Rezistența Ortodoxă

Lună: martie 2025

  • Înscriere la Școala de Muzică Psaltică „Sf. Cosma Melodul” din Fălticeni

    Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub ocrotirea Sfântului Cosma Melodul și cu binecuvântarea PS Episcop Sofronie Suceveanul, avem bucuria de a anunța că, începând cu 1 mai 2025(stil nou), își va începe activitatea Școala de Muzică Psaltică „Sfântul Cosma Melodul” din Fălticeni.

    Cursurile se adresează tuturor celor care doresc să pătrundă în frumusețea și profunzimea cântării bizantine, să se apropie de comoara imnografiei ortodoxe și să-și împlinească slujirea în duh și adevăr. 

    Pentru înscrieri, vă rugăm să distribuiți formularul de mai jos tuturor doritorilor, cu mențiunea că vârsta minimă pentru participare este de 12 ani. Cursurile vor fi susținute de către Andrei Mitocaru la Catedrala ”Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Fălticeni în fiecare vineri și sâmbătă. Orarul exact, tematica și toate celelalte detalii organizatorice vor fi prezentate de către acesta tuturor participanților.

    Fie ca această lucrare să rodească în inimi dragostea pentru rugăciunea cântată și și să fie spre slava lui Dumnezeu!

    Formular înscrieri: https://forms.gle/fou6JEFnnh1R1XS19

  • Despre Mathei Karpathakis

    Nikolaos Mannis

    „Dacă cineva îți spune că un anume om este Învățător sau Sfânt și că poate să-ți fie de folos, să nu-l crezi orbește și să nu te apropii fără discernământ, ci mai întâi să cercetezi cu atenție faptele lui și să-l recunoști după roadele sale.” — Ghenadie Scolarios


    INTRODUCERE

    În Ortodoxie, drumurile monahale solitare sunt periculoase. Un astfel de drum solitar au urmat și continuă să urmeze cei care, având ca deviză „Toți s-au abătut, deopotrivă s-au făcut netrebnici; nu este cine să facă binele, nici măcar unul” (Romani 3:12), s-au considerat singurii adevărați ortodocși.

    Unul dintre aceștia a fost și Mathei Karpathakis. Despre acest om s-au scris multe lucruri. Unii îl consideră extremist și fanatic, alții îl cinstesc ca pe un sfânt și mărturisitor. Unii îl văd drept responsabil pentru schisma Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi [n. tr. din Grecia](G.O.C.), în timp ce alții îl respectă, considerându-l doar o victimă a anturajului său, aruncând vina pe consilierii săi (Maria și Tombros).

    Am cercetat toate sursele și mărturiile pe care le-am găsit despre persoana și activitatea sa, cu scopul de a afla adevărul și de a-l prezenta cititorilor de bună-credință. Am descoperit că, într-adevăr, s-au scris multe exagerări despre el. Atât din partea adepților săi, care au încercat să-l înfățișeze ca pe un sfânt și făcător de minuni, cât și din partea jurnaliștilor, care, folosindu-se de scandalurile din Keratea (1933 și 1950), au amestecat adevărul cu minciuna și l-au calomniat de multe ori, deși nu era, desigur, lipsit de greșeli.

    Acest articol, bazat pe:

    1. scrierile proprii ale lui Matthew,
    2. textele altora despre el și mărturii scrise ale celor care l-au cunoscut,
    3. informații reale din presa vremii (și nu din calomniile care au circulat)

    demonstrează că, în niciun caz, el nu poate fi considerat Sfânt, așa cum a afirmat în mod arbitrar profesorul de hagiologie[n. tr. ansamblu de scrieri care tratează despre sfinți sau despre lucruri sfinte.] Antonios Markou, care chiar a compus o slujbă pentru el.

    Este important să subliniem că acest text nu încearcă să definească ce a fost Mathei, ci mai degrabă ce nu a fost. Nu discutăm dacă a fost schismatic, eretic sau doar un om care a greșit, ci explicăm de ce nu-l putem considera un sfânt.

    Această lucrare nu este una polemică, ci apologetică (justificăm de ce nu îl recunoaștem ca sfânt). Dacă adepții săi nu l-ar fi canonizat, probabil acest text nu ar fi fost necesar. Însă, întrucât canonizarea lui a devenit fundamentul schismei dintre adepții lui Mathei și restul Bisericii de Stil Vechi, considerăm necesar să clarificăm aceste aspecte.

    Acceptăm cu plăcere orice comentariu, observație sau corectare, atâta timp cât sunt argumentate și nu sunt simple opinii personale.

    NEASCULTAREA
    Ascultarea este o virtute foarte dificilă. Doar cei cu adevărat smeriți o pot avea. Mulți monahi au luptat decenii întregi pentru a o dobândi și pentru a-și înfrânge propria voință.

    a) Ieromonahul Bartolomeu, care l-a cunoscut pe Mathei, povestește un incident: „Într-o zi, în timp ce citea rugăciuni pentru o femeie posedată din Krakari, Mathei a avut îndrăzneala și nebunia de a-i spune diavolului: «Îți poruncesc eu, să ieși din ea!». Atunci diavolul i-a răspuns: «Băi, Gheorghe1, tu o să mă scoți? Tu, care ți-ai bătut starețul cu sfeșnicul?»”.
    b) În 1910, Mathei a părăsit Muntele Athos și a început să călătorească prin Peloponez ca duhovnic itinerant. Mai târziu, părintele Acachios Papas, unul dintre colaboratorii săi, care a fost hirotonit episcop în 1960 de către rușii din diaspora, menționează opinii ale colegilor monahi ai lui Mathei: „Acesta, fără binecuvântare, a părăsit chilia sa și a mers în lume să predice, lăsându-și starețul singur la o vârstă înaintată. Starețul său, disperat din cauza acestui fapt, s-a aruncat în fântână și s-a înecat!”.
    c) În aceeași perioadă, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a emis o enciclică prin care interzicea duhovnicilor itineranți să spovedească fără permisiunea episcopului local. Aceasta este menționată și într-o scrisoare de răspuns a Sfântului Nectarie din Pentapole către Mathei, datată la 4 iunie 1910, în care îl sfătuiește să nu-l viziteze, pentru a evita scandalul – semn că Mathei nu era dispus să se supună acestei directive.
    Pentru încălcarea acestei enciclice, episcopul de Argolida și Corint, Nikanor Delukas, a ordonat, în 1911, întoarcerea lui Mathei la Muntele Athos.
    d) În aceeași perioadă, Mathei era mistuit de dorința de a deveni martir. A cerut sfatul Sfântului Nectarie despre acest subiect, iar sfântul, înțelegând pericolul unei astfel de gândiri (din cauza mândriei ascunse), i-a răspuns: „Nu plecați în căutarea martiriului înainte de a primi sfaturi de la Părinți virtuoși.”
    Această scrisoare a fost scrisă pe 8 noiembrie 1910. Nu se știe când a ajuns în mâinile lui Mathei și dacă a avut timp să primească sfaturi, însă începutul anului 1911 îl găsește deja pe drum, împreună cu doi alți monahi, cu intenția de a merge în Turcia să mărturisească credința și să fie martirizați.
    După ce au călătorit prin Constantinopol, Smirna și alte locuri, ceilalți doi monahi s-au întors dezamăgiți la Muntele Athos, dar Mathewi a ajuns la Ierusalim înainte de a reveni în cele din urmă la Muntele Athos, fără să obțină martiriul dorit.

    TENDINȚA CĂTRE LIDERISM
    Din cercetarea vieții lui Matthew Karpathakis reiese clar că, cel puțin de la un moment dat încolo, avea o puternică dorință de a fi lider spiritual. Dorința sa arzătoare era să întemeieze o mănăstire unde să fie duhovnic.

    a) În 1910, după ce a părăsit Muntele Athos, a făcut prima încercare de a înființa o mănăstire de maici în Mistra, având ca centru biserica Sfântului Nicolae. Încercarea sa a eșuat din cauza importanței arheologice a locației.
    b) În 1923, a fost îndepărtat de la Mănăstirea Simonos Petras (unde fusese monah), fiind acuzat că încercase să transforme metocul Înălțării Domnului din Vyronas (aflat sub jurisdicția mănăstirii și unde fusese superior între 1916-1922) într-o mănăstire personală.
    c) După ce a părăsit definitiv Muntele Athos în 1926, a încercat să întemeieze o mănăstire de maici la Zoodochos Pigi (Izvorul Tămăduirii) în Nafplio, unde mai slujise în trecut, însă și această tentativă a eșuat.
    d) În cele din urmă, în 1928, visul său a devenit realitate odată cu întemeierea Mănăstirii Maicii Domnului Pefkovouniotissa (cunoscută și sub numele de Pefkovounoyiatrousa) în Kakia Thalassa, Keratea. În jurul acestei mănăstiri de maici s-au construit chilii pentru monahi, care în 1934 au format Mănăstirea de călugări a lui Mathei (Schimbarea la Față a Domnului, Kouvára).

    IPOCRIZIA
    Schimbarea calendarului bisericesc în 1924 l-a găsit pe Mathei la Muntele Athos, unde era duhovnic la Mănăstirea Marea Lavră. Așa cum s-a întâmplat cu majoritatea monahilor athoniți, s-a opus acestei reforme. Poziția sa față de adepții noului calendar a fost extrem de rigidă, considerându-i eretici condamnați fără posibilitate de mântuire.

    Însă, în practică, nu a fost atât de consecvent în atitudinea sa, folosind aceste poziții mai degrabă pentru a speria credincioșii simpli, așa cum reiese din următoarele exemple:

    a) În timpul schimbării calendarului, i-a scris ucenicului său Ilia Pilafas:
    „În legătură cu această înfricoșătoare și cumplită erezie a noului calendar, prin care au fost desființate, mutate și reformate sărbătorile domnești și ale Maicii Domnului, precum și posturile, astfel încât până și în Sfântul și Marele Post creștinii au ajuns să mănânce pește, deși înainte se permitea doar untdelemn în
    zilele de sâmbătă și duminică, vai și amar! Luați aminte la groaznicele pedepse impuse de Sfinții Părinți și la înfricoșătoarele anateme împotriva inovatorilor”.
    Însă, părintele Arsenie Kotteas, unul dintre colaboratorii săi, mărturisește că după schimbarea calendarului, Mathei a slujit împreună cu patriarhul mason Meletie Metaxakis. Mai mult, Arsenie adaugă: „Fiind invitat la Mănăstirea Konstamonitou, în acea perioadă – după schimbarea calendarului – pentru a întări poziția zeloților, Mathei, șovăind din motive necunoscute, nu doar că a susținut pomenirea patriarhului eretic, dar a și slujit împreună cu cei care îl pomeneau!”.

    b) În aceeași perioadă, în timpul unei vizite la Mănăstirea Sfântului Pavel, unde era duhovnic, a convins câțiva monahi să refuze să mai slujească împreună cu ceilalți, care pomeneau patriarhul nou-calendariștilor.
    Însă, când egumenul mănăstirii a aflat acest lucru, nu a reacționat direct, ci i-a propus lui Mathei să slujească împreună. Mathei a acceptat, iar în timpul slujbei a pomenit patriarhul!
    Călugării care fuseseră convinși de el să refuze comuniunea, fiind avertizați din timp de egumen, au asistat la această ipocrizie și, văzând comportamentul său inconsecvent, s-au împăcat cu frații lor.

    c) Deși din 1924 îi considera pe adepții noului calendar schismatici, eretici și excomunicați, în 1926 trimite urări episcopului neo-calendariștilor din Lefkada și Ithaca, Daniil Soulidis. Aceasta este confirmată de o scrisoare de răspuns a lui Daniil, publicată chiar de adepții lui Mathei în cartea cu scrisorile sale.

    d) Pe 10 noiembrie 1932, Mathei a fost invitat de credincioșii de stil vechi din Desfina, Fokida, pentru a discuta public cu episcopul nou-calendariștilor, Ioachim Alexopoulos. Împreună cu el a mers și părintele Acachios Papas, care relatează:
    „În Desfina, l-au chemat pe Mathei ca să discutăm cu episcopul Amfissei, Ioachim, despre problema calendarului. Mathei, împreună cu trei călugărițe de-ale lui, s-au rugat împreună cu episcopul și chiar au cântat împreună. Ba chiar, i-a sărutat episcopului dreapta! La final, l-a rugat pe episcop să slujească împreună,
    pentru dragoste! Dacă nu aș fi fost eu de față, fără îndoială că ar fi slujit împreună!”.
    Și toate acestea în timp ce, în paralel, Mathei scria texte precum acesta:
    „Cercetați Scripturile, nu ascultați de preoți căzuți în erezie! Toți cei ce urmează noul calendar sunt excomunicați și sortiți pierzaniei!”.

    CULTUL PERSONALITĂȚII ȘI ORGOLIUL
    Ucenicii lui Mathei au dezvoltat o relație nesănătoasă cu el, aproape idolatrică. Îl venerau într-atât de mult încât l-au urmat chiar și în schisma pe care a provocat-o. La rândul său, Mathei nu a făcut nimic pentru a stopa aceste manifestări, care îi alimentau orgoliul și l-au determinat în final să creadă că este singurul episcop ortodox adevărat de pe pământ.

    Câteva exemple ale acestui cult al personalității:

    a) După ce Mathei a fost înlăturat în 1923 de la metocul Înălțării Domnului din Vyronas, ucenica sa spirituală, Marina Soulakiotou (mai târziu cunoscută ca Maica Mariam), i-a trimis o scrisoare, din care redăm câteva fragmente:
    „Preacinstite Părinte, ce să vă scriem, ce să vă spunem? Ne-a cuprins o tristețe nespusă, care ne-a lăsat fără glas… Părintele nostru a plecat, iar noi suntem acum orfane și abandonate. A plecat către Muntele Athos. Imaginați-vă plânsetele, suspinele, leșinurile și strigătele fiicelor voastre, care spuneau: „O, dulcele nostru Iisus, de ce ne-a părăsit iubitul nostru Părinte? Cum ne-a lăsat singure și nemângâiate pentru totdeauna?…” „O, Iisuse al nostru, lacrimile noastre vărsate neîncetat nu ajung la Tronul Tău? Nu Te înduioșează pentru a grăbi întoarcerea lui, ca să ne aline sufletele zdrobite?” „O, o, o! Ce a fost aceasta, dulcele nostru Iisus? De ce ne-ai luat mântuitorul sufletelor noastre?”

    b) Adepții săi l-au prezentat drept protagonist în două mari evenimente din istoria Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi:
    • Apariția Sfintei Cruci pe cer în 14/27 septembrie 1925, în Ymittos
    • Moartea muceniței Ekaterini Routti, ucisă la Mandra, Attica, pe 8/21 noiembrie 1927. Pentru primul eveniment, s-a scris:
    „Ca un Părinte divin și ca un soare strălucitor pe Altarul Celui Preaînalt, Dumnezeu Cel Atotmilostiv a auzit rugăciunile sale și în noaptea de 14 septembrie 1925, în Biserica Sfântului Ioan Teologul din Atena, a făcut să apară pe cer Sfânta Cruce!”.
    Însă este bine cunoscut faptul că Mathei se afla la Muntele Athos până în 1926, iar preotul care a slujit acea priveghere istorică a fost părintele Ioannis Floros.

    c) În 1933, în fața sutelor de pelerini prezenți la mănăstirea sa din Keratea, Mathei a afirmat:
    „Copiii mei, am văzut-o pe Maica Domnului, care mi-a spus că, în 15 zile, voi fi făcut arhiepiscop al Serbiei și mă voi muta acolo. Dacă vreți să rămân, rugați-vă pentru ca Maica Domnului să fie înduplecată.”
    Toți s-au rugat cu lacrimi și în genunchi. După două zile, Mathei a anunțat că Maica Domnului i-a transmis că rugăciunile credincioșilor au fost auzite și că trebuie să rămână în Grecia încă 15 ani.
    A mai spus și că Maica Domnului i-a vestit că el va fi cel care va sluji ultima Liturghie în Sfânta Sofia din Constantinopol.

    d) Ucenica sa, Mariam Soulakiotou, îi spunea mereu cuvinte care îi alimentau mândria:
    „Preasfințite Părinte, tu ești singurul Sfânt Ierarh din întreaga lume de astăzi. Toți ceilalți sunt masoni, atei, eretici, inclusiv cei din sinodul lui Hrisostom de Florina. Pe tine te-a ales Dumnezeu să mergi la Constantinopol, să săvârșești Sfânta Liturghie și să devii Patriarh.”

    e) Adepții lui Mathei l-au pictat în icoane și au compus cântări în cinstea lui.
    În testamentul său din 1950, Mathei a scris, cu siguranță absolută, următoarele:
    „Eu plec acum, copii ai mei, către Dumnezeu și Tatăl Ceresc.”
    În timpul vieții sale, ucenicii lui îi cântau deja cântări bisericești și îi aduceau cinstire ca unui sfânt. Într-un manuscris din 1977, părintele Bartolomeu mărturisește:
    „Chiar el însuși și-a compus imnurile de laudă, și-a scris slujba sa de canonizare și le-a dat ucenicilor săi să i le cânte.”

    f) În revista adepților săi, „Tezaurul de preț al pocăinței” (iunie 1950), a fost publicată o fotografie a lui Mathei înconjurat de îngeri care i se închină.

    g) Un alt ucenic, părintele Arsenie Kotteas, relatează că:
    „Adepții săi au pictat o icoană a Domnului nostru Iisus Hristos, iar de-o parte și de alta i-au pus pe Mariam și pe Mathei, în locul Maicii Domnului și al Sfântului Ioan Botezătorul. În fața acestei icoane arde neîncetat o candelă de aur!”

    NEONESTITATEA
    Un Sfânt nu s-ar fi dedat niciodată la acțiuni rușinoase precum cele de mai jos:
    În 1931, Mathei a publicat cartea „Trâmbița în apărarea Bisericii noastre Ortodoxe de Răsărit”, care era, în mare parte, copiată dintr-o carte a părintelui Arsenie Kotteas, intitulată „Centrul Bisericii noastre Ortodoxe de Răsărit”, publicată în 1925. Nu a făcut nicio mențiune despre sursa sa. Arsenie a denunțat acest plagiat în 1953, spunând: „Răposatul episcop Mathei nu doar că a furat multe pagini din cartea mea ‘Centrul’, dar a luat și altă carte a mea, „Sabia”, a rupt coperta, și-a pus propria semnătură pe ea și a distribuit-o sub numele său!”

    TERORIZAREA CREDINCIOȘILOR
    Adepții lui Matthew îl descriau astfel:
    „Ca predicator, era pozitiv. Se concentra mai mult pe fericirea Raiului decât pe iad, mai mult pe Hristos decât pe diavol, mai mult pe bucurie decât pe tristețe.”
    Însă, oricine îi citește scrierile va observa exact opusul.

    Predicile și textele sale erau pline de amenințări, prezentându-L pe Dumnezeu ca pe un justițiar nemilos. Se folosea de teroare spirituală pentru a controla credincioșii mai simpli, deformând imaginea lui Dumnezeu și afectând libertatea personală a oamenilor.

    Un exemplu clar este cartea sa „Glasul unui ieromonah ortodox autentic”, un volum mic de doar 24 de pagini, dar plin de referințe la iad, diavoli, întunericul veșnic, osândă, foc nestins și blesteme.

    Două exemple de versuri din această carte:
    „Vai și amar de aceia, mai bine nu s-ar fi născut, În râul de foc se vor chinui, fără sfârșit.”
    „Atâtea chinuri vor îndura, în întunericul veșnic, În Tartarus, în focul nestins, de viermi neadormiți mâncați.”

    În aceeași carte, la pagina 22, Mathei scrie că toți cei care urmează noul calendar nu doar că sunt anatemizați și excluși din Biserică, ci și că nu vor putrezi în morminte, ca semn al damnării lor.

    Acest tip de discurs a înspăimântat multă lume. Mulți oameni au trecut la vechiul calendar nu din convingere, ci din frica iadului, adoptând ulterior același comportament fanatic.

    Un exemplu elocvent s-a petrecut în satul Dovra, Boeotia. Mathei le-a spus sătenilor că preotul lor, care murise cu trei ani înainte, era osândit veșnic pentru că urmase noul calendar.

    Drept urmare, familia preotului și alți săteni au decis să deshumeze trupul, pentru a vedea dacă era „neputrezit” (semn al osândei). L-au chemat pe Mathei la fața locului, iar unul dintre săteni l-a întrebat:
    „Dacă îl găsim descompus, ce vei spune?”
    Matthew a răspuns cu siguranță:
    „Dacă trupul lui nu este intact, să mă îngropați pe mine în locul lui, de viu!”

    Însă, când mormântul a fost deschis, s-a descoperit că preotul era complet descompus, în mod natural. Atunci, același sătean l-a întrebat pe Mathei:
    „Ei bine, ce facem acum? Te îngropăm pe tine?” Mathei nu a mai spus nimic și a fugit din sat.

    Din cauza comportamentului său fanatic, până și un psalt de stil vechi l-a denunțat public. Un ziar al vremii a publicat acest incident.

    În 1942, episcopul Gherman al Cycladelor a scris un raport oficial despre activitatea lui Mathei. În acest raport, îl acuza că a obligat o maică, Vasiliki Kriezi, să se prefacă posedată de diavol. „Viziunile” acestei maici au fost scrise și publicate în cartea „Tezaurul prețios al pocăinței”, în 1934, la Atena. Această carte este un exemplu clar de manipulare spirituală. În ea, apar personaje demonice, îngeri, sfinți și păcătoși osândiți, toate în slujba promovării cultului personalității lui Mathei.
    Ideile centrale ale cărții sunt:
    • Cei care îl ascultă pe Mathei se vor sfinți.
    • Cei care îl contrazic vor fi damnați.
    Mai grav, cartea include nume reale ale unor persoane pe care Vasiliki „le-a văzut” fie în Rai, fie în iad. A fost un instrument de teroare și manipulare, folosit pentru a forța ascultarea totală.

    SCANDALURI ȘI ÎNȘELĂTORII

    a) Așa cum am menționat mai devreme, episcopul Gherman al Cycladelor l-a acuzat pe Mathei că a obligat o maică să se prefacă posedată. Documentele arată că această „posedare” a fost o înșelătorie.
    În cartea publicată în 1934, „exorcismele” ei sunt descrise ca având loc între decembrie 1933 și ianuarie 1934. Însă, cu doar câteva luni înainte, în martie 1933, Mathei însuși anunțase că a eliberat-o de demoni! Dacă fusese „vindecată” în martie 1933, cum putea fi din nou posedată în decembrie același an?

    b) În martie 1933, a izbucnit primul scandal major legat de Mathei, numit „Scandalul Kerateei”. Totul a început cu Eleni Stefanopoulou, o fată de 16 ani adusă la mănăstirea lui Mathei de către mama ei, după moartea tatălui fetei.
    Mathei și Maica Mariam au declarat că tânăra era posedată și au început să o „exorcizeze” prin metode violente.
    După câteva săptămâni, fata a reușit să fugă și a mers direct la poliție.
    Scandalul a explodat, iar presa a făcut dezvăluiri despre Mathei, numindu-l „Noul Rasputin”.
    În ziarele vremii au apărut acuzații de tortură, manipulare și chiar orgii sexuale.
    Trebuie menționat că Mathei și Mariam nu erau complet nevinovați, dar nici toate acuzațiile din presă nu erau adevărate.
    Totuși, faptele confirmate sunt suficiente pentru a demonstra gravitatea situației.
    Eleni Stefanopoulou a declarat în fața autorităților: „M-au legat de mâini și de picioare și m-au supus la diverse violențe, inclusiv la atingeri indecente.”
    Când Mathei a fost întrebat de ce a recurs la astfel de metode, răspunsul său a fost șocant: „Dacă nu aș fi acționat așa, ar fi adus diavolul în mănăstire.”

    LAȘITATEA
    În prima perioadă a luptei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, preoții, monahii și credincioșii au îndurat persecuții cumplite.

    • Unii au fost închiși și caterisiți, precum părintele Arsenie Sakellaris.
    • Alții au fost bătuți crunt și exilați pe insule pustii.
    • Unora li s-au spart dinții cu pumnale de fier, cum s-a întâmplat cu părintele Arsenie Kotteas.
    • Unii au fost chiar uciși, precum Ekaterina Routti.
    • Mitropolitul Hrisostom de Florina a fost exilat de două ori, ultima dată la peste 80 de ani.

    În contrast, Mathei nu a suferit nicio persecuție, pentru că se ascundea mereu.

    a) În iunie 1926, când a fost fondată Frăția Zeloților Athoniți, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos a convocat în fața sa mai mulți dintre inițiatorii mișcării, inclusiv pe Mathei.
    Părintele Acachios Papas, unul dintre liderii mișcării, povestește:
    „Ne-am adunat mulți în chilia lui Mathei. Am hotărât să ne prezentăm în fața Chinotitei Athonite și să ne apărăm credința. Mathei se lăuda că îi va mustra sever, că le va spune adevărul în față. Dar în acea noapte, înainte de audiere, a coborât în portul Dafni și a fugit la Pireu! A doua zi, noi ceilalți am mers și ne-am apărat cauza.”

    b) Prima dată când Mathei a fost oficial acuzat a fost după hirotonia sa ca episcop al Breshtenei, în 1935.
    A fost judecat de Biserica nou-calendariștilor și „caterisit”. A fost condamnat și la exil pe insula Strofades, în Zakynthos. Însă, spre deosebire de ceilalți episcopi de Stil Vechi, Mathei nu s-a prezentat la exil, ci s-a ascuns.

    c) În 1938, Mathei a fost din nou judecat împreună cu episcopul Gherman al Cycladelor, fiind acuzați de „exercitarea ilegală a funcției de cleric ortodox”.
    Procesul s-a ținut la Tribunalul Penal din Halkida, pe 15 martie 1938.
    În timpul procesului, Mathei a pretins că purta panaghia (medalionul episcopal) doar ca un simplu obiect decorativ, nu ca simbol al rangului său episcopal.
    Această declarație rușinoasă a dus la achitarea sa și a episcopului Gherman.

    ÎNCĂLCAREA CANOANELOR BISERICEȘTI
    Mathei se considera un păstrător absolut al tradiției ortodoxe și un apărător strict al canoanelor bisericești. Cu toate acestea, el însuși a încălcat în mod repetat aceleași canoane pe care le pretindea a le respecta cu strictețe.

    a) A condus o mănăstire mixtă timp de șase ani
    Mănăstirea sa de maici din Keratea a fost întemeiată în 1928. Însă, până în 1934, în aceeași incintă au locuit și călugări bărbați, lucru interzis de Canonul 67 al Sinodului VI Ecumenic și de Canonul 20 al Sinodului VII Ecumenic.

    b) A distrus familii prin separarea forțată a soților
    Mathei îi îndemna pe soții căsătoriți să divorțeze și să devină monahi, chiar și fără consimțământul celuilalt soț.
    Aceasta este o încălcare gravă a Canonului 5 Apostolic și a Canonului 48 al Sinodului VI Ecumenic.

    c) A provocat schisme prin propria sa încăpățânare
    Canonul 14 și Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol interzic clar separarea de episcopul canonic, cu excepția cazului în care acesta predică o erezie. Mitropolitul Hrisostom de Florina, cu care Mathei a rupt comuniunea, nu predica nicio erezie, ci doar considera că tainele nou-calendariștilor nu sunt invalide.
    Astfel, Mathei a creat o schismă fără temei dogmatic, încălcând sfintele canoane.

    d) A hirotonit episcopi singur, fără alți episcopi
    Potrivit Canonului 1 al Apostolilor, Canonului 4 al Sinodului I Ecumenic și Canonului 19 al Sinodului Antiohiei, un episcop nu poate hirotoni singur alți episcopi. Însă, după moartea episcopului Gherman, Mathei s-a autoproclamat singurul episcop ortodox adevărat și a început să hirotonească alți episcopi de unul singur.

    CONCLUZIE: ESTE POSIBIL CA MATHEi SĂ FI FOST SFÂNT?
    Unii oameni ar putea întreba:
    „Dar nu a fost și Mathei un mare ascet? Nu a postit, nu a fost un om de rugăciune? Nu a făcut și minuni?”

    Răspunsul este următorul:
    • Da, Matthew a fost un om ascet, dar asceza nu garantează sfințenia.
    • Și ereticii pot avea vieți ascetice. De exemplu, Nestorie, marele eretic, era cunoscut pentru viața sa severă.
    • Inclusiv călugării budiști postesc și practică abstinența.
    • Diavolul însuși nu mănâncă și nu doarme niciodată!

    Prin urmare, asceza fără smerenie și dragoste nu duce la sfințenie.

    În ceea ce privește „minunile” lui Mathei, să lăsăm să vorbească Sfântul Atanasie cel Mare: „Dacă cineva face minuni, dar nu are adevărata credință ortodoxă, să nu-l ascultăm, pentru că diavolul poate face și el false minuni.”

    CONCLUZIE FINALĂ
    Acest articol a fost scris pentru că mulți dintre adepții lui Mathei continuă să-l considere sfânt, nu neapărat pe baza unor argumente teologice, ci pentru că așa au fost crescuți să creadă.

    Mulți dintre ei au crescut cu icoane ale lui Mathei în casele lor, purtând chiar medalioane cu chipul lui și fiind educați în ideea că el a fost singurul episcop ortodox autentic.

    Însă adevărul este altul. Singurul Mântuitor al Bisericii este Iisus Hristos, nu Mathei Karpathakis.

    Nu acceptăm canonizări false, bazate pe cultul personalității, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Mathei.

    Sperăm că cei de bună-credință dintre adepții lui Mathei vor înțelege adevărul și vor renunța la schismă, pentru a se uni din nou cu adevărata Biserică Ortodoxă de Stil Vechi.

    * Acest text este tradus din engleză, am primit varianta în engleză de la dl. Nikolaos. Originalul în greacă se află pe blog-ul acestuia la următoarele link-uri: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2014/08/blog-post_40.html (Partea I)

    https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2014/09/blog-post.html (Partea a II-a)

    Note

    1. Numele său de mirean. ↩︎

  • Clevetirea – veninul cu care se hrănește omul modern

    „Demonii încearcă în tot chipul să ne facă să păcătuim. Însă atunci când nu izbutesc, ne împing să-i judecăm pe cei ce păcătuiesc.”(Sf. Ioan Scărarul)

    Știm cu toții că epoca aceasta în care trăim aproape că ne impune zilnic să judecăm aproapele. Și poate că în unele cazuri este chiar necesar, de pildă în cazul alegerii regimului politic, că tot este un an în care vor fi multe alegeri electorale. De asemenea, tot ce ține de actele juridice au ca și fundament judecata. De asemenea, oriunde există examene există și judecată. Dar să fim cu luare aminte, căci chiar dacă judecata este cotidiană și face parte din experiența socială de zi cu zi, nu înseamnă că toate formele ei sunt acceptate de Biserică și că ar trebui să facă parte din rutina noastră zilnică, întrucât sfinții părinți, nu se referă la această parte lumească a înțelesului cuvântului „judecată”, ci la cea în relație cu aproapele și cu Dumnezeu.

    Așadar, axându-ne și noi pe această latură, vom începe analiza acestui păcat al clevetirii aproapelui cu două reflecții, una a Sfântului Maxim Mărturisitorul și una a Sfântului Ioan Scărarul. În „Capete despre dragoste III”, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre obișnuința din vremea sa cu care oamenii își osândeau aproapele: „Oamenii au încetat să-și mai plângă păcatele, I-au luat Fiului lui Dumnezeu dreptul de a judeca și, ca și cum ar fi fără de păcat, se judecă și se condamnă unul pe altul. Cerul se miră și pământul se cutremură. Însă unora ca acestora, lipsiți de simțire, nici măcar nu le e rușine”. În lucrarea „Scara Sfântului Ioan Sinaitul” a Sfântului Ioan Scărarul, în Cuvântul al X-lea regăsim astfel: „I-am văzut pe unii cum cad în ascuns în păcate grele de tot felul, ce nu vor fi date niciodată pe față. Dar unii ca aceștia au nerușinarea de a-și îngădui, sub aparența reputației lor fără cusur, să dea pe față greșelile mărunte, de care unii oameni se fac vinovați”.

    Însă totuși, ce sunt clevetirea și osândirea aproapelui? Același sfânt Ioan ne învață tot în Cuvântul al X-lea din opera sa de renume că acest act al clevetirii „se naște din ură, fiind o boală insiduoasă și o viperă nesătulă pe trupul iubirii. Clevetirea – fățărnicie în iubire, nimicirea castității, murdărirea și împovărarea inimii”. Dorotei din Gaza, în „Diferite învățăminte…” ne învață astfel: „Altceva e clevetirea și altceva, osândirea aproapelui… Clevetirea înseamnă să spui împotriva cuiva, de exemplu, că a mințit, s-a mâniat ori a desfrânat sau ceva asemănător. Prin cele spuse de tine l-ai clevetit, adică ai vorbit împotriva lui, i-ai vădit rău-voitor păcatul. Pe când osândirea aproapelui înseamnă, de asemenea, să susții, de exemplu, că cineva este mincinos sau mânios din fire, sau desfrânat. În cazul acesta, ai osândit însăși dispoziția sufletului său și ai luat o hotărâre în privința întregii sale purtări și viețuiri. Susținând că el este o astfel de persoană, l-ai condamnat ca pe unul care este într-adevăr așa”. Prin urmare, clevetirea este atunci când cineva spune altcuiva o greșeală a unui frate, dar nu din pricini sincere și curate, indiferent dacă cele rostite sunt adevărate sau nu, iar osândirea este atunci când cineva își exprimă o judecată osânditoare asupra unui frate și nu asupra faptelor rele ale acestuia.

    Mergând mai departe, deosebim două chipuri ale clevetirii și osândirii, unul direct și vădit, iar altul indirect și greu de deosebit. Un chip indirect este acela în care se amestecă lauda cu osândirea. Foarte limpede ne explică Marcu Eremitul în „Despre legea duhovnicească” acest aspect: „Cel ce laudă pe cineva pentru un lucru și-l osândește pentru un altul suferă de slavă deșartă și pizmă. Așadar, prin laude încearcă să-și ascundă invidia și prin osândire, să se scoată pe sine în evidență”. Un alt chip al clevetirii este acela sub pretextul iubirii. Despre această formă de clevetire vorbește Sfântul Isaac Sirul în „Cuvântul al LX-lea” astfel: „De ce-l urăști pe cel păcătos, omule? Fiindcă nu e, după părerea ta, drept? Dar unde e oare dreptatea ta, dacă tu n-ai iubire? În loc să-l prigonești, de ce nu verși o lacrimă pentru el?”. Alături de această formă de clevetire se regăsește și clevetirea sub pretextul îndreptării celui ce a greșit. Această formă de clevetire nu este acceptată de părinții Bisericii pentru că ceva ce se face din rea-intenție nu poate avea o înrâurire bună, iar o asemenea atitudine mai mult vatămă decât să aducă folos.

    Totuși ce ne împinge să clevetim și să osândim? Părnții ascetici ajung la concluzia că invidia este unul din factorii majori ce ne determină să păcătuim asfel. Iată că în același cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul regăsim astfel: „Demonii încearcă în tot timpul să ne facă să păcătuim. Însă, atunci când nu izbutesc, ne împing să-i judecăm pe cei ce păcătuiesc… Să știi că osândirea este însușirea ranchiunoșilor și a invidioșilor. Cu multă bucurie învinovățește și defăimează cineva învățăturile sau lucrurile ori izbânzile fratelui”. Un alt factor ce ne împinge să clevetim și să osândim este pretenția fariseică a celui ce a sporit într-o virutute de a fi urmat de ceilalți, după cum susține cuviosul Dorotei în aceeași operă citată anterior: „De aceea nu sporim în bine, căci odată cu neînsemnata noastră sporire pretindem și de la aproapele același lucru… Dar oare de ce nu ne-am cere mai degrabă nouă înșine să ținem poruncile și, de asemenea, de ce nu ne-am învinui în primul rând pe noi înșine pentru încalcarea lor?”

    Dacă ne gândim la cauzele care îl fac pe om să judece și să osândească pe aproapele, desigur că acestea ar fi numeroase, asemenea factorilor menționați anteriori. Însă o primă cauză majoră ar fi percepția greșită că orice faptă, bună sau rea, ar fi măsurabilă de către om. Practic, în momentul în care cineva vede faptele și comportamentul altcuiva, ar putea să-i judece și trăirea sau moralitatea acelei persoane. Această abordare nu este acceptată de Biserică pentru că nu include intenția celui care judecă. În acest sens, Sfântul Simeon Metafrastul, în lucrarea „Cuvinte morale”, lămurește astfel: „Dintre păcatele oamenilor, unele sunt de bunăvoie, iar altele, din rea voință. Altfel se judecă păcatele ce nu sunt de bunăvoie și altfel se pedepsesc păcatele care își au începutul în reaua voință. De pildă, unul a păcătuit fiindcă dintru început a fost educat într-un chip foarte rău. S-a născut din părinți nedrepți, a ascultat cuvinte murdare și a văzut fapte nedrepte. Altul a avut multe prilejuri să se cultive în virtute. A crescut în cumințenie, primind multe sfaturi bune de la părinți, fiind alături de dascăli care l-au învățat ce e corect, dându-i-se multe lecții duhovnicești…Și după toate acestea a fost amăgit de păcat. Nu va fi drept ca cel din urmă să aibă parte de o pedeapsă mai grea? Cel dintâi va fi osândit pentru că nu s-a folosit după cuviință de prilejurile dobândirii mântuirii pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna oamenilor. Cel din urmă va fi osândit mai mult fiindcă a trădat ajutorul cel atât de mare primit de el și că, din nebăgare de seamă, s-a lăsat atras de o viețuire rea”. Prin urmare, dacă ne-am gândi că păcatele sau virtuțile ar fi niște măsuri obiective, nu am putea să ne asumăm cu adevărat cuvintele Mântuitorului: „când veți face toate cele poruncite vouă să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”(Lc. 17, 10).

    A doua cauză, care este legată de cea dintâi, este înțelegerea că învățătura creștină este ceva impus de Dumnezeu ca făcânt parte din spectrul legalității și nu ca un mod de viață. Mai pe scurt, păcatul este privit ca o încălcare a legii mai degrabă decât ca o vătămare personală, ceea ce denotă că faptele imorale sunt văzute de credincioși cu o anumită simpatie, iar cel care le săvârșește cu o doză considerabilă de invidie. Un exemplu relevant ar fi situația în care cineva suferă de o boală trupească gravă. Firește că ne va părea rău pentru acea persoană și vom da slavă lui Dumnezeu că nu suntem în situația lui. Dar atunci când aceeași persoană ar săvârși un păcat, de ce în loc să încercăm să-l ajutăm, sau să ne pară rău, îl osândim și poate ne și pare bine? Ne facem așadar neascultători legii creștinești, „căci Cela ce a zis Nu desfrâna! a spus și Nu judeca!”(Ilias Voulgarakis, „Tu de ce îți judeci fratele?”)

    O a treia cauză, în viziunea părinților Bisericii este mândria. Imboldul fariseic al omului care se îndreptățește pe sine și crede că el este mai virtuos decât alții își are originea în fisurarea în timp a relației cu Dumnezeu, căci crede că poate exista și funcționa fără harul și ajutorul Lui, practic reînviind păcatul strămoșesc în acțiunile sale. Foarte ușor clevetitorul poate cădea în răzvrătire tocmai din aceste motive. În acest sens, avva Evagrie, în „Despre smerenie” ne învață astfel: „Dacă înainte de toate omul nu se va smeri, nu se va putea nevoi. Fiindcă fără smerenie disprețuiește harul lui Dumnezeu și își însușește pe nedrept izbânda. Atunci, în primul rând, îi disprețuiește pe ceilalți și-și zice: «am muncit mai mult decât ceilalți».” Totodată, avva Isaia ne sfătuiește să nu luăm aminte dacă ceilalți trăiesc în neorânduială: „Dacă-ți săvârșești faptele cu smerenie, ca și cum ai fi un nevrednic, atunci Dumnezeu le primește. Dar dacă în inima ta se îngrămădesc gânduri și tu iei în seamă că aproapele tău doarme sau trăiește în neorânduială, atunci truda ta este în zadar”(I.V., „Tu de ce îți judeci fratele?”)

    Ultima cauză are la bază ideea greșită că preoții sau monahii, prin lupta lor duhovnicească ar dobândi nu numai schimbarea cugetului, ci și a firii. Iată o metaforă foarte potrivită pentru acest caz: „Așa cum, atunci când un atlet alunecă, oponentul său se aruncă asupra lui și-l lovește, doborându-l la pământ, tot așa și oamenii aceștia(care judecă călugării și slujitorii), când văd că un ascet cu viață virtuoasă se îndepărtează de ceea ce e corect, îl atacă și-l iau în râs, de parcă ar slobozi săgeți asupra lui. Vedeți, oamenii aceștia nu se gândesc că acești nevoitori sunt atacați și răniți zlinic de săgețile patimilor”(I.V., „Tu de ce îți judeci fratele?”).

    Oare se cuvine unui creștin adevărat să-și judece aproapele? Evagrie Ponticul, în „Drepții și desăvârșiții” spune astfel: „Drepții nu blestemă pe nimeni, nici nu strigă cuiva «nebune!», nici nu disprețuiesc…Cei desăvârșiți cinstesc și binecuvintează pe toți.” Cuviosul Thalassie, în „Despre iubire…” povățuiește astfel: „Sufletul clevetitor are limba foarte rea. Se vatămă pe sine, îl vatămă pe cel ce-i dă ascultare și din când în când chiar și pe cel împotriva căruia vorbește.” Aceeași temă o regăsim și în Sfânta Scriptură: „Vai celui ce-și adapă aproapele cu băutură necurată”(Avac. 2,15). „Nimic altceva nu mânie mai mult pe Dumnezeu decât faptul de a cleveti sau osândi sau de a socoti de nimic aproapele” spune avva Dorotei din Gaza. Sfântul Vasile cel Mare este foarte aspru cu cei ce clevetesc și chiar cu cei ce ascultă pe cel ce clevetește: „cel ce clevetește împotriva fratelui său sau îi dă ascultare clevetitorului și-l îngăduie este vrednic de afurisenie.”(„Consituțiile mici”).

    Păcatele acestea ale clevetirii și osândirii aproapelui contravin și încalcă învățăturile creștine. Încalcă teologia, pentru că printre „atribuțiile” omului nu le regăsim, căci judecata „nu este treaba noastră, ci doar a lui Dumnezeu, care este marele Judecător și care ne știe inimile și patimile ascunse ale firii.”(Antioh de la ms. Sf. Sava, Cuvântul al XLIX-lea). „Faptul de a judeca este o răpire nerușinată a dreptului ce aparține lui Dumnezeu” spune Sf. Ioan Scărarul în același cuvânt menționat anterior; și iarăși, Anastasie Sinaitul, pe un ton mai aspru: „Cel ce judecă înainte de venirea lui Hristos este antihrist, fiindcă răpește dreptul ce-i aparține lui Hristos”(I.V., „Tu de ce îți judeci fratele?”).

    De asemenea, ele încalcă eclesiologia, fiind un act necanonic. Sfântul Isaac Sirul ne spune astfel: „Nu-l urî pe păcătos, cu toții suntem răspunzători”(Cuvîntul al LX-lea). Tot în „Tu de ce îți judeci fratele?”, Ilias Voulgarakis concluzionează astfel: „Toți creștinii sunt dimpreună-răspunzători de păcat în virtutea faptului că noi, cu toții, laolaltă, alcătuim o unitate organică. Unitatea aceasta este trupul lui Hristos, adică Biserica. Mustrarea fratelui, prin clevetirea și osândirea sa, este ocară la adresa lui Hristos, întrucât, printr-o asemenea purtare, un mădular al Său este lepădat.”

    Dar totuși, este permisă în vreun fel judecarea aproapelui de către Biserică? Rezumând ce scrie Sfântul Ierarh Vasilie cel Mare în „Constituțiile mici” și în „Epistola 287”, cineva poate să exprime o judecată despre o persoană anume în 3 cazuri:

    1. când e mânat de dorința îndreptării fratelui pe care îl vede păcătuind, cu condiția ca cel care vrea să îndrepte pe celălalt nu trebuie să se facă vinovat de același păcat;
    2. când discută cu părinți sporiți și cu discernământ duhovnicesc despre cineva, cu gându-l sincer de a-l corecta;
    3. când voiește să-și atenționeze frații care intră în relație cu cineva care are un caracter vătămător, cu gândul de a-i proteja.

    Se mai permite de asemenea judecarea aproapelui atunci când acesta propovăduiește învățături eretice. Cuviosul Anastasie Sinaitul în „Cuvânt despre Sfânta Sinaxă”, discutând despre obșnuința cu care unii osândesc clericii, sesizează faptul că acest lucru este cu totul interzis. Singura situație acceptată este atunci când clericul „face greșeli în privința chestiunilor dogmatice.” Însă, pentru acest lucru, este nevoie de foarte multă luare-aminte fiindcă analiza unui text dogmatic și constatarea unei greșeli nu sunt la îndemâna oricui. De multe ori, o persoană fără o educație teologică adecvată sau poate chiar lipsită de judecată poate să găsească greșeli acolo unde nu există. În acest sens, regăsim în Epistola 204 a Sfântului Vasilie cel Mare, o explicație foarte amănunțită: „ Dacă am facut vreo greșeală în cele ale credinței, să mi se arate rânduiala scrisă pe care am călcat-o. Să se instituie și aici un nou juriu drept și nepărtinitor! Să se dea citire acuzațiilor! Să se facă cercetări dacă nu cumva acuzația își are temei mai curând în ignoranța acuzatorului ori dacă nu cumva este anulată de însăși țesătura ei. Căci multe lucruri bune li se par rele celor ce au un criteriu nesigur de judecată, după cum nici sarcinile cu greutate egală nu par egale atunci când talgerele balanței nu sunt în echilibru, iar celui al cărui gust este afectat de boală, până și mierea i se pare uneori amară. Și ochiul când nu-i sănătos nu vede clar toate obiectele reale, ci își închipuie multe lucruri care nu există în realitate, chiar și când se judecă puterea cuvântului se întâmplă adeseori ceva asemănător, când judecătorul este ceva mai puțin competent decât scriitorul. Căci atât cel ce judecă valoarea unei cuvântări, cât și cel ce a compus-o, trebuie să dovedească într-un fel aceeași pregătire. Nu cumva găsește să-și dea părerea despre agricultură cineva care n-a fost deloc agricultor? Sau va judeca cineva ce însemnează armonie sau fals în compozițiile muzicale dacă acela nu stăpânește nici pe departe legile armoniei? Oare va putea judeca orice prim venit o cuvântare, dacă nu va arăta cine i-a fost dascăl și câți ani a învățat, într-un cuvânt, dacă n-a auzit cât de cât despre arta de a întocmi cuvântări? Dar nici în problemele duhovnicești nu-i îngăduit oricui să se prezinte la examinarea cuvintelor rostite, ci numai celui căruia i s-a dat duhul înțelegerii, după cum ne-a învățat Apostolul, când a vorbit despre împărțirea darurilor…”(Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 12)

    Totuși, examinând scrierile părinților Bisericii, vom observa că există foarte multe pe tema interzicerii clevetirii și osândirii aproapelui și mai puține s-au referit la situațiile în care este îngăduită judecarea celorlalți și vădirea lor. Pe scurt, pentru cei ce se află la începutul nevoințelor duhovnicești, este mult mai indicat să încerce să se ferească cu totul de judecarea aproapelui.

    În concluzie, subiectul acesta al clevetirii și osândirii aproapelui este unul foarte vast, iar învățăturile Bisericii cu privire la acestea sunt și mai numeroase, totul depinde de noi, până la urmă, dacă suntem hotărâți să începem să ne lepedăm de ele sau nu. Ar mai fi multe de zis, dar încheiem aici și, cum altfel, dacă nu tot cu un citat din părinții ascetici? „Mă uimește faptul că, deși, privitor la neregulile și păcatele celorlalți, ne arătăm judecători cu inimă împietrită, ne trecem cu vederea propriile greșeli care, adeseori, au nevoie de mult mai multă iertare. Cât privește păcatele proprii suntem orbi, cât privește pe cele ale semenilor avem un văz cât se poate de ascuțit. Însă cu cu izbânzile se întâmplă tocmai pe dos. Ale noastre, deși-s mărunte și neînsemnate, ni se par mari. Ale semenilor, deși sunt mari și minunate, le socotim mici și de nimic.”(Isidor Pelusiotul, Epistola către Alypie).

  • Despre Anatema – Sf. Ioan Hrisostom

    Despre Anatema – Sf. Ioan Hrisostom

    Pentru că în rândul credincioșilor s-a instituit o disponibilitate prea ușoară și parcă o râvnă oarbă de a da Anatema pe oricine, fără prea multă judecată în prealabil, dorim să vă aducem la cunoștință un text remarcabil al Sfântului Ioan Gură de Aur, extras din cartea „Omilii la săracul Lazăr. Despre Soartă și Providență. Despre Rugăciune. Despre Viețuirea după Dumnezeu”, apărută sub egida Editurii Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române:

    Cuvine-se să ne învățăm a nu aduce sub blestem nici pe cei vii, nici pe cei morți.[1]

    1. V-am vorbit nu de mult despre faptul de a nu-L putea cunoaște pe Dumnezeu, și v-am vorbit pe cât se poate arătându-vă cu texte din Scriptură și cu argumente raţionale că înţelegerea firii dumnezeiești este cu totul de nepătruns chiar și puterilor celor nevăzute, acelor puteri care duc o viaţă netrupească și fericită. Cu toate acestea noi, care ducem o viaţă uşuratică și stricată, noi, care ne lăsăm robiți de tot felul de păcate, căutăm să cunoaștem ceea ce este cu totul necunoscut chiar făpturilor nevăzute. Având ca temei al unei astfel de purtări buna părere ce o avem despre puterea noastră de judecată și dorinţa de a afla slavă deșartă de la cei ce se-ncred în noi, nu ne mai gândim că firea noastră e mărginită, nici nu mai urmăm dumnezeieștii Scripturi și Părinților, ci târâţi, ca de un şuvoi de apă, de buna părere ce o avem despre noi, am căzut într-un păcat atât de mare.

    Dar, iată, să vă vorbesc acum și cele ce se cuvin despre anatemă; să vă arăt puterea acestui păcat, pe care nimeni nu-l socoate păcat, ca să pun frâu prin aceasta gurilor celor neînfrânate și să dau pe faţă boala celor care se folosesc, la întâmplare, de acest cuvânt.

    Viața noastră a ajuns într-atât de păcătoasă, încât, deși suntem căzuţi atât de jos, nu ne mai dăm seama că suntem în cele mai mari păcate. S-au împlinit cu noi cuvintele proorocești: „De la picioare până la cap, nimic… nu e neatins; răni, vânătãi, bube deschise; nici oblojeli, nici  fașe, nici untdelenm, nimic care să le vindece.„[2]

    De unde să-mi încep vorba despre acest păcat? De la poruncile rânduite de Stăpanul nostru sau de la neștiința și nepăsarea voastră? N-am să fiu oare luat în râs de unii grăind astfel?, n-am să par că mi-am ieşit din minţi?, n-am să fiu oare acoperit de ocară findcă am de gând să vorbesc de aceste lucruri pline de mâhnire și vrednice de lacrimi? Dar ce-aș putea face? Sufăr, mi se sfâșie sufletul, mi se rupe inima de durere când văd atâta nepăsare, cum întrecem în nelegiuire pe iudei și în necredinţă pe păgâni: Când ies in lume, văd oameni care n-au mintea luminată de dumnezeiasca Scriptură și care nu cunosc câtuși de puţin Scriptura – pe cele mai multe le trec sub tăcere, fiindu-mi rușine să le spun -, oameni nesābuiţi și flecari, „neînțelegând nici cele ce grăiesc, nici cele pentru care dau adeverire„[3], ca unii care îndrăznesc să ne dea o învăţătură despre credinţă și să aducă sub blestem ceea ce nu știu, încât cei străini de credinţa noastră ne iau în râs că nu suntem în stare să îngrijim de o bună vieţuire și nici n-am fost învățaţi să facem fapte bune.

    2. Vai ce nenorocirel “Că mulţi drepţi și prooroci au dorit să vadã cele ce vedem noi, și n-au văzut, și să audă cele ce auzim, și n-au auzit„[4]. Și noi ne batem joc de ele! Luaţi aminte „rogu-vă, la cele auzite, ca nu cumva să cădem”[5]. Dacă porunca grăitā prin îngeri S-a adeverit și orice călcare de poruncă și orice neascultare și-a primit dreapta răsplãtire, cum vom scăpa de pedeapsă noi, dacă vom fi nepăsători la o astfel de mântuire?

    Spune-mi care-i lucrarea harului evanghelic? Pentru ce a venit Fiul lui Dumnezeu în trup? A venit oare ca să ne fim potrivnici unii altora? Învățătura lui Hristos, întru totul mai desăvârşită decât Legea (veche), cere de la noi mai multă dragoste de oameni. În Legea veche se spune: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți„[6]; în Legea nouă, însă, se spune să-ți pui sufletul pentru aproapele tău[7]. Ia aminte la Hristos grăind: „Un om oarecare cobora din lerusalim în Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-I pe el și rănindu-l, s-au dus, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea și, văzându-I, a trecut pe alături. Asemenea și un levit, ajungând la acel loc şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; și, punându-I pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi și a purtat grijă de el. lar a doua zi, ieşind și scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Poartă grijă de el și, orice vei mai cheltui, când mă voi întoarce, îți voi da ţie. Deci care dintre aceștia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? lar el a zis: Cel ce a făcut milă cu el, lar lisus i-a zis lui: Mergi de fă și tu asemenea! [8]. lată, cât e de mirare! N-a numit „aproapele” nici pe preot, nici pe levit, ci pe cel dispreţuit de iudei potrivit învățăturii lor, adică pe samarinean, pe cel străin, pe cel mult hulit. Numai pe el l-a numit „aproapele”, pentru că la el s-a găsit milă.

    Cuvintele acestea sunt ale Fiului lui Dumnezeu; iar pe acestea le-a împlinit cu fapte când a venit pe pământ, căci n-a murit numai pentru prieteni și pentru ai Lui, ci și pentru dușmani, pentru tirani, pentru înșelători, pentru cei ce L-au urât, pentru cei ce L-au răstignit, pe care-i știa mai înainte de întemeierea lumii că așa vor fi; i-a știut mai dinainte, și totuși i-a zidit într-Însul, fiind biruită preștiința de bunătate. Pentru aceștia Și-a vărsat Sângele Lui, pentru aceștia a primit junghiere. Că spune Domnul: „Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu„[9]. Și Pavel spune aceasta în epistola sa: „Căci vrăjmaşi find, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său„[10]. Și iarăși, în epistola către Evrei, spune că a gustat moartea pentru toți oamenii.[11]  Aşadar, dacă Hristos a săvârşit aceste fapte, iar Biserica împlinește pildele acestor fapte făcând în fiecare zi rugăciuni pentru toți oamenii, cum îndrăznești tu Să dai anatemei?

    Te întreb: Ce vrea să însemne cuvântul acesta pe care-l spui: „Să fie anatema!”? Știi oare ce spui? Îți dai seama ce grăiești? Cunoști puterea acestui cuvânt? Vei găsi, într-adevăr, în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată rostindu-se „anatema” peste Ierihon: „Și toată cetatea aceasta Îi va fi anatema (va fi pusă deoparte) Domnului Dumnezeului tău„[12]. Și până în ziua de azi este printre noi acest obicei, să se spună: „Cutare a făcut aceasta, a făcut anatemă (ofrandă) în acest loc„. Oare aceasta să fie anatema pe care tu o rostești? Nu! Căci prin această anatema se înțelege o faptă bună, un dar făcut lui Dumnezeu. Tu, însă, ce vrei să spui când rostești: ‘anatemal!? lată ce vrei să spui!: „Să fie dat diavolului, să nu mai aibă parte de mântuire, să ajungă străin de Hristos!”

    Cine ești tu de ţi-ai luat această stăpânire și această mare putere? La ziua judecăţii Fiul lui Dumnezeu va sta pe scaunul de judecată și va pune oile de-a dreapta Sa, şi caprele, de-a stânga[13]. Pentru ce ți-ai luat o râvnă atât de mare, cu care a fost învrednicită numai ceata Apostolilor şi cei care au fost, cu adevărat, după toată rânduiala, urmaşii lor, plini de har și de putere? Aceștia, păzind cu toată luarea-aminte porunca lui Hristos, ca și cum și-ar fi scos ochiul cel drept[14], așa alungau pe eretici din Biserică.

    Aceasta arată marea lor milă și durere; căci se taie un mădular de seamă. Pentru aceea l-a și numit Hristos „ochiul cel drept”, pentru a arăta mila celor care-l alungau pe cel potrivnic dreptei-credințe. De aceea Apostolii şi urmaşii lor au fost, şi în această privinţă ca și în toate faptele lor cu multă luare-aminte: condamnau și alungau ereziile, dar nu aduceau pe nici unul dintre eretici sub blestem.Se pare că Apostolul Pavel a fost silit numai în două împrejurări să rostească anatema; dar n-a dat anatemei pe cineva anume: o dată în Epistola către Corinteni, spunând: „Dacă cineva nu-L iubește pe Domnul nostru lisus Hristos, să fie anatema!”[15] și altă dată în Epistola către Galateni: „Dacă cineva vă propovăduiește altceva decât ceea ce aţi primit, să fie anatema!”[16]

    Cu ce te-mpotrivești? Ceea ce nimeni din cei ce au primit această putere n-a făcut și nici n-a îndrăznit să facă, aceea îndrăznești să faci tu, lucrând împotriva tainei iconomiei întrupării și a pătimiiri mântuitoare a Domnului și luând-o înaintea judecății Împăratului?

    Vreţi să aflaţi ce a grăit un sfânt, unul de mai înainte de noi, un urmaș al Apostolilor, care a fost învrednicit și de mucenicie?[17]

    Acest sfânt, ca să arate cât de greu este cuvântul: „Să fie anatema!”, s-a folosit pentru aceasta de o pildă. „După cum un om de rând care se îmbracă în purpură împărătească – spune el – este ucis ca uzurpator, și el, și cei ce l-au ajutat, tot astfel și cei ce, slujindu-se de poruncile Domnului aduc sub blestemul Bisericii pe un om, aduc asupra lor cea mai mare pierzanie, pentru că răpesc dreptul de judecător al Fiului”. Socotiți oare că este o faptă fără însemnătate a osândi pe cineva cu o astfel de sentință, înainte de vremea judecăţii și înainte de Judecător? Cuvântul acesta, „anatema”, prin înțelesul pe care-l are ne separă cu totul de Hristos.

    Dar oamenii care sunt într-atât de păcătoși ce-şi spun? „Acela este un eretic, spun ei, în el îşi are sălaş diavolul, grăiește nedreptate împotriva lui Dumnezeu, iar prin cuvintele lui ademenitoare și prin înşelăciunea lui deşartă a dus pe mulţi în prăpastia pierzaniei. Pentru aceasta a fost izgonit de Sfinții Părinţi dascălul lui, care a tăiat din trupul Bisericii”, înţelegând Prin aceasta fie pe Paulin[18], fie pe Apolinarie[19].

    Apostolul spune: „Să dea învățătură, certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoașterea adevărului, și ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinși pentru a-i face voia”.[20]Întinde mreaja dragostei, nu ca să cadă cel neputincios, ci, dimpotrivă, ca să se vindece! Arată că din toată inima ta vrei să faci ca binele (pe care l-ai primit tu) să fie binele tuturora! Aruncă undiţa cea plăcută a dragostei, și astfel, cercetând cu ea cele ascunse, scoate din prăpastia pierzării pe cel pe care îl îneacă gândurile sale. Păruta lui învățătură bună vine sau din prejudecată, sau din neștiință. Arată-i că învățătura lui e străină de învățătura încredinţată de Hristos Sfinţilor Apostoli. lar dacă omul care s-a abătut din calea cea dreaptă va voi să primească sfatul tău, el, după cuvântul proorocului, cu viaţă va viețui[21], iar tu îţi vei izbăvi sufletul tău.

    Dar dacă nu vrea, ci stăruie în îndărătnicia lui, tu, ca să nu te acoperi de vină, mărturisește-ți numai credinţa ta, cu îndelungă răbdare și bunătate, ca să nu-ţi ceară Judecătorul din mâna ta sufletul lui. Nu fi cu ură, nu-i întoarce spatele, nu-l prigoni! Dimpotrivă, arată-i dragoste curată și adevărată. Câștigă-i dragostea! De n-ai avea alt folos, acesta este marele folos acesta-i marele câștig, că vă iubiţi unul pe altul, că aţi învățat să fiți ucenici ai lui Hristos Căci spune Hristos: „Întru aceasta vor cunoaște toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veți avea dragoste unii față de alţii”[22]. Apostolul a arătat că dacă nu e dragoste, nimic nu folosește: nici cunoașterea tainelor dumnezeiești, nici credinţa, ori darul proorociei ori sărăcia de bună voie, nici mucenicia pentru Hristos. Că spune Apostolul: „De-aș avea toate tainele și toată ştiinţa şi credinţă încât să mut și munţii, dar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Și de-aș grăi în limbi îngerești și de-aş împărţi toată avuţia mea și de-aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Dragostea îndelung rabdă, nu se semeţește, nu caută ale sale, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”.[23]

    4. Nimeni dintre voi, mult iubiților, n-a avut atâta dragoste pentru Hristos câtă a avut sfântul suflet al lui Pavel! Nimeni dintre oameni, afară numai de el, n-a fost cu îndrăznire a rosti asemenea cuvinte; îi ardea sufletul spunând: „Împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos, în trupul meu”[24]; și: „Că aș fi dorit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru frații mei”[25] și, iarăși: „Cine este slab și eu să nu fiu slab?”[26]. A avut atâta dragoste pentru Hristos! Cu toate acestea, n-a ocărât pe nimeni, n-a silit pe nimeni, n-a dat anatemei pe nimeni. De-ar fi făcut aceasta, n-ar fi adus lui Dumnezeu atât de multe neamuri și atâtea cetăţi întregi! Dimpotrivă, făcea acestea vorbind frumos, rugând, îndemnând, deși era umilit, lovit, pălmuit și luat în râs de toţi.

    Astfel, când s-a dus la atenieni și i-a aflat pe toţi închinători la idoli, nu i-a ocărât spunându-le: „Sunteţi nişte atei și cu totul necredincioși!”. Nu le-a spus: „Pe toate lucrurile voastre le socotiți dumnezei, și numai de singurul Dumnezeu vă lepădați, de Stăpânul și Ziditorul întregii lumi!”. Dar ce le-a spus?

    – Iată! „Trecând și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: ‘Dumnezeului necunoscut’. Ei bine, Cel pe care voi necunoscându-L Îl cinstiți, pe Acela vi-L vestesc eu Vouă!”[27]Ce lucru minunat!; Ce inimă de părinte! A spus cã elinii erau evlavioşi[28]cu toate că se închinau la idoli, cu toate Cã erau necredincioși!

    – Pentru ce? 

    – Pentru că îndeplineau toate îndatoririle religiei lor ca nişte oameni evlavioși, socotind că cinstesc pe Dumnezeu; fiind încredintaţi de aceasta.

    Rogu-vă, dar, pe voi toți, să fiţi următori lui Pavel, și eu împreună cu voi. Dacă Domnul, Care cunoaște mai dinainte gândul și voința fiecăruia, Care știe mai dinainte rostul fiecăruia dintre noi, a făcut aceasta, spre a revărsa asupra noastră darurile și dărnicia Sa – căci Dumnezeu nu ne-a zidit spre rele – învrednicindu-ne astfel de bunătăţile cele de obște, pentru că vrea ca toți să fim următori ai Lui, pentru ce tu lucrezi împotrivă, tu, care te duci la Biserică spre a săvârși jertfa Fiului lui Dumnezeu? Nu știți, oare, că Hristos n-a zdrobit trestia frântă și n-a stins feștila ce fumega?[29]

    – Dar ce înțeles au aceste cuvinte?

    – la aminte! Hristos n-a alungat pe luda și pe cei ce au căzut la fel cu el, până ce fiecare dintre ei nu s-a răzleţit singur și nu s-a dat cu totul rătăcirii.

    Nu facem noi oare rugăciuni pentru neştiinţa poporului? Nu ni S-a poruncit oare să ne rugăm pentru duşmani, pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne prigonesc?

    lată, eu îmi împlinesc slujba mea! Iată, rogu-vă, hirotonia nu dă putere de stăpân, nu înalţă, nu duce la tiranie. Toţi am luat același Duh, toţi am fost chemați la înfiere

    Întru El; iar pe cei pe care Tatăl i-a încercat, pe aceia i-a învrednicit să slujească, după stăpânirea rânduită lor, fraţilor lor. Împlinindu-mi dar slujba, cu stăruință vă rog să vă depărtaţi de un păcat așa de mare. Cel pe care vrei să-l aduci sub blestem este sau viu și în viața aceasta muritoare, sau mort. Dacă este încă în viaţa de aici, păcătuiești de vrei să ţii departe de Hristos pe un om care se poate

    întoarce, care se poate schimba din rău în bine; iar dacă e mort, păcătuiești cu mult mai mult.

    – Pentru ce? Pentru că „Pentru Domnul său stă sau cade”[30], pentru că nu mai este sub stăpânire omenească. Și e primejdios să judeci asupra a ceea ce este ascuns și păstrat Judecătorului veacurilor, singurul care știe și măsura cunoștinţei, și mărimea credinţei.

    Spune-mi, rogu-te, de unde vom ști cu ce cuvinte se va învinovăţi sau se va apăra acela în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor? Cu adevărat, „cât sunt de necercetate căile Lui și cât de nepătrunse judecăţile Lui.”[31] „Că cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?[32]. Poate că nimeni dintre noi, prea iubiţilor, nu se mai gândește că am fost învredniciţi primind înnoire a vieţii prin harul Sfântului Botez! Poate că nimeni nu vrea să mai știe că are să fie o judecată viitoare! Dar, pentru ce aduc vorba eu de judecata viitoare? Nu vrem să mai ştim nici că vom muri și că vom ieși din trup, și aceasta numai din pricina nebuniei ce ne face robi ai lumii acesteia!

    Stați departe, rogu-vă, de un păcat atât de mare! lată, spun și mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și înaintea aleșilor Lui îngeri, că păcatul acesta are să ne fie în ziua judecății pricină de mare chin și de foc nestins. Dacă în pilda celor zece fecioare, au fost izgonite din cămara cea de nuntă, din pricina împietririi inimii lor, fecioarele care duseseră o viață stralucită și plină de credință, fiindcă Stăpânul a toate văzuse faptele lor, cum vom putea fi învredniciți de mântuire noi, care trăim fără nicio grijă și ne purtăm fără milă cu aproapele nostru? De aceea, rogu-vă să nu ascultați cu nepăsare astfel de cuvinte. Negreșit trebuie să anatenatemizăm învăţăturile eretice, cele potrivnice învăţăturilor primite de noi, să condamnăm învăţäturile lipsite de credinţă, dar să cruţăm cu toată grija pe oameni și să ne rugăm pentru mântuirea lor.

    Facă Dumnezeu ca noi toți să fim stăpâniți de dragostea de Dumnezeu și de aproapele, să împlinim lucrarea poruncilor Domnului nostru, ca în ziua învierii să întâmpinăm pe Mirele Ceresc cu fapte de milă și cu candelele aprinse, aducându-l Lui întru slavă cât mai mulţi oameni, care au primit folos de pe urma inimii noastre bune, cu harul și cu iubirea de oameni a Unuia Nascut Fiul lui Dumnezeu, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum și pururea şi in vecii vecilor. Amin.

    [1] PG 48, 945-952
    [2] Isaia 1: 6
    [3] I Timotei 1:7
    [4] Matei 13:17
    [5] Evrei 2:1
    [6] Levitic 19:18
    [7] cf. Ioan 15:13
    [8] Luca 10:30-37
    [9] Ioan 6:51
    [10] Romani 5:10
    [11] cf. Evrei 2:9
    [12] Iosua 6:17
    [13] cf. Matei 25:33
    [14] cf. Matei 5:29
    [15] I Corinteni 16:22
    [16] Galateni 1:9
    [17] PG 48, 945-952
    [18] În text: Paulian
    [19] PG 48, 949, nota a
    [20] II Timotei 2:25-26
    [21] cf. Iezechiel 3:21
    [22] Ioan 13:35
    [23] I Corinteni 13,2,1,3,4,5,7
    [24] Coloseni 1:24
    [25] Romani 9:3
    [26] II Corinteni 11:29
    [27] Faptele Apostolilor 17:23
    [28] cf. Faptele Apostolilor 17:22
    [29] cf. Isaia 42:3
    [30] Romani 14:4
    [31] Romani 11:33
    [32] Romani 11:34; Isaia 40:13