anglicani care declară că nu văd nicio piedică în calea unirii depline… iar celălalt conține propuneri concrete despre cum s-ar putea realiza această unire.” (p. 87)
Întrebăm: Când au fost strânse aceste semnături? Cu ce scop? Nu cumva înainte, și mai ales după recunoașterea „hirotoniilor” acestora, cu scopul unirii cu ortodocșii, folosind congresul din 1923 ca instrument potrivit pentru acest plan nelegiuit? Acest fragment singur este suficient pentru a justifica poporul lui Dumnezeu, care, cu glas profetic, a exclamat la schimbarea calendarului: „Ne-au latinizat!” – reacționând cu toată ființa împotriva dușmanilor din afară ai Ortodoxiei, dar și a dictatorilor lăuntrici și păstorilor inovaționiști.
Sperăm că nu veți îndrăzni să numiți cele relatate mai sus drept „pretexte post-factum”, fiindcă ele au precedat inovația, și nici să le comparați cu acțiunile unilaterale și necanonice din trecutul pre-1920, care nu aveau nici promovare pan-ortodoxă, nici acceptare, fiind fapte izolate și personale, necunoscute poporului și, prin urmare, fără a cere de la acesta vreo reacție.
E adevărat că în reacția calendaristică au existat unele neregularități canonice, cauzate în special de ieromonahii și monahii conducători ai mișcării, nu însă de ierarhia lor, care, deși uneori a fost antrenată greșit, s-a menținut adesea în hotarele rânduielii. Mult mai grav decât aceste scăpări este însă faptul că s-a declarat pierderea harului de către Biserica inovatoare. Iar ceea ce dumneavoastră considerați a fi a doua mare abatere – și anume necomuniunea cu celelalte Biserici păstrătoare ale vechiului calendar – nu are temei, căci, „după cum corect consemnează istoria mișcării lor,” vechii-calendaristi au căutat în mai multe rânduri să intre în comuniune cu aceste Biserici, spre a constitui un sinod care să „corecteze dezordinea și situația necanonică ivită.” Nu au reușit, deoarece aceste Biserici au preferat comuniunea cu inovaționiștii, în detrimentul celor slabi în cele lumești, dar tari în adevăr.
În concluzie, subliniem că lupta sfântă a vechilor-calendaristi este pe deplin îndreptățită – atât datorită schimbării unilaterale a calendarului, cât și datorită intențiilor profund necanonice ale congresului din 1923, prin care forțele anti-ortodoxe, dinlăuntrul și din afara Bisericii, căutau să înfăptuiască – sau măcar să declanșeze – unirea minciunii cu adevărul! De aceea, socotim că schisma ivită este vrednică de laudă, potrivit Canonului 15 al Sinodului I-II și cuvântului patristic: „Este bine a ne despărți în chip drept.” Considerăm, de asemenea, că Biserica Greciei poartă răspunderea principală pentru ivirea nu doar a acestei schisme, ci și a ruperii unității liturgice a întregii Ortodoxii, fapt care a făcut-o „potențial schismatică” față de Bisericile care au păstrat vechiul calendar.
Astfel, mărturisitorii locali ai „tradițiilor vechi” s-au dovedit credincioși în cele mici, și de aceea au fost găsiți vrednici și în cele mari – anume în „rezultatul actual al inovației din 1923”, care nu este altceva decât o erezie vădită și o abatere dogmatică gravă.
Theodoretos Monahul
Schitul Sf. Ana, Iunie 1976
Sursa:https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/01/canonical-view-of-calendar-schism.html
Rezistența Ortodoxă 